Unul din cei mai importanţi psihiatri din ultima jumătate de secol este dr. Robert Spitzer. Autor al sistemului standard de determinare a diagnosticului, folosit de APA (Asociaţia Americană de Psihiatrie), dr. Spitzer a influenţat în mod decisiv modul în care sunt acordate îngrijirile psihiatrice.

În martie 2004, am avut ocazia de a-l vizita pe dr. Spitzer la reşedinţa sa, pe când filmam un documentar intitulat „Eu exist” referitor la orientarea sexuală. Dr. Spitzer prezentase studiul său referitor la 200 de foşti homosexuali la convenţia de la New Orleans a Asociaţiei Americane de Psihiatrie, cu o mare acoperire din partea mass-media. Studiul a fost publicat în numărul din octombrie 2003 a publicaţiei Archives of Sexual Behavior.

Trebuia să asist la întâlnirea de la New Orleans şi să prezint împreună cu dr. Mark Yarhouse o expunere referitoare la etica şi terapia reorientării. Prezentarea pe care a făcut-o dr. Yarhouse a fost publicata ulterior în revista Psychotherapy.

In interviu, dr. Spitzer menţionează un simpozion pe care l-a organizat pentru Conferinţa APA de la Chicago, din anul 2000. A organizat acel simpozion după ce a discutat cu Anthony Falazarano şi alţi foşti homosexuali la convenţia APA din 1999. Simpozionul planificat era intitulat „Probleme etice în legătura cu încercările de a interzice terapiile de reorientare” şi urma să ia forma unei dezbateri referitoare la aspectele etice ale tentativelor de a interzice terapiile de reorientare. Gerald Zuriff urma să dezbată alături de mine în sensul combaterii unei asemenea interdicţii. Dr. Spitzer şi dr. Richard Friedman urmau să modereze evenimentul. Dezbaterea a fost anulată din cauza retragerii celor care urmau să susţină punctul de vedere contrar. După anularea simpozionului, dr. Spitzer a început să pregătească studiul despre care este vorba în acest interviu.

Dr. Throckmorton: Dr. Spitzer, aţi examinat indivizi care erau nemulţumiţi de sentimentele lor sexuale. Ce aţi constatat pe baza acestui studiu?

Dr. Spitzer: A fost un studiu pe 200 de persoane care avuseseră o orientare homosexuală. Pentru a fi acceptaţi în cadrul studiului, trebuia să fi trecut cel puţin cinci ani de la schimbarea orientării iar ei să fi fost anterior predominant homosexuali, iar acum predominant heterosexuali. Am constatat că schimbările nu sunt doar la nivelul comportamentului lor, ci şi în ceea ce priveşte sentimentele, fanteziile, obiectul atracţiei şi, în prezent, în modul în care au relaţii sexuale. E vorba de o schimbare autentică, pentru marea majoritate.

Îmi cer scuze, dar cred ca aţi vrea să începem prin a afla ce anume urmăream.

Dr. Throckmorton: Desigur, ar fi un bun început. Ce doreaţi să aflaţi prin acest studiu?

Dr. Spitzer: În comunitatea specialiştilor, există un consens aproape unanim în sensul că orientarea homosexuală este destul de fixă, iar atunci când auzi despre o persoană care spune că a fost homosexual iar acum nu mai este, de fapt este o schimbare doar în felul în care se văd ei, în timp ce sentimentele şi fanteziile lor nu s-au schimbat. Aceasta este poziţia acceptată şi pe care am adoptat-o şi eu.

Am avut o experienţă interesantă. Eram la întrunirea anuală a APA, anul trecut, şi am fost abordat de un grup de oameni care erau foşti homosexuali. Erau foarte supăraţi pe APA şi am început să discut cu unul dintre ei. Mi-a povesti cum s-a schimbat. Era o persoană religioasă iar religia jucase un rol important în această schimbare. Atunci mi-am pus întrebarea „E oare posibil să nu fie fixă, aşa cum spune toată lumea?” Aşa că am încercat să organizez un simpozion cum ambele tabere, simpozion care a fost acceptat, însă cealaltă parte, activiştii homosexuali s-au retras. Între timp m-am decis să realizez un studiu asupra subiectului.

Studiul meu este o cercetare structurată, prin evaluări, şi am considerat că pot face aceasta. Am luat legătura cu NARTH (Asociaţia Americană pentru Cercetarea şi terapia Homosexualităţii) şi cu dr. Nicolosi. L-am întrebat dacă aș putea să intervievez câţiva indivizi care consideră că s-au schimbat. Cred că a fost puţin surprins că l-am sunat, ştiind ce rol am avut în decizia din 1973 de eliminare a homosexualităţii din lista afecţiunilor psihice. A fost însă de acord. Voia însă să vadă rezultatele după discuţiile cu primii pacienţi. Cred că îi era teamă că aș putea să-i înscenez ceva. Însă după ce am vorbit cu câţiva oameni, a devenit evident pentru mine că relatările lor erau cât se poate de credibile, în sensul că schimbările lor erau autentice. Aşa că scopul adevărat era acela de a vedea dacă aceşti oameni chiar nu se pot schimba. Nu era un studiu pentru a vedea cât de des se pot schimba, ci doar ca să vedem dacă există oameni care se pot schimba dincolo de felul în care se percep pe sine, adică şi la nivelul fanteziilor şi al obiectului sexual. Am conceput un interviu structurat foarte sistematic, despre care cred că este mult mai corect din punct de vedere metodologic decât cele din studiile anterioare. La majoritatea studiilor anterioare, există una sau două măsuri pentru evaluarea atracţiei homosexuale/heterosexuale. Noi am avut însă 9 parametri diferiţi. Am folosit scări diferite şi de aceea cred că studiul a fost unul metodologic superior. Ce am constatat au fost nişte schimbări semnificative. De asemenea, am trimis chestionare şi unora care erau căsătoriţi, dar şi chestionare soţului/soţiei lor, pentru a vedea cum funcţionează căsnicia. Aceştia, în mare majoritate, au declarat că lucrurile merg bine.

Dr. Throckmorton: Cum a fost receptat studiul?

Dr. Spitzer: Trebuie să spun că una dintre preocupările publicului – şi din acest motiv studiul a fost sever criticat, îndeosebi de către activiştii homosexuali care s-au simţit ameninţaţi cumva de el. Ei au sentimentul că, pentru a dobândi drepturi cetăţeneşti, e util pentru ei să promoveze opinia conform căreia odată ce eşti homosexual, nu te mai poţi schimba. Asta poate fi convenabil din punct de vedere politic, dar nu cred că e corect din punct de vedere ştiinţific.

Problema reală sau una din principalele probleme este: poţi să-i crezi pe aceşti oameni? Studiul a fost criticat pe motivul că aceşti oameni au un anumit punct de vedere şi că ei nu fac decât să-şi justifice afirmaţiile pe care le fac, şi că fie se mint, fie se amăgesc singuri. Deci, una dintre principalele critici a fost aceea că subiecţii au afirmat ceva, dar de unde ştim dacă este adevărat? Nu există un răspuns simplu la această întrebare. Când îi ascultam, am avut un fel de sentiment clinic că oamenii spun adevărul. Este posibil ca unii să fi exagerat, însă asta nu e adevărat pentru toţi cei care au raportat o schimbare. Şi erau unii care raportau o schimbare, dar erau dezamăgiţi că nu s-au schimbat mai mult.

Deci, de ce consider eu că erau credibili? Unul dintre motive este acela că ei nu au raportat o schimbare totală şi absolută. Cred că daca exagerezi, atunci exagerezi şi mai mult. În plus, este vorba de adaptarea maritală raportată de partenerii de căsnicie, în special de femei; ceea ce au spus acestea despre căsnicia lor s-a făcut prin intermediul unei scări de studiu, pentru care există anumite norme pentru ceea ce declară un eşantion de subiecţi. Acum, dacă aceşti oameni ar fi vrut că prezinte o poveste frumoasă, atunci ar fi raportat o activitate sexuală mai bună decât normalul, decât uzualul sau decât media. Dar nu este cazul – toţi au raportat acelaşi lucru.

Şi cred că... ceea ce m-a pus pe gânduri, atunci când unii dintre ei vorbeau despre terapie, despre ce anume s-a petrecut în cadrul terapiei, unii au relatat unele experienţe religioase dramatice. Îmi amintesc de o femeie care a spus că în timp ce făcea sex cu partenera ei lesbiană, i-a apărut Iisus şi a întrebat-o „Ce faci?”. Astfel de situaţii au fost însă destul de rare. Majoritatea schimbărilor au fost asociate cu aspecte comune şi frecvente psihoterapiei. Oameni vorbind despre trecutul lor, familie, despre cum văd ei masculinitatea, feminitatea - aşa că mie mi s-a părut credibil.

Celalalt motiv pentru care studiul a fost criticat este acela că ar da falsa impresie că schimbarea este uşoară şi că toţi cei care apelează la această terapie se vor şi schimba. Acesta nu a fost un studiu despre frecventa schimbării, dat fiind că subiecţii au fost numai persoane care s-au schimbat. Sentimentul meu este că a fost foarte greu să-i găsim pe aceşti 200. Ne-a luat aproape doi ani şi am avut câteva surse în care am putut spune că dorim participarea celor care s-au schimbat. Dat fiind că a fost greu să-i găsim pe aceşti 200 - nu am fost inundaţi cu sute de cereri - părerea mea este schimbări de felul celor relatate de subiecţii au loc destul de rar, deşi nu am cum să fiu sigur.

De asemenea, este important să se înţeleagă că au fost câteva persoane pe care nu le-am acceptat pentru că ele îşi schimbaseră doar comportamentul. Erau cei care spuneau „acum ştiu că sunt heterosexual pentru că Dumnezeu m-a făcut astfel, dar încă am sentimente homosexuale.” Printre persoanele pe care nu le-am acceptat, care considerau că prin controlul comportamentului pot duce o viaţă conformă cu valorile lor religioase, această schimbare era şi ea de valoare pentru ele. Ceea ce concludem sau conclud eu este faptul că schimbarea are loc într-o manieră continuă, nu este atât de frecventă pe cât cred unii terapeuţi şi nu sunt mai multe acum decât în urmă cu 20 sau 30 de ani. Am întrebat însă doi sau mai mulţi specialişti în astfel de terapii care este rata succesului la ei. Mi-au spus că depinde de modul în care defineşti succesul, dar dacă îl defineşti în termeni de schimbare a comportamentului şi a sentimentelor, atunci este de aproximativ 30 la suta. Eu cred că este mult mai mic, dar s-ar putea să mă înşel. Deci, deşi nu sunt sigur că este 2%, 10% sau 15%, sunt sigur că nu este zero. Şi acesta a fost obiectul studiului - să ştiu dacă rata succesului este sau nu zero la sută.

Dr. Throckmorton: Deci au fost persoane care nu s-au schimbat mult, ci numai puţin.

Dr. Spitzer: Da.

Dr. Throckmorton: Spuneţi că persoanele în cauză erau mulţumite de terapie?

Dr. Spitzer: Sigur. Erau dezamăgite că nu s-au schimbat mai mult, dar toţi au simţit că terapia a avut rost. Dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, atunci nu ar fi fost incluşi în studiu. Studiul a fost criticat şi pe motiv că nu analizează efectele negative ale acestor terapii. Nu este nimic de studiat la aceste persoane întrucât au fost cuprinse în studiu pe motiv că au considerat terapia ca fiind benefică. Deşi sunt sigur că sunt mulţi care încep această terapie şi sunt apoi dezamăgiţi şi afectaţi, nu acesta a fost obiectul studiului.

Dr. Throckmorton: Aţi menţionat mai devreme că aţi folosit anumiţi parametri de evaluare, dar aș vrea să vă întreb puţin altfel, cum aţi defini orientarea sexuală?

Dr. Spitzer: Cred că prin orientare sexuala vorbim despre două lucruri, unul este identitatea sexuală - cum se simte o persoană, felul în care se autodefineşte cineva. Dar în ultimă instanţă orientarea sexuală se referă la ceea ce ne atrage, ce fel de fantezii avem, ce anume ne excită. Şi, desigur, comportamentul pe care îl avem. Desigur, cineva poate fi homosexual sau heterosexual ca orientare, dar să nu se angajeze în nici un comportament sexual; altul poate fi homosexual sau heterosexual şi să fie celibatar, ceea ce este determinant este interesul sexual. Aceasta este o problemă fundamentală.

Dr. Throckmorton: Ce spun oamenii, de ce vor să se schimbe sau să-şi schimbe orientarea sexuală?

Dr. Spitzer: I-am întrebat pe toţi care a fost motivul principal. Mulţi au menţionat o serie de motive şi, după ce i-am ascultat pe toţi, am întocmit o listă cu cele mai frecvente motive, în termeni de frecventă, pentru a avea o idee asupra lor. Pentru mulţi, motivul era acela că s-au căsătorit sau urmau să se căsătoreasca; pentru mulţi era conflictul religios - simţeau că valorile lor religioase vin în conflict cu homosexualitatea. Mulţi erau nemulţumiţi de promiscuitatea stilului de viaţă homosexual. Acestea au fost principalele motive.

Dr. Throckmorton: Din discuţiile cu participanţii, aţi putut afla care abordări au fost folositoare pentru ei în cadrul terapiei, sau care anume ar fi utile?

Dr. Spitzer: Majoritatea participaseră la mai multe tipuri de terapie. Mulţi lucraseră cu terapeuţi individuali, mulţi apelaseră la grupuri de sprijin, de obicei grupuri organizate pe considerente religioase. Experienţa de grup a fost în mod clar foarte utilă, în sensul sprijinul obţinut de cei implicaţi. Majoritatea terapeuţilor erau consilieri, psihologi, consilieri pastorali; erau foarte puţini psihiatri, cred că doar trei pacienţi au lucrat cu psihiatri.

Dr. Throckmorton: Au reţinut ceva anume din cadrul terapiei care să le fi fost de un anumit ajutor?

Dr. Spitzer: Hm, nu. Îmi amintesc că i-am întrebat, care este lucrul cel mai important pe care l-au învăţat din terapie. Am primit răspunsuri variate. Nu am studiat asta într-o manieră sistematică, dar mulţi dintre ei au prezentat teoria conform căreia aveau nevoie de relaţii sociale, iar această nevoie s-a sexualizat în timp. Mai mulţi au menţionat asta.

Dr. Throckmorton: Daţi-mi voie să abordez o altă direcţie. Dată fiind experienţa dumneavoastră în această cercetare, cum vedeţi formarea sexualităţii?

Dr. Spitzer (râde): Nu sunt un expert în domeniu. Singurul lucru pe care îl pot spune este că sunt impresionat; studiile pe gemeni arată că trebuie să existe o componentă genetică, cel puţin eu sunt convins. Dar cred că, la fel ca în orice alt comportament, sunt importante atât biologia, cât şi mediul. Ce mediu anume, cunosc teoriile, dar nu ştiu care este cea corectă.

Dr. Throckmorton: Cunoaşteţi vreun studiu legat de un anumit mediu?

Dr. Spitzer: Nu, nu cred. Ceea ce e interesant e faptul mulţi dintre cei care desfăşoară aceste terapii consideră că mulţi au devenit homosexuali în urma unui viol sau abuz. De fapt, i-am întrebat pe subiecţi iar răspunsurile nu au indicat o incidenţă mare a unor asemenea evenimente. Presupun că ar fi o frecvenţă mai mare decât cea dintr-o comunitate. Nu am publicat aceste date pentru că nu am vrut să intrăm în detalii. De asemenea, legat de unele dintre aceste relatări, nu eram siguri dacă erau exacte. Unii dintre subiecţi au relatat în timpul terapiei că au fost molestaţi când aveau patru ani, dar dacă era o amintire autentică sau falsă, asta nu putem fi siguri.

Dr. Throckmorton: Asta este cu totul altă poveste.

Dr. Spitzer: Aveţi dreptate, este cu totul altă poveste.

Dr. Throckmorton: Au existat consecinţe în planul stării psihice, ca urmare a încercărilor de schimbare?

Dr. Spitzer: Majoritatea subiecţilor au relatat depresii medii până la severe înainte de a începe terapia. Şi - o schimbare marcantă - foarte puţini au fost deprimaţi după terapie. Cred că depresia a fost cauzată de un conflict interior considerabil legat de homosexualitate. Mulţi erau deprimaţi din cauza încercărilor anterioare. Interesant, mulţi subiecţi au relatat că au fost la specialişti în domeniul sănătăţii mintală care le-au spus să se accepte aşa cum sunt, că nicidecum nu se pot schimba.

Dr. Throckmorton: Au existat alte consecinţe mintale?

Dr. Spitzer: Mulţi fuseseră atât de depresivi, mergând până la gânduri de suicid. Unii chiar încercaseră. Vreau să spun că au relatat o stare de spirit foarte proastă înainte de a începe terapia. Altă problemă fost că schimbarea nu a fost atât de rapidă… un alt motiv pentru care rezultatele mi se par credibile; dacă cineva ar vrea să prezinte terapia într-o lumină favorabilă, atunci ar declara că lucrurile au început să se schimbe rapid, în nici un caz un răstimp de doi ani – în medie - înainte de a apărea o schimbare evidentă. Mulţi au spus că a durat câţiva ani înainte de a observa o schimbare, iar media a fost de doi ani. Durata medie a terapiei a fost de 7 ani. Însă deseori au continuat să meargă la un grup de sprijin şi după terapie, vreme de câţiva ani.

Dr. Throckmorton: Aţi aflat dacă vreunul dintre subiecţii intervievaţi era încă într-o formă de tratament?

Dr. Spitzer: Da, cred că aproape 15 % erau încă într-un grup de sprijin, deci într-un anume sens aceştia încă nu terminaseră terapia sau consilierea.

Dr. Throckmorton: Ati spus anterior şi acum revenim la început - care au fost motivele pentru care aţi dorit să faceţi acest studiu. Spuneţi-ne dacă punctul dvs. de vedere asupra acestui subiect s-a schimbat sau nu?

Dr. Spitzer: Hm, una din problemele ridicate de critici a fost aceasta: Mi-am schimbat punctul de vedere sau ce cred eu de fapt? Îmi amintesc de un lucru, cred că era la începutul anilor 80 şi Geraldo a făcut o emisiune cu titlul „Se pot schimba homosexualii?”. Producătorul a luat legătura cu Asociaţia Americană de Psihiatrie întrucât voia un punct de vedere oficial. Ei m-au delegat pe mine. Am fost acolo şi am afirmat punctul de vedere oficial, anume că relatările de schimbare sunt doar fabule şi că nu există studii sistematice. Nu credeam că există. Deci acesta era punctul meu de vedere. Cred că dacă aș fi fost întrebat acum 5 sau 10 ani, m-aş fi îndoit de asta, acum nu ştiu, dar aproape sigur atunci aş fi spus că nimeni nu se schimbă.

Dr. Throckmorton: Şi acum?

Dr. Spitzer: Acum nu cred că mai e cazul. Deşi, trebuie s-o spun din nou, cred că schimbările sunt probabil destul de rare.

Dr. Throckmorton: Ok.

Dr. Spitzer (râde): Nu veţi elimina acel „destul de rare”?

Dr. Throckmorton: Cred că voi insista un pic pe acest punct. Din cauza modului în care s-a realizat studiul dvs., nu putem fi siguri.

Dr. Spitzer: Nu, nu putem fi siguri. Aici, cineva ar putea spune că a fost greu să le găsim pe aceste 200 de persoane, că odată devenit heterosexual, vrei să uiţi viaţa anterioară. Se poate. Dar cred că dacă ar fi fost foarte frecvent, nu am fi avut probleme cu găsirea lor, dar s-au putea să fie unii care să nu fi dorit să participe.

Dr. Throckmorton: Poziţia Asociaţiei Americane de Psihiatrie s-a schimbat de la acel show al lui Geraldo?

Dr. Spitzer: De fapt, nu cred că au avut o poziţie oficială. Acela era punctul lor de vedere, poziţia lor la acel moment. Au existat declaraţii, după cum ştiţi, mai recente.

Dr. Throckmorton: Credeţi că această poziţie ar trebui reanalizată?

Dr. Spitzer: Cred că da. Dar asta nu se va întâmpla în viitorul apropiat. În nici un caz nu se va întâmpla. Singura problema e dacă se va merge dincolo de declaraţii, de pildă până la a afirma că practicarea acestor terapii constituie încălcarea eticii. Dar luările de poziţie nu se vor schimba. Există un grup de activişti homosexuali, foarte puternic şi foarte zgomotos, recunoscut oficial de Asociaţia Americană de Psihiatrie. Nu este nimeni care să prezinte celălalt punct de vedere. Poate sunt unii care să creadă altfel, dar nu se exprimă.

Dr. Throckmorton: Deci, în anumite aspecte, schimbarea punctului de vedere al unei organizaţii este legată de dinamica din cadrul ei, nu exclusiv de literatură sau de ştiinţă, ci poate de oamenii care sunt activi.

Dr. Spitzer: Sigur. Apoi, tu faci parte dintr-o cultură, şi contează şi ceea ce se petrece în acea cultură. Există schimbări majore în ceea ce priveşte atitudinea faţă de homosexualitate; e uimitor ceea ce vezi acum la televizor.

Dr. Throckmorton: Mulţumesc, dr. Spitzer.

Bibliografie

Yarhouse, M.A. & Throckmorton, W. (2002) Ethical issues în attempts to ban reorientation therapies. Psychoterapy: Research, Theory and Practice, 39, 66-75

Spitzer, R. L. (2003) Can some gay men and lesbians change their sexual orientation? 200 participants reporting a change from homosexual to homosexual orientation. Archives of Sexual Behavior, Vol. 32, No. 5, October 2003, pp 403-417

Spitzer, R. L. & Friedman, R. (2000) „Ethical Issues în Attempts to ban Reorientation Therapies”. Invited debater. American Psychiatric Association, Moderators Robert Spitzer, MD and Richard Friedman, MD, Chicago, IL, May 13, 2000. Cancelled due to withdrawal of opposing debaters.

Sursa: www.wthrockmorton.com