Prezentăm mai jos primul capitol din best-sellerul lui David Kupelian, „The Marketing of Evil: How Radicals, Elitists, and Pseudo-Experts Sell Us Corruption Disguised as Freedom” (Marketingul răului: cum ne vând radicalii, elitiştii şi pseudo-experţii o mizerie prezentată ca libertate). În carte, Kupelian dezvăluie strategii de marketing şi tehnici de propagandă necunoscute până acum, dar folosite de ani de zile pentru a le vinde americanilor drepturi pentru „minorităţile sexuale” - o campanie de marketing care crește de la o zi la alta.

„Nu eu am ales să fiu homosexual. Dacă aș putea, mi-aș schimba orientarea sexuală.”

Aceasta este mărturisirea lui Robert Bauman, un cunoscut congresman din statul Maryland. Americanii au fost şocaţi când au citit în ziare, în 1980, că Bauman a fost prins în pat cu prostituat tânăr. În cartea sa, „The Gentleman from Maryland: The Conscience of a Gay Conservative” (Gentlemanul din Maryland: Conştiinţa unui homosexual conservator), Bauman descrie premizele care contribuiseră la o viaţă dublă, cea de congresman republican conservator, şi de homosexual activ, în acelaşi timp.

La vârsta de cinci ani, Bauman fusese agresat sexual de un vecin de 12 ani. Referindu-se la această experienţă crucială, precum şi la episoadele ulterioare, Bauman descrie puternicele sentimentele generate în sinea lui la acea vârstă fragedă:

Nu era vorba de o atracţie întâmplătoare faţă de un obiect interzis. Era o forţă înspăimântătoare care venea din interiorul meu, o reacţie involuntară la vederea, mirosul şi atingerea altor băieţi. Niciodată nu am înţeles şi nici nu am acceptat acest lucru. Am ajuns să mă urăsc din cauza prezentei în mine a acestei oribile slăbiciuni, o necurăţie interioară pe care nu o puteam controla…

Eram sigur că sunt singurul care suferă de această problemă. Neputând înţelege singur despre ce este vorba, nu am aşteptat explicaţii nici de la alţii. Am încercat să mă lupt, alcătuindu-mi un plan de o simplitate fantastică. În mintea mea, am decis că nu sunt homosexual. Ştiam toate descrierile făcute de colegii de la şcoala militară şi decisesem categoric că eu nu sunt unul dintre homosexualii „aceia”.

Bauman a fost ales în 1973 ca reprezentant al Primului District din Maryland, devenind preşedinte al Uniunii Conservatoare Americane în 1979 şi având şanse, după părerea multora, să devină purtător de cuvânt al Camerei Reprezentanţilor. El avea însă o viaţă dublă, ca om însurat, cu patru copii, şi homosexual pasionat de aventuri anonime de-o noapte. Iată cum descrie el senzaţiile de după fiecare aventură: „Rămâneam de fiecare dată cu un sentiment de vină, în special înaintea spovedaniei de sâmbătă pentru slujba de duminică. Îmi doream să cad la pace cu Dumnezeu şi astfel să fiu gata pentru împărtăşania de duminică. De fiecare dată mă juram că n-am s-o mai fac.”

Dedicându-se „politicii, unde complimentele, victoriile şi provocările mă reasigurau că sunt un om de treabă”, Bauman reuşea destul de bine să pozeze în politicianul conservator şi familist. „Eram în stare să salvez lumea, dar nu cred că mă puteam salva şi pe mine.” Analizând viaţa dublă pe care o trăia, Bauman încearcă să se auto-examineze:

Cum poate face un om normal şi moral ceea c făceam eu? Cum poate un om, o fire dură de altfel, să-i fie în repetate rânduri necredincios soţiei (să mintă, să evite asumarea responsabilităţii, să încalce jurămintele matrimoniale)? Am arătat cum se pot face acestea. De ce am făcut aceasta e o altă întrebare, la care nu am răspuns, nici măcar astăzi. Nu ştiu. Într-un fel, cred că am fost mânat de o forţă pe care nu o puteam controla.

Sigur, alegerea mea era conştientă şi deliberată. Se putea schimba. Exista însă o anumită dependentă - lăsam la o parte tot ce ştiam, minimalizam importanta a tot ce era mai scump şi mai important. Eram dispus să-mi risc căsnicia, să-mi pierd soţia şi copiii şi chiar viaţa.

E greu să nu ai compasiune pentru un om care se luptă cu disperare să învingă o deprindere pe care nici nu o înţelege, nici nu o acceptă. Cazul lui Bauman reprezintă o tragedie. Avea nevoie de ajutor - nu respingere şi condamnare ca „poponar”, dar nici acceptare sau laude că reprezenta o „minoritate oprimată” - ci un ajutor efectiv pentru a-şi înţelege şi rezolva problema sexuală.

În ziua de azi, majoritatea dintre noi ori îi condamnăm pe homosexuali ca şi corupători ai societăţii, ori îi lăudăm ca pe victime şi eroi culturali. Fie îi acuzăm că „au ales” să fie „perverşi sexuali”, fie strigăm - fără nici o dovadă” - că homosexualitatea este înnăscută.

Adevărul se află în altă parte. În sinea lor, oamenii sinceri ştiu că homosexualitatea nu e nici o trăsătură nevinovată, înnăscută, asemenea culorii pielii, şi nici o alegere conştientă de a deveni rău şi a-i corupe şi pe alţii. Fără a înţelege însă cu ce avem de-a face aici, nu doar că ne lipseşte puterea de a-i ajuta pe alţii, dar suntem noi înşine în ceată şi coruptibili.

Bauman, acţionând sub puterea unei deprinderi auto-distructive, admite chiar că ar fi vrut să fie prins, ca să poată fi ajutat apoi:

„Au fost mai multe momente când comportamentul meu, deşi credeam că sunt foarte discret, era menit să comunice altora ce se petrecea cu mine. Probabil gândul mea subconştient era acela că de haosul din viaţa mea trebuia să se ocupe altcineva, eu ajungând repede într-un punct în care nu mai puteam face nimic.”

În cele din urmă, în 1980, la vârsta de 43 de ani, Bauman şi-a văzut împlinită dorinţa şi a fost prins. După dezvăluirile dramatice legate de întâlnirea cu un tânăr prostituat, cariera lui politică s-a încheiat. A pierdut, pe rând, realegerea ca reprezentant, familia, casa, precum şi mulţi dintre influenţii lui prieteni.

Povestea lui Robert Bauman nu este prea diferită de cea a altor oameni care au prins America de dinaintea „marşurilor homo”, America politicienilor şi vedetelor care se declară homosexuali, America „studiilor despre homosexuali şi lesbiene” din majoritatea colegiilor, a „Zilei Homo” la Disneyland şi a puternicelor grupuri de propagandă homo răspândite în întreaga ţară.

Pe vremuri, majoritatea celor ca Bauman își ascundeau homosexualitatea. În lumea lor secretă existau conflicte interne, teama de a fi prins sau chiar mai rău.

Astăzi, gratie culturii corectitudinii politice, mulţi dintre cei care sunt prinşi în plasa aceloraşi deprinderi sexuale nenaturale consideră că e mai uşor să le accepţi - ba chiar să le afişezi ca pe o medalie de onoare.

Totuşi, ei nu înţeleg despre ce e vorba. De fapt, nici nu prea vor să înţeleagă. Societatea în general şi-a pierdut interesul de a înţelege homosexualitatea. Dar uneori, a nu ştii cu ce lucrezi poate prezenta un pericol. Să dăm la o parte ochelarii curcubeu şi să cercetăm cât se poate de obiectiv ceea ce numim astăzi „drepturile minorităţilor sexuale”.

Acestea au apărut în urma „revoluţiei sexuale” din anii '60. Mai precis, pe 11 iunie 1969, cu prilejul „revoltei de la Stonewall”, când un grup de homosexuali adunaţi în barul Stonewall din New York au refuzat să plece la ordinele politiei. Acest incident este considerat a reprezenta naşterea „mişcării de emancipare a homosexualilor”.

Această nouă forţă politică a făcut eforturi considerabile în anii '70, în special pentru convingerea (unii ar spune intimidarea) Asociaţiei Americane de Psihiatrie ca să elimine homosexualitatea din lista oficială a tulburărilor psihice. Dar mişcarea homosexualilor era tânără, fără experienţă şi sub-finanţată, iar problema a primit puţin sprijin din partea politicienilor şi sa publicului în general.

„Egalitate pentru homosexuali” încă nu devenise un slogan. Atunci a apărut SIDA.

Problema bolii

Desigur, mulţi activişti au crezut că aceasta avea să fie sfârşitul mişcării. În timp ce ei încercau să convingă publicul că homosexualitatea reprezintă un stil alternativ de viaţă, normal şi sănătos, iată că apare o boală modernă - oribilă, incurabilă, fatală şi răspândită în special de către homosexuali.

SIDA – numită iniţial GRID (gay-related immunodeficiency disease = sindromul imunodeficienţei la homosexuali) până când activiştii homosexuali au făcut presiuni pentru schimbarea numelui într-un evaziv SIDA (acquired immune deficiency syndrome = sindromul imunodeficienţei umane dobândite) - a fost un coşmar pentru relaţiile publice. Societatea avea acum un nou motiv pentru a-i respinge şi condamna pe homosexuali.

SIDA a făcut altceva. Pentru ca personalul medical şi presa să poată comunica publicului cum se transmite boala, a fost nevoie să se discute public un aspect pe care homosexualii nu-l voiau abordat - actele sexuale bizare la care se dedau, precum şi numărul astronomic de parteneri sexuali. (Un studiu des menţionat, realizat în 1978 de Alan P. Bell and Martin S. Wineburg, arăta că 43 la sută dintre homosexuali au avut peste cinci sute de parteneri sexuali de-a lungul vieţii.)

În plus, „medicamentul minune”, pe care îl aşteptau americanii care crescuseră în epoca soluţiilor minune, gen vaccinul anti-polio sau penicilina, a refuzat să apară. În schimb, experţii şi autorităţile medicale au transmis avertismente demne de ciuma neagră din Evul Mediu:

„Până la începutul următorului secol, este posibil să moară între 50 şi 100 de milioane de oameni în lumea întreagă. Nu e nici un dubiu în această privinţă.” – Everett Koop, Preşedintele Departamentului Naţional de Sănătate

„Nouăzeci la sută dintre cei infectaţi [cu HIV] nici măcar nu ştiu.” – Dr. Robert Gallo, descoperitorul virusului HIV

„În multe zone, numărul celor afectaţi de virusul SIDA este de cel puţin o sută de ori mai mare decât cel al cazurilor oficiale.” – Dr. James Curran, Director pe probleme SIDA şi HIV la Centrul pentru Controlul Bolilor din SUA

Între timp, începând din anii '80, pe măsură ce rata infectării cu SIDA şi a deceselor creştea vertiginos de la an la an, dezastrul a început să atingă şi lumea vedetelor - actorul Rock Hudson moare în 1985, moderatorul ABC News Max Robinson în 1988 şi balerinul Rudolf Nureiev în 1993.

În acea perioadă, publicul manifesta două reacţii distincte. Una era de simpatie faţă de suferinţa teribilă a victimelor SIDA.

Cealaltă însă, mai puţin corectă politic, era teama şi respingerea homosexualilor. La urma urmei, trecuseră zilele în care se spunea că SIDA nu se ia decât prin relaţii sexuale şi consum de droguri intravenoase. Dr. William Haseltine, cercetător la Harvard, avertiza: „Oricine îţi spune categoric că SIDA nu se ia prin salivă te minte. În realitate, e posibil ca SIDA să se poate lua prin lacrimi, salivă, fluide organice şi înţepături de ţânţar”.

Teama că SIDA va izbucni în rândul publicului a fost alimentată şi de relatări terifiante cum a fost cea legată de Kimberly Bergalis, o fată din Florida care a contractat SIDA (alături de alţi pacienţi) de la dentistul ei care era homosexual.

De fapt, mureau şi mulţi americani care nu făceau parte din cele două grupe de risc (homosexualii şi consumatorii de droguri intravenoase), majoritatea din cauza unor transfuzii de sânge nesterile. Unul dintre aceştia, Ryan White, un băiat de 18 ani bolnav de hemofilie, s-a infectat cu HIV în urma unei transfuzii cu sânge. A murit de SIDA în 1990 şi a devenit numitorul comun care i-a făcut pe americani să sprijine cercetările în problema SIDA. Doi ani mai târziu murea tenismanul Arthur Ashe, infectat şi el cu SIDA în urma unei transfuzii.

În ceea ce priveşte relaţiile publice, SIDA era descurajantă. Această plagă modernă, dacă nu era manipulată cu atenţie în arena publică, risca să ducă la ostracizarea completă a homosexualilor. Pe de altă parte, factorul de simpatie putea fi exploatat şi multiplicat pentru a sluji cauzei activiştilor. Mişcarea homosexualilor avea nevoie de ajutor.

Atitudinea agresivă şi provocatoare a unor grupuri cum era ACT-UP (AIDS Coalition to Unleash Power) au avut prea puţin succes în determinarea autorităţilor să aloce resurse pentru combaterea SIDA. În mod cert însă, asemenea comportamente le-au atras un nume foarte rău activiştilor homosexuali.

Unul dintre incidente a fost atacul organizat asupra Catedralei Sf. Patrick, pe 10 decembrie 1989. În timp ce cardinalul John O'Connor oficia slujba de duminică, activiştii homosexualii s-au strâns în fața catedralei, agitând pancarte cu portrete pornografice ale lui Iisus.

„O'Connor, bigotule, tu ne omori!” a strigat unul dintre protestatari, ridicând în sus o pancartă pe care scria „Ucigaşule!”

Apoi lucrurile au luat o turnură foarte urâtă. Activiştii homosexuali au năvălit în biserică, provocând un adevărat coşmar pentru credincioşii prezenţi la slujbă.

„Homosexualii au transformat Sfânta Liturghie într-o blasfemie, devastând biserica, ţipând şi fluturând prezervative”, relata New York Post. Unul dintre intruşi a luat o azimă de pe sfânta masă şi a aruncat-o pe jos.

Afară, protestatarii, mulţi dintre ei membri ai ACT-UP, afişau pancarte prin care îşi exprimau sentimentele faţă de biserica romano-catolică: „Afară cu biserica din şliţul meu”, „Rozariile voastre, ovarele mele”, „Veşnica pomenire pentru cardinalul O'Connor ACUM”.

Evident, tânăra mişcare risca să se compromită complet dacă persista în asemenea comportamente reprobabile. Avea nevoie de o direcţie nouă, mai civilizată, dacă voia să-i convingă pe americani că homosexualitatea este doar un stil alternativ de viaţă, perfect normal.

Noua direcţie trebuie să transforme teama de SIDA din ceva negativ în ceva pozitiv. Era nevoie de o campanie publică generală, pe termen lung, abil concepută şi atent desfăşurată.

Declaraţia de război

În februarie 1988, aproximativ 175 de activişti homosexuali reprezentând organizaţii din întreaga ţară s-au reunit pentru o conferinţă de război în localitatea Warrenton, statul Virginia, pentru a trasa viitorul mişcării. La scurt timp după aceea, activiştii Marshall Kirk şi Hunter Madsen au formalizat planul de acţiuni pe care îl propuneau de ani de zile colegilor lor de activism.

Kirk şi Madsen nu erau genul de activişti grosieri care să dea buzna în biserici şi să arunce cu prezervative. Ei erau inteligenţi, chiar foarte inteligenţi. Kirk era cercetător cu studii la Harvard în neuropsihiatrie şi lucrase la alcătuirea testelor de aptitudini pentru adulţii cu un IQ mai mare de 200. Madsen, deţinător al unui doctorat în ştiinţe politice la Harvard, era expert în tactici de manipulare şi marketing social. Împreună au semnat lucrarea „After the Ball: How America Will Conquer Its Fear and Hatred of Gays in the '90s.”

„S-ar putea să pară cinic”, au explicat ei, „dar SIDA ne-a dat şansa să ne prezentăm ca minoritate victimizată care necesită protecţie şi îngrijire specială din partea statului. În acelaşi timp, SIDA poate genera o isterie în masă similară cu cea care a dus în antichitate la lapidare şi la colonii de leproşi. Cum putem maximiza simpatia şi reduce teama? Cum, având în vedere mâna teribilă pe care ne-a întins-o SIDA?”

Punctul final al planului lui Kirk şi Madsen? „Campania pe care o prezentăm în această carte, deşi este complexă, depinde de un program de propagandă susţinută, bazat ferm pe principiile verificate din psihologie şi publicitate.”

Argumentând că SIDA, dacă este exploatată abil, poate anihila opoziţia Americii faţă de homosexualitate şi poate forma baza unei campanii generale de marketing pe termen lung, pentru a face America să accepte „drepturile minorităţilor sexuale”. „After the Ball” a devenit Biblia activiştilor homosexuali.

Scopul lui Kirk şi Madsen, arată expertul în marketing Paul E. Rondeau de la Regent University, a fost acela de „a forţa acceptarea subculturii homosexuale în societate, a reduce la tăcere opoziţia şi de a transforma în final societatea americană”. În studiul său, „Selling Homosexuality to America,” Rondeau scrie:

Această strategie în trei paşi - Desensibilizare, Denigrare şi Transformare a publicului american reprezintă o reminiscenţă a abordării 'gândire corectă'/'gândire incorectă' din „1984”. Aşa cum afirmă Kirk şi Madsen, „într-o bună măsură, separabilitatea - şi manipularea - etichetei verbale reprezintă baza pentru toate principiile abstracte pe care se construieşte campania noastră.”

Separabilitate? Manipulare? Daţi-mi voie să traduc acest jargon de marketing psihologic: Puteam schimba ce gândesc şi ce simt oamenii, acţionând asupra asocierilor lor negative cu cauza noastră şi înlocuindu-le cu asocieri pozitive.

Un simplu exemplu: activiştii homosexuali cer drepturi pentru „minorităţile sexuale”. Sunt atinse două obiective majore: (1) Folosirea expresiei „minorităţi sexuale” în locul termenului „homosexuali” este menită să mascheze controversatul comportament sexual, accentuând în schimb o identitate culturală vagă, dar pozitivă - gay, care cândva însemna „vesel”; şi (2) Descrierea luptei lor ca fiind una pentru „drepturi”, implicând ideea că homosexualilor le sunt refuzate nişte drepturi elementare de care se bucură restul societăţii.

Folosind expresia „minorităţi sexuale” şi convingându-i pe politicieni şi mass-media să adopte această terminologie, activiştii care urmăreau transformarea Americii au reîncadrat dezbaterea în favoarea lor, chiar înainte de începerea competiţiei. (În domeniul războiului publicitar, cel care defineşte termenii dezbaterii aproape întotdeauna câştigă lupta. Mişcarea pro-avort a câştigat războiul anume pentru că a reuşit încă de la început să pună problema în termeni de alegere, nu de avort. Au anticipat în mod corect că este mult mai uşor să aperi ideea abstractă de alegere, în locul măcelăririi nerestricţionate a copilaşilor nenăscuţi.)

Bun, s-ar putea să vă întrebaţi, dar chiar şi cu aceste tehnici de marketing, cum faci să pară acceptabilă cifra celor cinci sute de parteneri şi practicile lor sexuale? Răspuns, după Kirk şi Madsen: Nu faci. Nu vorbeşti despre asta. Tu trebuie să arăţi şi să te porţi cât mai normal cu putinţă în fața camerelor de filmat.

„Când eşti foarte diferit, iar oamenii te urăsc pentru asta, iată ce trebuie să faci: mai întâi pui piciorul în uşă, fiind cât mai normal cu putinţă; apoi, şi numai apoi - când mica ta diferenţă este în final acceptată - poţi începe să abordezi şi celelalte aspecte specifice, unul câte unul. Aceasta este politica penei de despicat. Aşa cum spune zicala, cămila îşi bagă mai întâi nasul în cort, şi abia apoi intră cu totul.”

Cu alte cuvinte, sadomasochiştii, indivizii în harnaşamente din piele, travestiţii, transsexualii şi alţi membri „specifici” ai lumii homosexualilor nu trebuie să apară pe scenă din prima. Abia mai târziu, când cămila a intrat în cort, va fi loc pentru toţi.

Rondeau explică tehnicile de desensibilizare, denigrare şi transformare ale lui Kirk şi Madsen:

Desensibilizarea este descrisă ca fiind inundarea publicului cu un „flux continuu de reclame cu homosexuali, prezentate într-o manieră cât mai puţin scandaloasă. Dacă heterosexualii nu pot opri dusul, cel puţin se vor obişnui cu apa.” Dar activiştii nu se referă la publicitate în contextul unui marketing obişnuit, ci mai degrabă la o altă abordare: „Ideea este să vorbeşti despre homosexualitate până când subiectul devine obositor.” Ei adaugă: „Urmăriţi desensibilizarea şi nimic mai mult... Dacă îi faceţi pe heterosexuali să creadă că homosexualitatea nu este decât o alternativă - care nu merită nimic mai mult decât o ridicare din umeri - atunci lupta ta pentru drepturi legale şi sociale este deja câştigată.”

Această hegemonie planificată este o variantă a celei descrise de Michael Warren în „Seeing Through the Media”, unde „nu este vorba de obligare, ci de orchestrarea de către un grup a restructurării conştiinţei celuilalt grup.”

„Structurarea conştiinţei” celorlalţi? Dacă asemenea expresii par să semene cu diferite teorii ale conspiraţiei pe care le-aţi avut de-a lungul vremii, nu fiţi surprins. Marketingul modern se ocupă tocmai cu manipularea sentimentelor şi restructurarea gândirii şi credinţelor unui mare număr de oameni.

„Denigrarea”, explică Rondeau, „este un terorism psihologic menit să reducă la tăcere orice opinie contrară.” Psihologul Laura Schlessinger a avut parte de o denigrare considerabilă în timpul pregătirii unei emisiuni tv. Scandalizaţi de un singur comentariu critic la adresa homosexualilor, activiştii au lansat o campanie de intimidare împotriva celor care aveau spoturi publicitare plasate în timpul emisiunii. În cele din urmă, noua emisiune a sucombat.

Însă, probabil unul dintre cele mai cunoscute exemple de denigrare a avut loc după uciderea studentului Matthew Shepard de la University of Wyoming. Bătut cu sălbăticie de doi bărbaţi, Shepard a murit după cinci zile din cauza rănilor suferite la cap. În numeroasele articole legate de acest incident, presa şi activiştii homosexuali dădeau vina pe creştini că ar crea un climat de ură la adresa homosexualilor, climat care ar face posibile asemenea crime.

Emisiunea Today a canalului NBC a preluat ideea şi a criticat reclamele promovate de creştini, prin care se afirma că orientarea homosexuală se poate schimba. Reporterul David Gregory comenta: „Reclamele sunt controversate pentru că îi prezintă pe homosexuali şi lesbiene ca păcătoşi care au făcut o alegere proastă, în ciuda credinţei tot mai răspândite că homosexualitatea poate fi genetică... Contribuie asemenea reclame la un climat de ură care conduce în final la crime cum este şi asasinarea lui Matthew Shepard? Activiştii homosexuali afirmă că asemenea reclame transmit ideea că este ceva în neregulă cu homosexualii.”

În cadrul unui interviu, Katie Couric de la NBC l-a întrebat pe guvernatorul de Wyoming, Jim Geringer: „Unii activişti pentru drepturile homosexualilor au declarat că unele asociaţii creştine cum ar fi Christian Coalition, Family Research Council şi Focus on the Family contribuie la această atmosferă de urmă la adresa homosexualilor, printr-o campanie publicitară în care se afirmă că dacă eşti homosexual, îţi poţi schimba orientarea. Aceasta îi face pe oameni să spună: 'Dacă voi întâlni un homosexual, am să încerc să-l conving cu orice preţ să se schimbe.' Credeţi că asemenea grupări contribuie la acest climat?”

Conştient sau nu, mass-media respectă la literă manualul lui Kirk şi Madsen, discreditând pe oricine nu este de acord cu agenda de lucru a homosexualilor, asociindu-i cu nişte criminali. În realitate, nici una dintre asociaţiile creştine menţionate de NBC nu a susţinut vreodată tratamentele brutale aplicate homosexualilor – din contră, le-au condamnat public.

Pentru a-i denigra şi mai mult pe creştini după uciderea lui Shepard, ABC News a realizat în 2004 o nouă anchetă prin care se arăta că nu homosexualitatea fusese factorul principal în respectiva crimă, ci banii. Shepard fusese omorât pentru bani.

Destul despre desensibilizare şi denigrare. La ce se referă „transformarea”? Aici, Kirk şi Madsen nu au nici un secret:

Ne referim la transformarea sentimentelor, gândurilor şi voinţei americanului de rând, printr-un atac psihologic planificat, sub forma unei propaganda servite oamenilor prin mass-media. Ne referim la exploatarea mecanismului prejudecăţii în folosul nostru - să ne folosim chiar de acele procese prin care a ajuns America să ne urască, şi să-i transformăm atitudinea din ură în îngăduinţă – indiferent dacă le place sau nu.

Transformarea urii în iubire („îngăduinţă”) face subiectul spălării creierului. Kirk şi Madsen explică:

Pentru transformare (convertire), imităm procesul natural al învăţării stereotipe, cu următorul efect: luăm sentimentele pozitive ale bigoţilor, vizavi de oamenii buni, şi le ataşăm etichetei de „homosexual”, slăbind sau înlocuind în final sentimentele lor negative faţă de etichetă şi de stereotipul iniţial... Dacă la Denigrare scopul era să prezentăm un bigot care este respins de ai lui din cauza prejudecăţilor lui la adresa homosexualilor, la Transformare, ai lui îi asociază pe homosexuali cu băieţii buni. Încă o dată, este foarte dificil, pentru omul de rând, care, prin natură şi educaţie, simte la fel cu anturajul său, să nu răspundă în mod sincron cu anturajul, în urma unei reclame suficient de calculate.

Vorbim aici despre un joc cu mintea americanilor. Oare activiştii homosexuali realizează că înşeală lumea, sau ei chiar cred că spun adevărul?

„Nu contează că reclamele sunt mincinoase”, afirmă Kirk şi Madsen, „nu pentru noi, atât timp cât le folosim pentru un scop bun, anume pentru a combate stereotipurile negative, care sunt ele însele minciuni şi în fond mult mai rele.”

Homosexualizarea istoriei

O altă tehnică importantă prezentată în „After the Ball” şi folosită în mod repetat în ultimii ani este încercarea de a pretinde că mari personalităţi istorice - „de la Socrate la Eleanor Roosevelt, de la Ceaikovski la Bessie Smith, de la Alexandru cel Mare la Alexander Hamilton, de la Leonardo da Vinci la Walt Whitman” – erau homosexuali sau bisexuali.

Deşi autorii ştiu că asemenea afirmaţii nu sunt dovedite şi deseori nu au absolut nici un temei (ei îi denumesc pe aceşti oameni „posibili introvertiţi”) acest lucru îi împiedică să promoveze această tactică. Aşa se face că auzim tot mai des în jurul nostru afirmaţia că „şi mari personalităţi au fost homosexuali”. Aceasta ar trebui să acţioneze ca un argument.

Un exemplu care a atras multe reacţii, deşi nu exista nici o dovadă, a fost afirmaţia că Abraham Lincoln ar fi fost homosexual. Şi mai scandaloasă este afirmaţia lui Gene Robinson, un homosexual care a devenit preot al Bisericii Episcopale, şi care a atras un val de proteste - anume că Iisus Hristos ar fi fost homosexual!

Kirk şi Madsen explică:

Personalităţile istorice ne sunt utile din două motive: mai întâi, sunt cu toţii morţi şi nu ne pot da în judecată. Apoi, realizările lor nu pot fi contestate de către public, dat fiind că manualele de istorie deja i-au aşezat pe un piedestal.

Reversul acestei tactici constă în asocierea tuturor oponenţilor cu personaje istorice detestate de toată lumea - dictatori şi personaje dubioase. „After the Ball” menţionează a serie de personaje negative cu care trebuie asociaţi oponenţii homosexualităţii – membri ai Ku-Klux-Klanului care cer uciderea sau castrarea homosexualilor, „predicatori înrăit”, „derbedei, rockeri şi puşcăriaşi care se laudă cu câţi 'poponari' au ciomăgit”, alături de „un tur prin lagărele naziste, unde au fost torturaţi şi omorâţi homosexuali.”

Într-adevăr, afirmă Rondeau, „partea cea mai perversă a campaniei este tratamentul special rezervat oponenţilor religioşi. Strategia constă în a pune semnul de egalitate în respingerea homosexualităţii cu ororile nazismului”.

Kirk şi Madsen explică felul în care funcţionează această tehnică perversă:

Majoritatea grupurilor de oponenţi aparţinând Dreptei creştine se feresc teribil să fie asociate cu fascismul. Dar, întrucât nu pot justifica fascismul, în cele din urmă se vor distanta insistând pe faptul că ei nu ar ajunge niciodată la asemenea extreme. Desigur, asemenea declaraţii de bune intenţii faţă de homosexualii îi vor angaja şi pe cei mai răi oponenţi pe panta recunoaşterii drepturilor pentru homosexuali.

Activiştii homosexuali deseori îi compară pe oponenţii lor cu Adolf Hitler şi cu naziştii, neţinând cont de faptul că, potrivit lui William L. Shirer - autorul celebrei „Ascensiunea şi căderea celui de-al treilea Reich” - mulţi dintre primii nazişti erau homosexuali.

Aici nu este vorba însă despre adevăr. E vorba de manipulare. Într-un anume sens, specialiştii pe marketing psihologic îi înţeleg pe oameni mai bie decât se înţeleg aceştia pe ei înşişi. Ei folosesc fire emoţionale pentru a-şi lega „produsul” (în acest caz, homosexualitatea) de atribute pozitive pre-existente în mintea consumatorilor. Într-o campanie cultural-politică cum este aceasta, ei îi leagă pe toţi cei care se opun ideilor lor de atribute negative pre-existente, cum sunt naziştii. Efectul net al acestei condiţionări poate fi atât de puternic încât, în timp, valorile de bază ale omului - bazate pe experienţă, educaţie religioasă, conştiinţă şi bun simt - sunt anulate şi înlocuite ca urmare a unor valuri succesive de reprogramare emoţională.

Totuşi, cineva se poate întreba cum de se lasă presa manipulată într-o manieră aşa de propagandistică, fiind transformată într-o unealtă pentru o agendă subversivă. Ca să fim bine înţeleşi, agenda drepturilor pentru homosexuali, care include îndoctrinarea grădiniţelor cu propagandă pro-homosexual şi legalizarea „căsătoriilor homo”, este deosebit de dăunătoare pentru valorile şi instituţiile fundamentale ale Americii.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie înţeles ce s-a întâmplat în ultimii ani cu agenţiile de ştiri.

După cum se ştie deja, mass-media oficială este orientată către stânga eşichierului politic, lucru demonstrat de numeroase studii. Ştiaţi însă că activiştii homosexuali s-au infiltrat în media oficială în special începând cu anii 1990?

Într-adevăr, după Conferinţa de Război din 1988, s-a recunoscut faptul că mass-media reprezintă un instrument principal pentru schimbarea mintii şi inimii americanilor.

Şi, dacă iniţial miza jocului consta în a-ți împinge numele în fața presei, nu e oare mai bine ca numele să fie chiar presa? Aşa a apărut, în 1990, Asociaţia Naţională a Jurnaliştilor Homosexuali şi Lesbiene, o organizaţie tot mai puternică.

La a zecea aniversare a organizaţiei s-au adunat jurnalişti homosexuali de la mai multe canale şi agenţii de ştiri. Subiectul principal al discuţiilor a fost dacă, atunci când relatează despre cazuri legate de homosexualitate, jurnaliştii trebuie să includă şi puncte de vedere opuse celor aparţinând homosexualilor. Da, aţi auzit bine.

Ramon Escobar de la MSNBC a formulat astfel problema: „Toată povestea asta cu 'echilibrul' pe care ar trebui să-l realizăm noi, ca jurnalişti... Când relatăm despre negri, nu am văzut niciodată un caz în care, după ce vorbeşti despre ei, să te duci afară şi să ceri şi opinia unuia din Ku-Klux-Klan.”

Jeffrey Kofman de la NBC a reformulat problema: „Întrebarea e: De ce în aproape toate relatările despre homosexuali, lesbiene, bisexuali şi transsexuali, vedem citaţi şi homofobi, dar în relatările despre evrei, negri, etc., nu apar şi oponenţi?”

Paula Madison, vice-preşedinte Diversitate la NBC şi director de Stiri la WNBC, a adăugat: „Sunt de acord cu el. Nu văd de ce am căuta... şi un punct de vedere absurd, prostesc, doar pentru a avea şi o altă opinie.”

„Cu toţii”, a reluat Kofman, „am văzut şi continuăm să vedem multe reportaje despre homosexualitate, în care apar şi indivizi intoleranţi şi care nu au nici o calificare.”

Înţelegeţi ideea? În timp ce acum cincizeci de ani, ştirile în care homosexualitatea să fie prezentată ca normală erau de neconceput, acum avem exact opusul. La convenţia menţionată mai sus erau prezenţi reprezentanţi de la principalele canale şi agenţii de ştiri, care se întrebau dacă jurnaliştii profesionişti trebuie sau nu să prezintă şi opinia creştinilor sau opinia tradiţională despre homosexualitate. Sau, au sugerat ei, nu ar fi mai bine să cenzurăm aceste opinii „bigote” şi „homofobe”, ele fiind similare unor opinii rasiste şi primitive, care nu au ce căuta într-o dezbatere civilizată?

Apropo, dacă credeţi că acolo era vorba de un grup nereprezentativ de jurnalişti radicali care-şi vărsau năduful în timpul lor liber, iată cine au fost sponsorii respectivei conferinţe: Hearst Newspapers; Knight-Ridder, Inc.; CBS News; Gannett Foundation; CNN; Bloomberg News; NBC News; Dallas Morning News; Fox News Channel; Los Angeles Times; New York Daily News; San Francisco Chronicle; Time, Inc.; Wall Street Journal; Washington Post şi San Jose Mercury News.

Nu e de mirare că presa „oficială”, în mare majoritate simpatizantă cu agenda homosexuală, pare să fie alături de activiştii care urmăresc desensibilizarea, denigrarea şi transformarea americanilor după ideile lor. De fapt, aşa cum am văzut în cazul Matthew Shepard, e greu să-i diferenţiezi.

Zise fiind acestea, o mare parte din meritul homosexualizării Americii aparţine mass-mediei care, intenţionat sau nu, a lucrat braţ la braţ cu maşina de propagandă a activiştilor homosexuali.

Am uitat un lucru

Astăzi, mişcarea homosexualilor este un sportiv de succes, acumulând puncte unul după altul. Cu toate pierderile ocazionale, cum ar fi respingerea de către alegători a „căsătoriilor homo” în 2004, lucrurile merg înainte - un pas în spate, doi în faţă, ca în orice război politic. (La urma urmei, oficiind sute de „căsătorii homo” ilegale, homosexualii şi-au asigurat acceptarea legală şi socială a unei poziţii inferioare - uniunile civile homosexuale cu drepturi identice cu cele ale căsătoriei, lucru considerat inacceptabil de majoritatea americanilor până acum câţiva ani.)

Ca indicator al succesului, dintr-o multitudine de indicatori, să luăm ca exemplu un sondaj realizat în 1991 de revista pentru adolescenţi Seventeen, la scurt timp după ce activiştii homosexuali au intrat din stradă în studiourile tv. La vremea aceea, numai 17 la sută dintre cititorii revistei considerau homosexualitatea ca fiind acceptabilă. În 1999, după opt ani de marketing intens pe problema drepturilor pentru homosexuali, 54 la sută dintre cititori considerau că homosexualitatea este normală. Această schimbare există de fapt în toate domeniile societăţii de azi.

Indiferent dacă a fost vorba de cultură, politică, drept, afaceri, mass-media, divertisment, educaţie sau chiar biserică, eforturile homosexualilor au fost neobosite. Cândva condamnaţi ca „devianţi imorali”, homosexualii şi lesbienele sunt astăzi lăudaţi, idealizaţi, apăraţi ca victime şi prezentaţi ca modele. Datorită legislaţiei împotriva „incitării la ură”, ei se bucură acum de protecţii suplimentare ca şi cum aș fi o categorie specială de indivizi - protecţii care nu se aplică tuturor membrilor societăţii. (Dacă eşti atacat, agresorul primeşte o sentinţă, dar dacă ai fost atacat din cauza orientării tale sexuale, atunci agresorul va primi o sentinţă mai severă, conform normelor privind infracţiunile de ură.)

Între timp, într-o societatea cândva iudeo-creştină, creştinii şi ceilalţi promotori ai principiilor biblice sunt acum prezentaţi ca bigoţi şi „homofobi”, datorită unei denigrări constante.

Citarea pasajelor din Biblie, referitoare la homosexualitate, este catalogată ca „discursuri ale urii” şi - aşa cum am văzut - jurnaliştii pro-homosexualitate se întreabă dacă trebuie să recunoască existenta unui punct de vedere tradiţional, biblic, prin menţionarea lui.

Mulţimea de activişti - care dispun de timp şi energie nelimitate pentru a-şi implementa agenda de lucru, care nu pierd timp cu schimbatul scutecelor, cumpăratul de proteze dentare sau participatul la serbările şcolare ale copiilor lor, aşa cum fac majoritatea heterosexualilor - au reuşit să transforme societatea. Succesul campaniilor lor de propagandă e evident.

Totuşi, în lupta lor pentru a legitima homosexualitatea - societatea venerându-i tot mai mult ca pe nişte eroi ai cruciadei drepturilor omului în noul mileniu - am uitat un lucru. În mijlocul acestei campanii media care a răsturnat toate valorile, care a „restructurat conştiinţa” cetăţenilor şi care le-a transformat ura în simpatie, am uitat ceva esenţial.

Am uitat realitatea. Trăim într-o lume fantastică plină cu imagini de marketing şi retorică abil înjghebată, cu un decor de procese în instanţă, intimidări de tip fascist şi valuri de spălare pe creier în fundal.

Care este însă adevărul pe care ne facem că l-am uitat? Care este adevărul despre homosexualitate, ce anume o cauzează şi ce înseamnă ea - fizic şi spiritual - pentru cei cu o astfel de orientare? Ne mai interesează aceste lucruri?

Să derulăm înapoi la fostul congresman Robert Bauman, care descria cu sinceritate lupta sa interioară cu atracţiile sexuale. El a fost agresat sexual când avea cinci ani, de către un băiat mai mare.

A fost influenţată homosexualitatea lui viitoare de acea experienţă?

Pe vremuri, psihiatria, psihologia, religia şi bunul simt răspundeau „da”. De fapt, băieţii agresaţi sexual au „de până la 7 ori mai multe şanse să devină homosexuali sau bisexuali, comparativ cu băieţii care nu au fost agresaţi”, conchide un studiu verificat din 1998, „Abuzul sexual asupra băieţilor”, realizat de dr. William Holmes şi Gail Slap.

Legat de acest subiect, un cititor mi-a scris: „Suntem opt fraţi, iar cel mai mare dintre noi este homosexual. Trăieşte cu partenerul lui de 41 de ani. Eu şi fraţii mei ne-am întrebat în mai multe rânduri de ce el este homosexual, iar restul nu suntem. În cele din urmă am aflat, de la un văr mai mare de-al nostru - când avea sase ani, fratele nostru a fost molestat de mai multe ori de către un bărbat de 19 ani.”

Kirk şi Madsen, care le recomandă activiştilor să pretindă că s-au născut homosexuali, ştiu şi ei acest lucru. „Din motive practice, vom susţine că homosexualii aşa s-au născut, deşi orientarea sexuală, pentru majoritatea oamenilor, pare să fie rezultatul unei interacţiuni complexe între unele predispoziţii înnăscute şi factorii de mediu din copilărie şi adolescența timpurie.”

Dacă sunt implicaţi „factorii de mediu” – şi toată lumea ştie că sunt, chit că nu o recunosc public - de ce să-i sfătuim pe homosexuali să pretindă că aşa s-au născut?

„Dacă sugerezi în public că homosexualitatea e o chestiune de opţiune”, explică Kirk şi Madsen, „vei deschide cutia cu viermi cu eticheta 'alegeri morale şi păcat' şi le vei da oponenţilor religioşi o armă împotriva noastră. Heterosexualii trebuie învăţaţi că pentru noi este la fel de naturala fi homosexuali cum este pentru ei a fi heterosexuali: deviaţiile şi coruperea nu au nici o treabă aici.”

Din păcate, cu tot marketingul inteligent din spatele campaniei de normalizare a homosexualităţii, ceea ce se trece sub tăcere este recunoaşterea faptului că relaţiile emoţionale deficitare sau agresiunile sexuale timpurii îl pot influenta pe un copil să devină homosexual.

Copiii sunt extrem de impresionabili, iar o agresiune sexuală constituie o traumă majoră care poate reprograma identitatea victimei (cel mai adesea asta se şi întâmplă) - felul în care se vede el. Deşi studiul lui Holmes şi Slap confirmă aceasta, ideea este clară: închisorile noastre sunt pline de pedofili care au fost cândva, în copilărie, molestaţi şi ei.

Cine a fost băiatul de 12 ani care l-a molestat pe Bauman? Ce anume l-a determinat să agreseze sexual un băieţel de cinci ani? Fără îndoială, a simţit impulsul să-i facă unui alt copil ceea ce i se făcuse lui. Dar de ce?

Un copil nevinovat posedă o anumită „aură” care pare foarte ameninţătoare pentru cei stricaţi deja. De fapt, mulţi consideră că la baza abuzului pedofil se află tocmai această dinamică.

Pentru persoana deja „convertită” şi care a adoptat un „stil de viaţă” homosexual, este foarte atractiv - dincolo de plăcerea sexuală - să „iniţieze” o persoană inocentă. Făcând aceasta, el îşi anesteziază propria conştiinţă şi îşi reduce conflictul interior, distrugând nevinovăţia unei alte persoane, anume pentru că această nevinovăţie îl face pe el conştient de stricăciunea lui.

A fost o vreme când majoritatea americanilor ştiau că homosexualii nu se nasc homosexuali, ci că există o problemă de dezvoltare a identităţii sexuale, în urma anumitor experienţe din copilărie.

A fost o vreme când ştiam, la un anumit nivel, că relaţiile deficitare cu mama sau tata le pot face pe fete sau pe băieţi să crească cu o confuzie identitară - acelaşi rezultat avem şi în urma molestării - dacă nu sunt abordate şi rezolvate corespunzător.

De asemenea, a existat o vreme, înainte ca America să fie minţită că nu există Dumnezeu sau că, dacă există, El nu are nici o treabă cu problemele acestei lumi, când morala iudeo-creştină inspira cultura şi legile tării.

Astăzi am abandonat vechile noţiuni de bine sau rău, în favoarea „consensului”, adică doi oameni pot face tot ce vor, oricât de anormal ar fi, atât timp cât „nu afectează pe alţii”. Problema aici - pe lângă faptul că sunt negate existenta lui Dumnezeu şi a legilor Lui - este că, în lipsa oricărui reper, nu stii şi nu poţi stabili dacă afectezi pe un altul. Un pedofil îşi justifică relaţiile cu copii anume prin faptul că nu crede că îi face rău copilului; el crede că îl iubeşte!

V-aţi putea întreba: Unde şi când se va opri campania pro-homosexualitate? Scopul final nu este doar acela de a obţine o acceptare completă a homosexualităţii, incluzând „căsătorii” homo, ci şi de a obţine interzicerea şi pedepsirea oricărei critici publice la adresa homosexualităţii, inclusiv citarea unor pasaje biblice care combat homosexualitatea.

Cu alte cuvinte, abolirea oricărei critici cu ajutorul legii. Aceasta deja s-a realizat în Canada şi în unele ţări scandinave. „De ce?” v-aţi putea întreba. „Credeam că homosexualii vor exact aceleaşi drepturi şi să fie liberi să facă ce vor în dormitorul lor.” Nu, au asta de ani de zile.

Această campanie nu se va opri până când creştinii şi toţi cei care se opun homosexualităţii nu sunt închişi, discreditaţi şi reduşi la tăcere - toate acestea din cauza unui mic aspect pe care l-am uitat: cu adevărat, chiar este ceva rău cu homosexualitatea.

Mai pe scurt: este nenaturală şi auto-distructivă - iar societatea occidentală a înţeles de mult acest lucru.

Activiştii homosexuali îşi compară cauza cu cea a negrilor din anii '60. Însă a fi negru nu e nenatural şi nici auto-distructiv. Evident, a fi negru nu implică a-ți anula conştiinţa şi a-l nega pe autorul ei - Dumnezeu.

Pentru anume această diferenţă, activiştii homosexuali nu vor doar schimbarea legilor - ca să poată promova în funcţii sau să aibă acces peste tot, asemenea negrilor din anii '60. Homosexualii deja se bucură de libertate şi pot locui şi munci oriunde doresc. De fapt, ca grup, salariile lor sunt peste media salariilor din Statele Unite.

Nu este vorba de drepturi. Este vorba de redefinirea adevărului şi cenzurarea oricărei critici, astfel încât homosexualii să-şi poată duce mai departe „stilul de viaţă” fără a fi deranjaţi de realitate.

Nu uitaţi, fiecare dintre noi - inclusiv homosexualii - avem o conştiinţă care generează un conflict interior atunci când facem un lucru rău.

Dacă însă cădem în plasa unor forte pe care nu le înţelegem şi începem să ne justificăm obsesiile şi deprinderile, atunci inevitabil vom ajunge să ne considerăm conştiinţa ca duşman. Şi, deşi uneori reuşim să o anulăm, ce se întâmplă când ne întâlnim cu conştiinţa unei alte persoane, care ne face să ne pierdem liniştea? Ne simţim ameninţaţi.

De aceea, suntem nevoiţi să reduce la tăcere „vocea conştiinţei” - nu pe a noastră, ci pe a celorlalţi, care ameninţă să o trezească pe a noastră, cu care suntem în război. Aceasta înseamnă că nu putem tolera opiniile contrare. Nu le pute suporta. Ne fac să protestăm.

Astfel, pentru un homosexual, chiar şi cea mai sinceră ofertă de ajutor, să zicem din partea unei asociaţii creştine sau a unui psiholog (în sensul învingerii atracţiilor homosexuale), îi apare ca o manifestare de ură. De fapt, este dorinţa sinceră de a ajuta, care este interpretată ca ură şi „bigotism” doar pentru faptul că ne pune în faţă un adevăr care ne displace.

Dragoste şi salvare

Normalizarea homosexualităţii din ultimii ani a fost o tragedie. Din toată confuzia, haosul şi stricăciunea societăţii, dimensiunea cea mai tragică stă în ceea ce s-a întâmplat cu cei care se confruntă cu atracţii şi deprinderi homosexuale şi „transsexuale”.

Nu uitaţi, conflictele noastre conţin în ele sămânţa salvării - adică, atât timp cât ştim că avem o problemă, există o speranţă pentru schimbare. Dar dacă negăm că avem o problemă, atunci ne pierdem orice şansă de a găsi vindecare. Exact acest lucru l-a făcut America, acceptând „drepturile minorităţilor sexuale”. I-am trădat pe aceia dintre noi care sunt homosexuali sau lesbiene.

Lăudând disfuncţionalitatea şi stricăciunea, i-am eliberat pe homosexuali de conflictul interior cu care se confruntau - ceva de care aveau mare nevoie, asemenea tuturor, dacă vrem să ne rezolvăm problemele şi să ne regăsim integritatea.

Ne apărăm propria stricăciune. Şi, dacă această acţiune devine o mişcare naţională, aşa cum s-a întâmplat cu adoptarea „drepturilor pentru minorităţile sexuale”, atunci avem o mare problemă.

Majoritatea homosexualilor resimt o vină şi un conflict atunci când îşi descoperă pentru prima oară atracţiile homosexuale. Există o mare tentaţie pentru ei - în special în cultural pro-homosexualitate de astăzi - ca ei să-şi „rezolve” conflictul prin cedare şi încurajare. „E în regulă să fii homo.”

Dacă fac aceasta, nu le mai rămâne nici o uşă de ieşire. Din acest motiv, atitudinea cea mai bună din partea celorlalţi nu este de a încuraja nişte porniri auto-distructive, ci de a manifesta o opoziţie răbdătoare, dar fermă. Cu alte cuvinte, trebuie să fim de partea conştiinţei acelei persoane. În America, am făcut invers.

Am început această călătorie în lumea drepturilor pentru „minorităţile sexuale”, cu cuvintele fostului congresman Robert Bauman, care spunea: „Nu eu am ales să fiu homosexual. Dacă aș putea, mi-aș schimba orientarea sexuală.” Din păcate, i-am trădat pe Bauman şi pe toţi ceilalţi care au probleme sexuale similare, lăudându-le căderile şi pretinzând că sunt normale.

În final, trebuie să ne întrebăm ce e mai rău - perioada anterioară, când homosexualii erau oprimaţi, sau America de astăzi, când am dat în cealaltă extremă, lăudându-i ca eroi pe cei dependenţi de comportamente auto-distructive?

În orice caz, atât timp cât noi nu reuşim să găsim o dragoste adevărată, ei rămân victime.

Lectură recomandată: Tehnicile lui Hitler şi propaganda homosexuală

Sursa: WorldNetDaily