Analele homosexualităţii

În scopul păstrării datelor istorice la adăpost de pericolul revizionismului psihologic, Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Terapia Homosexualităţii (NARTH) din S.U.A. publică periodic articole care documentează evenimentele principale din istoria gândirii psihanalitice şi psihologice.

Acest articol din 1978 al fostului preşedinte NARTH, Charles Socarides, descrie confuzia intelectuală şi lipsa de uniformitate în diagnosticare care au condus la eliminarea homosexualităţii din manualul de diagnoză. Aceste modificări, afirmă dr. Charles Socarides, au adus un haos în ceea ce priveşte adevărurile fundamentale legate de dinamica subconştientă.

Psihanaliza clasică a conceptualizat homosexualitatea ca provenind dintr-un deficit emoţional bazat pe teamă. Totuşi, când APA (Asociaţia Americană de Psihiatrie) a eliminat această afectiune din manualul ei de diagnoză, Comitetul de Nomenclatură a presupus că (1) în cazul homosexualităţii nu există simptome clinice, (2) nu există nici o evoluţie în timp şi (3) nu există tratament. Prin această decizie, decenii de teorie clinică şi studii de caz au fost şterse cu buretele şi considerate irelevante.

Lucrarea doctorului Socarides este una clasică în literatura clinică. El critică noul set de cerinţe al APA privind clasificarea unei afecţiuni psihiatrice, anume: tulburările subiectului; afectarea funcţiei sociale şi dezavantajele intrinseci. El explică de ce aceste criterii nu vor servi niciodată la definirea precisă a unei afecţiuni psihiatrice.

Psihanaliştii, afirmă el, interpretează sensul unei anumite acţiuni a comportamentului uman cercetând starea motivaţională care a cauzat-o. Nu numai că conceptul de „dezavantaj” nu este unul psihanalitic, remarcă el, dar afecţiunile nu trebuie să depindă de criterii sociale, cu ignorarea motivaţiei subconştiente care le determină.

Şi chiar dacă „dezavantajul social” ar fi un criteriu legitim pentru definirea unei afecţiuni psihiatrice, cum ar putea homosexualitatea să NU fie un dezavantaj? Heterosexualitatea, în contrast direct, implică o utilitate biologică şi socială înnăscută. Astfel, folosind criteriul „dezavantajului social” stabilit de APA, homosexualitatea tot ar rămâne o afecţiune.

El critică de asemenea respingerea de către APA a „adevărurilor fundamentale despre... relaţia dintre anatomie şi identitatea psihosexuală.”

Aceste cuvinte ale doctorului Socarides s-au dovedit profetice: asistăm astăzi la o tendinţă tot mai mare de conceptualizare a identităţii sexuale ca o alegere personală – ceva care nu trebuie să corespundă neapărat sexului biologic al persoanei. Activiştii homosexuali s-au mobilizat pentru a elimina din manualul de diagnoză categoria „Tulburări de identitate sexuală” şi încearcă să-i împiedice pe medici de a mai trata tulburările infantile de identitate sexuală ca pe o afecţiune, solicitând în schimb acceptarea comportamentului deviant al copilului ca o expresie a „ce este de fapt copilul”.

Dr. Socarides prezintă o relatare pas cu pas a evenimentelor istorice care au condus la normalizarea homosexualităţii, motivele prezentate de cei care au promovat eliminarea homosexualităţii ca afecţiune şi obiecţiile formulate de ceilalţi psihiatri care erau specializaţi pe terapia homosexualităţii.

Deviaţiile sexuale şi Manualul de Diagnoză

Această lucrare reprezintă o relatare istorică şi o analiză critică a problemelor de diagnostic legate de înţelegerea noastră asupra deviaţiilor sexuale şi poziţia lor în sistemul nostru de clasificare.

O terapie corespunzătoare se poate baza numai pe un diagnostic precis. Nu pot exista abateri de la acest principiu al îngrijirii psihiatrice, pe motive social-politice, fără a genera dificultăţi deosebite atât pentru diagnostician, cât şi pentru pacient.

Introducere

„A fi nemulţumit de diagnostic, dacă conduce la negativism sau nihilism, nu reprezintă o verificare adecvată a realităţii... Gândirea psihanalitică comportă un enorm bagaj istoric; însă dacă cineva doreşte pur şi simplu să scape de partea neexaminată a acesteia, un asemenea act de bravadă nu va duce decât la repetarea tuturor erorilor din trecut.”(1) P.W. Pruyer

O nouă ediţie a Manualului Statistic şi de Diagnoză (DSM) al APA este programată să apară în 1978-79. Din informaţiile preliminare publicate, clasificarea şi definirea deviaţiilor sexuale vor suferi schimbări profunde în DSM III [nota editorului: acele schimbări chiar au avut loc].

Dacă vor fi aprobate opiniile actuale ale Echipei de Lucru pentru Nomenclatură şi Statistică, ele vor avea consecinţe cu implicaţii vaste asupra înţelegerii, cercetării şi terapiei tulburărilor sexuale severe.

Dacă aceste schimbări se datorează activismului social şi/sau politic, nu vor fi servite nici libertăţile individuale şi nici interesele societăţii. Aceste modificări vor elimina din psihanaliză şi psihiatrie domenii întregi de progres ştiinţific şi vor aduce un haos în adevărurile fundamentale despre psiho-dinamica subconştientă şi despre relaţiile dintre anatomie şi identitatea psihosexuală.

Consecinţele tragice ale politizării diagnosticării tulburărilor sexuale deja au apărut, homosexualitatea fiind deja eliminată ca afecţiune psihiatrică din ultima versiune (iulie 1974) a DSM II, şi chiar din poziţia de „tulburare a orientării sexuale”. Această poziţie duce în eroare profesia psihiatrică şi medicală, pe homosexuali, familiile acestora şi structurile oficiale care sunt responsabile de politicile de sănătate mintală şi de plăţile de la terţi.

Autorităţi de marcă consideră că viitorul aparţine programelor medicale preventive. Aceste eforturi vor include, sperăm, şi programele preventive psihiatrice. O condiţie a acestor eforturi constă în necesitatea unui consimţământ informat. Susţinătorii medicinii preventive nu îşi pot îndeplini obligaţiile în absenta unui public educat sau a unei profesii medicale şi psihiatrice educate.

De la bun început, domeniul tulburărilor sexuale a avut tendinţa de a fi învelit în confuzie şi mister. Poeţi, istorici, filosofi, sociologi, antropologi şi psihiatri au jucat fiecare un rol în transformarea acestui domeniu într-una dintre cele mai de nepătruns ştiinţe. Însuşi Freud deplângea termenul „perversiune”, întrucât acesta avea o conotaţie moralistă, însă a continuat să-l folosească întrucât nu existau alţi termeni la acea vreme. În 1905 el a creat termenul „inversiune” cu referire la homosexualitate.

Ferenczi a urmat cu termenul „parafilie”, denumind aceeaşi tulburare. „Variaţie sexuală” implică o varietate de comportamente normale, ascunzând astfel natura reală acestor afecţiuni. Termenul „deviaţie sexuală” este acceptabil pentru multe persoane, pentru că nici nu moralizează, nici nu normalizează.

Unele ştiinţe comportamentale insistă că nu există deviaţii sexuale, ci numai stiluri de viaţă alternative sau diferite, şi că aceste aspecte ţin mai degrabă de definiţiile sociale, unele fiind permise de societate, altele condamnate. Aceasta corespunde opiniei comportamentale care afirmă că un om poate vedea, testa şi modifica numai comportamentul conştient; dacă omului i s-ar permite să-şi exprime liber sexualitatea, atunci societatea s-ar schimba pentru a reflecta aceasta şi pentru a-i accepta pe toţi indivizii ca normali. Concluzia care se trage, ca şi în cazul homosexualităţii, este: homosexualii sunt sănătoşi, societatea este bolnavă; astfel, pentru a vindeca societatea, trebuie întreprinse modificări fundamentale în diagnoza psihiatrică.

Abordarea psihanalitică

Karlen, unul dintre istoricii de frunte în domeniul obiceiurilor şi comportamentului sexual, arată că unii cercetători, psihologi şi psihiatri „...scormonesc prin literatură pentru frânturi de date şi teorii care pot fi puse cap la cap pentru a făuri un concept pro-homosexual sau bisexual despre natură, om şi societate... ei prezintă aspecte ştiinţifice false sau depăşite, în lupta lor cu valorile tradiţionale.”(2) Multe dintre valorile noastre se pot schimba, însă constatările ştiinţifice nu pot fi modificate pentru a răspunde nevoilor de schimbare socială.

„Des întâlnită” face o afecţiune să fie normală?

Unii statisticieni, începând cu Kinsey, psihologi şi psihologi comportamentalişti şi psihiatri (spre deosebire de majoritatea psihanaliştilor) prezintă cifre statistice ale unor fenomene ca şi cum comportamentul nu ar avea nici o legătură cu motivaţia. Întrucât nici motivaţia conştientă şi nici cea subconştientă nu sunt cunoscute, aceste studii ajung la dezastruoasa concluzie că rezultanta compusă a comportamentului sexual reprezintă norma comportamentului sexual. Următorul pas este a cere publicului, legii, medicinii, psihiatriei, religiei şi altor instituţii sociale să accepte necondiţionat această stare de fapt.

Cu o viziune remarcabilă, Lionel Trilling (3), critic social şi literar, prezicea în 1948 că în viitor:

Aceia care afirmă şi doresc cel mai explicit să practice virtuţile democratice [vor pleca de la] ... premiza că toate realităţile sociale – cu excepţia excluderii şi a greutăţilor economice – trebuie să fie acceptate nu atât în sensul lor ştiinţific, ci în sens social; adică în sensul că nu trebuie judecate în nici un fel, că orice concluzie formulată asupra lor, cu referire la valori şi consecinţe, va fi considerată ca „nedemocratică”. (pag. 242)

Valoarea studiului exhaustiv şi informativ al lui Kinsey a fost aceea că a enumerat multiplele forme luate de o forţă atât de puternică încât nu îi poate fi refuzată expresia. Enorma curiozitate din cifrele lui Kinsey i-a orbit pe mulţi oameni, ei neputând vedea erorile de interpretare generate de acele cifre, în special în domeniul homosexualităţii.

Psihanalişti ca Bergler, Kubie, Kardner şi ulterior subsemnatul am criticat constatările lui Kinsey cu referire la interpretările oferite de el. Aceste concluzii şi interpretări au devenit un stindard sub care s-au aliniat activişti sociali şi politici, psihiatri, propagandişti şi chiar unii dintre cei responsabili cu formularea şi modificarea sistemului de clasificare. Comentariul lui Trilling asupra acestui subiect relevă argumentele viitoare care vor putea fi folosite de forţele anti-psihanaliză pentru a discredita abordarea dinamică a tulburărilor sexuale. El afirmă:

[Raportul Kinsey] respinge concluziile psihanalizei, care fac din expresia sexuală un indiciu important, dacă nu chiar crucial, al caracterului. El face abordarea psihanalitică inacceptabilă din două motive: (1) psihiatrul interpretează greşit relaţia dintre aberaţia sexuală şi afecţiunea psihică întrucât cei care apelează la psihiatru sunt numai cei aberanţi din punct de vedere sexual; (2) afecţiunea emoţională care face persoana aberantă sexual să caute ajutor psihiatric nu este rezultatul nici unei probleme psihologice legate de acea aberaţie, ci numai rezultatul dezaprobării sociale faţă de comportamentul său sexual.” (3, pag. 238)

Psihanaliştii abordează înţelesul unei anumite acţiuni a comportamentului uman cercetând motivaţia din care provine aceasta. În abordarea lor, psihanaliştii şi psihiatrii de orientare psiho-dinamică îşi pun trei întrebări principale:

1. „Care este înţelesul evenimentului, comportamentului sau simptomului?” (căutarea cauzei);

2. „De unde a provenit?” (legătura cu finalul, mijloace de oprire); şi

3. „Ce se poate face pentru a corecta aceasta?” (funcţia de vindecare)

Studiind indivizii care prezintă un comportament similar, ajungem la concluzii obiective privind înţelesul şi semnificaţia unui anumit fenomen cercetat. Aşa este obţinută informaţia.

A formula concluzii cu privire la înţelesul specific al unui eveniment doar pe baza frecventei apariţiei este o prostie pentru psihanalist. Numai în sala de consultare, folosind tehnici de raportare introspectivă şi liberă asociere, protejate prin legile medicinii şi a eticii profesionale, numai aşa poate un individ, presat de suferinţă şi durere, să-şi descopere (chiar lui însuşi) înţelesul şi motivaţiile din spatele acţiunilor sale.

Folosind aceste tehnici, se poate constata că deviaţii sexuale sunt căi indirecte de obţinere a unei refulări orgiastice în fața unor temeri copleşitoare. Diferențele de comportament sexual sunt modele diferite de stimulare menite a degaja reflexul orgiastic. Astfel, studiul în sine al practicilor sexuale deviante s-ar putea reduce la o propoziţie simplă: studiul metodei prin care este degajat un reflex.

Activităţile sexuale care sunt un rezultat al temerilor subconştiente şi acţiunea inhibitoare a acestor temeri pot fi considerate ca modele reparatorii (4). În contrast direct cu modelele reparatorii, tipurile situaţionale şi variaţionale de homosexualitate sunt motivate conştient, nu sunt induse de teamă, iar persoana poate funcţiona cu un partener de sex opus. Pentru formele reparatorii, modelul sexual este inflexibil şi stereotipizat. Dacă există forţarea de a participa la relaţii sexuale bărbat-femeie, actul este trăit cu puțină plăcere sau chiar fără. Modelele sexuale deviante sunt căi indirecte de obţinere a excitaţiei şi a eliberării orgiastice, dat fiind că metodele obişnuite de comportament sunt blocate de anumite temeri considerabile.

Psihanaliza este o psihologie motivaţională. Folosind conceptele de motivaţii situaţionale, variaţionale şi reparatorii (motivate subconştient şi induse de frică) pentru a clasifica varietăţile de comportament sexual, ajungem la răspunsul la întrebarea când pot fi considerate anumite activităţi sexuale drept deviaţii sexuale.

Acest principiu de bază a fost formulat de Freud în 1916 când a afirmat: Să ajungem la un acord asupra a ce trebuie înţeles prin „sensul” unui proces psihic. Nu înţelegem altceva decât intenţia pe care o serveşte şi poziţia lui într-o continuitate psihică (5).

Astfel, dacă anumit practici sexuale pot fi considerate sau nu deviaţii sexuale se poate stabili prin studierea motivaţiilor conştiente şi/sau subconştiente din care provin.

Pe lângă exclusivitate, determinanţi subconștienți, stereotipia alegerii subiectului şi incapacitatea de a acţiona altfel, prin studierea istoricului unui caz ales cu atenţie devine evident că istoricul dezvoltării majorităţii indivizilor (bărbaţi sau femei) care suferă de deviaţii sexuale bine-structurate prezintă de obicei tulburări severe în faza preoedipală a dezvoltării, cu conflicte concomitente între subiecte şi relaţii, care implică anxietate şi vină asociate cu diferenţierea sine-subiect.

Acest tip de conflicte lasă urme de neconfundat asupra personalităţii în dezvoltare şi a maturizării viitoare. Există de obicei o profundă tulburare în abordarea unei persoane de sex opus, o pronunţată confuzie de identitate sexuală (ascunsă sau făţişă) şi predominanta unor mecanisme mentale primitive. Din punct de vedere clinic, există semne şi simptome ale unei fixaţii continue faţă de mamă. Astfel, analiza de detaliu a vieţii este o chestiune centrală de realizat înaintea diagnosticării adevăratei deviaţii sexuale.

Din punct de vedere parental, trebuie arătat că mulţi indivizi cu deviaţii sexuale pot fi în alte domenii persoane dezvoltate etic sau intelectual.

Deviaţia sexuală în sine neutralizează forţele intrapsihice conflictuale, astfel încât foarte des aceste persoane pot atinge un nivel ridicat de dezvoltare personală. Cu excepţia unei deviaţii sexuale, la suprafaţă ele apar a nu prezenta nici o psihopatologie, cu excepţia momentului în care se începe investigarea sistemului lor defensiv.

Prăpastia teoretică dintre opiniile de mai sus şi cele ale Comitetului de Nomenclatură este evidentă. Când a fost întrebat „Ce anume diferenţiază comportamentul sexual patologic de o deviaţie normală?”, secretarul Comitetului a răspuns: „Dacă homosexualitatea vine în conflict cu sistemul de valori al individului, atunci este mai bine s-o privim ca o problemă mintală, pentru că poate conduce la nemulţumire şi la incapacitatea de a funcţiona heterosexual.”6

Analiză istorică

O nouă clasificare, avansată din punct de vedere ştiinţific, a deviaţiilor sexuale, corectând erorile anterioare din DSM I, a apărut în primul DSM II publicat în 1968 sub preşedinţia dr. Ernest M. Gruenberg. Au exista şase ediţii până în octombrie 1973, iar deviaţiile sexuale apăreau la titlurile generale Tulburări de personalitate şi Câteva tulburări mintale nepsihotice. Se afirma:

Această categorie îi include pe indivizii ale căror interese sexuale sunt îndreptate în principal către subiecte altele decât persoane de sex opus, către acte sexuale care nu sunt de obicei asociate cu coitul, sau către coit realizat în circumstanţe bizare cum ar fi necrofilie, pedofilie, sadism sexual sau fetişism. Chiar dacă mulţi găsesc aceste practici ale lor ca fiind respingătoare, ei nu pot recurge la un comportament sexual normal pentru a le înlocui. Acest diagnostic nu se aplică indivizilor care realizează acte sexuale deviante pentru că subiectele sexuale normale nu le sunt la dispoziţie (7).

La titlul Deviaţii sexuale erau incluse homosexualitatea, fetişismul, pedofilia, travestismul, exhibiţionismul, voyeurismul, sadismul, masochismul şi alte deviaţii sexuale. De remarcat că această clasificare folosea conceptul de motivaţie, fiind menţionate şi formele instituţionale şi variaţionale ale homosexualităţii şi alte practici sexuale. Natura obligatorie a practicilor sexuale este menţionată în fraza „...rămân incapabile să substituie comportamentul sexual normal...”

Sub conducerea dr. Gruenberg s-a realizat un progres important faţă de clasificarea anterioară în sensul că deviaţiile sexuale au fost scoase de la titlul general Tulburări sociopatice de personalitate – un termen care implică un comportament antisocial şi o deficientă în formarea conştiinţei. Mai mult, întrucât diagnosticul de tulburare sociopatică de personalitate era rezervat „indivizilor... bolnavi în principal în termeni de societate şi de conformitate cu mediul cultural prevalent...” (7), manualul elimina deviațiile sexuale de la definiţiile sociale.

În 1972, în discursul său de la o întâlnire naţională din Dallas, un vice-preşedinte ale Asociaţiei Americane de Psihiatrie i-a criticat sever pe psihiatrii care practică psihoterapia pentru schimbarea homosexualităţii în heterosexualitate. Potrivit unui raport din numărul din 7 iunie al Psychiatric News, el i-a catalogat pe colegii săi ca fiind cruzi, inumani şi chiar „o ruşine pentru profesia lor.” (8)

La începutul lui 1973, un grup compus din câţiva lideri ai APA, psihiatri şi activişti homosexuali a început să influenţeze Comitetul de Nomenclatură al APA la o întâlnire închisă de la Institutul de Psihiatrie de la Columbia University, solicitând eliminarea homosexualităţii din Manualul de Statistică şi Diagnoză (9).

În primăvara lui 1973, Comitetul de Nomenclatură şi Statistică al APA deja se gândea serios eliminarea homosexualităţii din DSM II fără a se consulta cu psihiatrii şi psihanaliştii care lucraseră în domeniul cercetării clinice şi care aveau o opinie diferită.

Un simpozion ţinut în Hawaii pe 9 mai 1973 a purtat titlul „Trebuie homosexualitatea să apară în nomenclatorul APA?” Ca membru al acestui comitet, am prezentat concluziile unei echipe formată din unsprezece specialişti, constituită de filiala APA din districtul New York, unde eram preşedinte. (10)

În aprilie 1972, după doi ani de activitate intensivă, membrii acestei Echipe de Lucru pe Homosexualitate au ajuns la următoarele opinii unanime privind homosexualitatea masculină:

(1) Homosexualitatea se formează experimental pornind de la un mediu familial defectuos.

(2) Ea constituie o dezvoltare sexuală eronată şi nu se înscrie în limitele comportamentului sexual normal.

(3) Există o continuitate şi severitate a relaţiei patologice părinte-copil în trecutul tuturor homosexualilor studiaţi, la o amploare diferită de cea din grupurile de comparare.

(4) Majoritatea mamelor homosexualilor au interferat în dezvoltarea relaţiilor de grup ale fiilor lor, în dezvoltarea heterosexuală a acestora şi în luarea deciziilor. Tații homosexualilor au fost demasculinizanți.

Echipa de Lucru pe Homosexualitate a concluzionat că respingerea din partea societăţii îi afectează pe cei respinşi. Totuşi, dacă toate discriminările infracţionale ar înceta astăzi iar legislaţia împotriva homosexualilor ar fi abrogată imediat – aşa cum a şi recomandat Echipa de Lucru – anxietăţile interioare ale homosexualilor tot nu ar dispărea.

Acest raport din urmă a fost respins ulterior de structurile superioare întrucât conducătorii au considerat subiectul prea „controversat”. (10)

La această întâlnire, am afirmat că propunerea de includere a homosexualităţii în categoria altor tulburări sexuale, cum ar fi ejacularea prematură, ejacularea întârziată şi celelalte, la titlul „disfuncţii sexuale”, contravine datelor ştiinţifice. Disfuncţiile sexuale sunt tulburări ale modelului standard de coit între bărbat şi femeie (o entitate de diagnoză separată, atât simptomatic, cât şi formaţional). Astfel, distincţia imuabilă între deviaţiile sexuale şi disfuncţiile sexuale nu poate fi atenuată semantic fără a genera un formidabil haos ştiinţific.

În plus, ideea susţinută de Comitetul de Nomenclatură că la homosexualitate nu există simptome clinice, dezvoltare în timp sau tratament efectiv era în directă opoziţie cu poziţia Echipei de Lucru, dar şi cu numeroasele opinii psihiatrice şi psihoanalitice formulate.

În octombrie 1973, propunerea de a elimina homosexualitatea din DSM II a ajuns la Consiliul pentru Cercetare şi Dezvoltare, apoi la Adunare, şi apoi la Comitetul de Referinţă al APA S-a anunţat ulterior că în aceste structuri s-au efectuat „schimbări minore”, de pildă „tulburarea de orientare heterosexuală” urma să fie inclusă alături de homosexualitate ca „tulburare a orientării sexuale”, pentru a-i identifica pe indivizii care sunt „tulburaţi” când află că sunt heterosexuali! (11) După câteva săptămâni s-a decis că acest lucru este eronat, iar heterosexualitatea ca tulburare a fost eliminată.

Pe 14 decembrie 1973, Comitetul de Coordonare al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, la o întâlnire în Washington, a eliminat homosexualitatea din Manualul oficial de Diagnoză, fără a prezenta dovezi întru susţinerea unei asemenea modificări radicale a conceptelor fundamentale despre sănătate şi formare sexuală nesănătoasă. De remarcat că Manualul echivalent al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii nu a urmat aceeaşi evoluţie.

Unul dintre cele două motive pentru această schimbare a fost un material oficial (12) întocmit de Dr. Robert Spitzer (Preşedinte, Echipa de Lucru pentru Homosexualitate, APA) înainte de luarea deciziei. Potrivit unui articol din Psychiatric News, „Decizia Comitetului s-a bazat în esenţă pe raţionamentul din prezentarea doctorului Spitzer”.(13) Respectivul material repeta aserţiunea lui Kinsey potrivit căreia homosexualitatea nu întruneşte caracteristicile unei tulburări psihiatrice întrucât „nu provoacă tulburări personale în mod regulat sau nu este asociată în mod regulat cu o perturbare generalizată a activităţii sau funcţionării sociale.”

Al doilea motiv l-a constituit concluzia doctorilor Marcel T. Saghir şi Eli Robins din cartea lor Male and Female Homosexuality. (14) Aceste constatări erau deduse pe baza unui interviu de durată ţinut cu homosexuali (recrutaţi cu ajutorul organizaţiilor homosexualilor) şi cu subiecţi de control heterosexuali necăsătoriţi (abordaţi prin postă şi plătiţi pentru acest interviu). Concluzia coincidea cu poziţia din materialul menţionat anterior.

Termenul „homosexualitate” urma să fie înlocuit cu „tulburare a orientării sexuale”, definită astfel:

Se aplică indivizilor ale căror interese sexuale sunt îndreptate în principal către persoane de acelaşi sex şi care sunt deranjate, sunt în conflict sau doresc să-şi schimbe orientarea sexuală. Această categorie se distinge de homosexualitate, care nu reprezintă o tulburare psihiatrică. Homosexualitatea în sine este o formă de comportament sexual şi, împreună cu alte forme de comportament sexual, nu constituie în sine tulburări psihiatrice şi nu sunt listate în acest nomenclator.(15)

În esenţă şi prin implicaţie directă, această acţiune a declarat oficial că homosexualitatea constituie o formă normală de viaţă sexuală. De aici, singurul homosexual „tulburat” este cel nemulţumit că este homosexual. Acesta va fi considerat ca nevrotic numai dacă nu este fericit. Un număr de 243 de psihiatri, membri şi asociaţi ai APA au solicitat un referendum pe această problemă.

A fost meritul psihiatrilor, în general, că la respectivul referendum ţinut după câteva luni (sabotat de activiştii homosexuali), peste 3.700 de psihiatri (40% dintre cei care au votat) din Statele Unite au considerat că nu există nici un fundament ştiinţific pentru ca APA să modifice teoria psihiatrică fundamentală. Totuşi, numai câţiva au continuat să încerce să anuleze decizia.

Epilog

Eliminarea homosexualităţii din DSM II apare ca remarcabilă dacă ţinem cont de faptul că a implicat ignorarea şi respingerea in corpore nu numai a sute de materiale de studiu psihiatrice şi psihanalitice, dar şi o serie de studii competente realizate de psihologi, psihiatri şi educatori în ultimii şaptezeci de ani (Group for the Advancement of Psihiatry Report, 1955; New York Academy of Medicine Report, 1964; Task Force Report of the New York County District Branch APA 1970-72). A fost un atac brutal asupra cercetării psihiatrice şi o lovitură pentru numeroşi homosexuali care aşteptau din partea psihiatriei mai mult ajutor, nu mai puţin.

A şaptea publicare a DSM II, ediţia a doua, din iulie 1974, a reflectat schimbările votate. (15) Lectura acestei versiuni arăta că deviaţiile sexuale erau definite la fel ca în ediţia anterioară. În locul homosexualităţii apărea termenul „tulburare a orientării sexuale”. Dilema terminologică cu care se confrunta Comitetul pentru Nomenclatură apărea ca evidentă din nota de subsol de pe pagina respectivă.

Acest termen (tulburare a orientării sexuale) şi definiţia lui nu corespund cu schimbarea de gândire care a condus la înlocuirea homosexualităţii cu „tulburare a orientării sexuale” în lista de mai jos. Oricum, întrucât nu s-au făcut recomandări specifice pentru modificarea acestei categorii sau a definiţiei ei, categoria a rămas deocamdată neschimbată.

De remarca că termenul „tulburare a orientării sexuale” contrazice nu numai conceptul de tulburare, ci şi conceptul de bază al orientării aşa cum este folosit în psihiatrie. Reprezintă o alterare a terminologiei psihiatrice de bază, esenţială în derularea examenului psihiatric.

Este suferinţa o condiţie necesară pentru o tulburare?

Faptul că politizarea homosexualităţii ar putea avea efecte pe termen lung asupra altor concepte teoretice şi clinice legate de problemele sexuale şi a gândirii psihanalitice s-a adeverit repede. Pentru a treia ediţie a DSM au fost propuse modificări care aveau să afecteze şi mai mult înţelegerea, cercetarea şi terapia celorlalte deviaţii sexuale. Propunerea făcută în fața Adunării APA pe 3 mai 1975 reprezenta o cerere ca orice comportament sexual, pentru a fi catalogat ca boală, să fie „însoţit de suferinţă.” (15) De exemplu, un fetişist trebuie să resimtă o suferinţă pentru a putea afirma că are o tulburare.

Această propunere a fost întâmpinată cu un val de proteste din partea psihanaliştilor şi a societăţilor de psihanaliză din întreaga tară. Era evident că cerinţa venea împotriva a tot ce ştiam din punct de vedere dinamic despre mecanismele implicate în aceste tulburări grave. De exemplu, realizarea unei perversiuni îl ajută pe individ să-şi menţină echilibrul şi să neutralizeze anxietatea. Aceasta a fost creată în mod subconştient anume în acest scop. Astfel, prezența sau absenta anxietăţii nu poate fi un criteriu adecvat pentru a stabili dacă o stare constituie o tulburare sau nu. Unii dintre cei mai problematici pedofili nu resimt nici o anxietate datorită faptului că actul pedofil este realizat în mod constant.

Mai mult, respectiva propunere ignora următoarele aspecte:

(1) Prezenta unei anumite nevoi, dorinţe, constrângere sau formarea unui alt simptom poate în aşa fel să circumscrie patologia, încât pacientul apare ca perfect normal în celelalte aspecte ale vieţii sale;

(2) Simptomele nevrotice dezvoltate complet pot şi masca, şi exprima boala;

(3) Mecanismul perversiunii duce la crearea unui simptom ego-sintonic, adică unul care reduce şi neutralizează anxietatea.

Constituie homosexualitatea un dezavantaj?

În 1976, Comitetul pentru Nomenclatură a introdus conceptul de „dezavantaj” în algoritmul pentru declararea unei stări ca „tulburare”. A declara însă că homosexualul nu prezintă nici un „dezavantaj social” reprezintă o negare a realităţii înconjurătoare, atunci când ţinem cont de faptul că o societate guvernează comportamentul membrilor săi de la naştere la moarte prin legi, mediu şi instituţii.

O fiinţă umană se naşte cu anumite răspunsuri care constituie moştenirea ei fiziologică. Acel om intră apoi într-o reţea de instituţii sociale, produsul unei tradiţii cumulative, care reprezintă moştenirea lui culturală. Cele două, moştenirea fiziologică şi cea culturală, îl conduc pe om la modelul său sexual - heterosexualitatea.

Heterosexualitatea comportă o utilitate biologică şi socială. Ea creează unitate familială şi le permite bărbaţilor şi femeilor să trăiască împreună în acele condiţii care incumbă cel mai mic grad de teamă, nemulţumire şi ură. Ea reglementează această relaţie printr-o serie de legi, penalităţi şi recompense.

Înţelegerea şi conceptualizarea deviaţiilor sexuale de către Comitetul pentru Nomenclatură au fost publicate în revista Asociaţiei Americane de Psihanaliză. (17) „Principiile generale” care stau la baza declarării unei deviaţii sexuale ca „tulburare” sunt:

(1) suferinţă subiectivă;

(2) afectarea funcţionării sociale;

(3) dezavantaj intrinsec.

Aceste principii, la o examinare mai atentă a folosirii şi înţelesului lor, reprezintă credinţe şi concepte care sunt în mod grosolan în opoziţie directă cu conceptele dinamice, cu teoria psihanalitică şi cu înţelegerea clinică a acestor afecţiuni. Dacă vor fi acceptate pe scară largă, acestea pot avea efecte negative pe termen lung. În final, s-a admis că este „o abordare provizorie prostească” a insista ca o tulburare sexuală să fie catalogată ca tulburare numai dacă este „însoţită de suferinţă”.

Mai mult, s-a afirmat că „toate deviaţiile sexuale tradiţionale sunt incluse în DSM III”. Lectura ultimei ediţii (18) arată că expresia „deviaţie sexuală” nu apare nicăieri în noua propunere de nomenclator.

Sunt sadismul şi voyeurismul „tulburări de excitare”?

Acele stări denumite exhibiţionism, voyeurism, sadism sexual, etc. apar la titlul „tulburări de excitare sexuală”, o expresie folosită în general pentru a denumi tulburările de derulare a modelului de cuplare bărbat-femeie. De fapt, toate tulburările sexuale sunt „tulburări de excitare sexuală” în sensul că există o tulburare care însoţeşte obţinerea orgasmului. Totuşi, deviaţiile sexuale îşi datorează configuraţia specială unor probleme preoedipale timpurii care de obicei nu sunt identificate la tulburările de excitare sexuală simple, cum ar fi ejacularea precoce, ejaculare întârziată, etc. Primele se datorează de obicei unor conflicte subiect-relaţii, spre deosebire de ultimele, care sunt frecvent rezultatul unor conflicte structurale.

Şi mai deconcertant este motivul prezentat la listarea exhibiţionismului, voyeurismului, fetişismului, etc. ca tulburări, anume că ele îl aşează „pe individ pe o poziţie intrinsec dezavantajoasă, întrucât nici o societate nu poate tolera asemenea comportamente”. Nu numai că conceptul de „dezavantaj” nu este unul psihanalitic, dar este evident că tulburările depind de definiţia socială, fără nici considerare pentru determinanţii psihopatologici subconştient care influenţează aceste afecţiuni sexuale grave.

În final, este o ironie că unul dintre motivele principale prezentate de cei care au susţinut eliminarea homosexualităţii din DSM 2 era acela că ea nu trebuie considerată o afecţiune datorită atitudinii sociale negative!

În iunie 1977, un nou proiect al DSM III a fost publicat în Psyhiatric News (19). Acesta includea câteva corecţii la erorile menţionate mai sus, cum ar fi separarea „disfuncţiilor psihosexuale” de deviaţii sexuale, menţionate acum ca „parafilii”. Mai mult, tulburările sexuale sunt grupate corect sub titlul „Tulburări psihosexuale”.

Totuşi, travestismul este eliminat de la deviaţii sexuale şi inclus incorect la titlul „Tulburări de identitate sau rol sexual”. Este trecut cu vederea faptul că toate deviaţiile sexuale implică un anumit grad de tulburări ale identităţii sexuale. Deşi zoofilia, pedofilia, voyeurismul, etc. sunt listate sub titlul parafilie, termenul „tulburare a orientării sexuale” nu apare nicăieri. În locul lui apare un cuvânt nou – „dishomofilie”.

Se pare că deşi celelalte „filii” sunt patologice, „homofilia” (nelistată) constituie o afecţiune numai acolo unde este precedată de prefixul „dis”, care este folosit în terminologia medicală pentru a desemna o tulburare a unei funcţii normale. Astfel, „dishomofilia” implică „dragoste homosexuală eronată” sau o tulburare derivată din nemulţumirea persoanei faţă de homosexualitate. „Plus ça change, plus c'est la meme chose.”

În concluzie, opinia că „politicile sexuale” nu pot surclasa pe termen lung ştiinţa a fost evidentă din rezultatele unui sondaj cu 10.000 de psihiatri realizat la sfârşitul lui 1977. Dintre cele 2.500 de răspunsuri primite, aproximativ 68% răspundeau afirmativ la întrebarea „Este homosexualitatea de obicei o adaptare patologică (opusă unei variaţii normale)?” Pentru interpretul rezultatelor, dr. Harold I. Lief de la University of Pennsylvania, aceasta a fost o indicaţie a faptului că „decizia APA a fost influenţată de consideraţii politice şi sociale [sublinierea noastră] în sensul că votul a fost perceput ca un pas către încetarea refuzului drepturilor pentru homosexuali.”(20)

Sumar

Înainte de 1973, Manualul de Statistică şi Diagnoză realizase contribuţii de valoare la înţelegerea deviaţiilor sexuale, astfel încât cercetarea clinică începea să pătrundă în secretele ei ineluctabile. „Normalizarea” homosexualităţii şi modificarea ulterioară a DSM pentru a reflecta această poziţie nu poate decât să încetinească progresul ştiinţific, să producă disperare pentru cei care suferă de o deviaţie sexuală şi să reducă eforturile profilactice bazate pe principiile verificate ale cauzei şi tratamentului.

Autorul oferă o relatare pas-cu-pas a evenimentelor care au condus la „normalizarea” uneia dintre principalele tulburări sexuale, motivele prezentate de cei care au susţinut eliminarea homosexualităţii din categoria afecţiunilor şi obiecţiile formulate de ceilalţi psihiatri care tratau aceste afecţiuni.

Note de subsol

1. Pruyer, P.W., Diagnosis and the Difference It Makes. Bull., Menninger Clinic, 40-411, 1976.

2. Karlen, A., Sexuality and Homosexuality, Norton, New York, 1971.

3. Trilling, I., The Kinsey Report, Partisan Review, April, 1948. (Also in The Liberal Imagination. Scribners, New York, 1976, p. 242.

4. Rado, S. An Adaptational View of Sexual Behavior. In: Psychosexual Development in Health and Disease, Hoch, P.H. and Zubin, J., Eds., Grune and Stratton, New York, 1949.

5. Freud, S. Introductory Lectures on Psychoanalysis (1916). Standard Edition, 15:40, London, Hogarth Press, 1963.

6. Spitzer, R.L., Medical Aspects of Human Sexuality, 10:142, 1976.

7. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM II, American Psihiatric Association, 1968, p. 44.

8. Psychiatric News, June 7, 1972.

9. Psychiatrists Review Stand on Homosexuals. New York Times, March 13, 1973.

10. Socarides, C.W., et al. Homosexuality in the Male: A Report of a Psihiatric Study Group, Int. J. Psychiatry 11:451, 1973. (Report of the Task Force on Homosexuality, N.Y. County District Branch APA).

11. Minutes, APA Council, Nov. 3, 19973.

12. Spitzer, R.L., The Homosexual Decisions - A Background Paper. Psihiatric News, Jan. 16, 1974, pp. 11-12.

13. Psychiatric News, Jan. 16, 1974, p. 11.

14. Robins, E. and Naghir, M.T. Male and Female Homosexuality. Williams and Wilkins Co. Baltimore, 1973.

15. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, July, 1974.

16. Psychiatric News, June 4, 1974.

17. Newsletter of the American Psychoanalytic Association, December, 1976, vol. 10, no. 4.

18. Spitzer, R.L. and Sheehy, M. DSM 3: A Classification System in Development. Psychiatr. Ann. 6:446, 1976.

19. Psychiatric News, March 18, 1977.

20. Lief, H.I., Sexual Survey #4. Current Thinking on Homosexuality. Medical Aspects of Human Sexuality, 1:110, 1977.

Sursa: NARTH