Numele meu este Kevin. Am fost homosexual. Nu, nu un homosexual obișnuit. Am făcut parte din acel grup agresiv de activiști care și astăzi cer o acceptare socială totală și normalizarea prin lege a homosexualității. Povestea mea este totodată povestea răului pe care l-am făcut pe parcursul mai multor ani. Vă voi spune adevărul despre homosexualitate și ce înseamnă de fapt acest stil de viață. Toată povestea despre homosexualitate se poate împărți în trei domenii: psihologic, spiritual și politic.

Psihologic

De la 11 la 33 de ani, am fost atras de bărbați, deși mi-a fost mereu teamă de bărbații adevărați și nu am agreat compania lor. Când eram copil, tatăl meu s-a îmbolnăvit și în cele din urmă a murit din cauza acelei boli. Aveam zece ani, așa că am crescut fără nici un model masculin care să mă învețe cum să fiu băiat. Am avut câțiva frați mai mari, dar nu eram foarte apropiat de ei. Eram însă apropiat de surorile și de mama mea, care au fost mereu cei mai buni prieteni ai mei. Nu am avut alți prieteni băieți, întrucât mi-era frică de ei. Fetele au fost prietenii mei. Acestor fete nu le păsa cât de gras eram sau dacă puteam sau nu să arunc mingea de baseball.

Lipsa mea de „conectare” cu băieții, vârsta mea și lipsa unei figuri paterne m-au așezat pe un drum care a condus, în adolescență, la atracții față de același sex. Ca adolescent, nu-mi plăceau sentimentele pe care le aveam față de băieți; aș fi vrut să nu le am.

În general, eram foarte egoist. Mă simțeam inferior celorlalți și în special inferior băieților de vârsta mea. Uram să fiu în preajma lor! Mă simțeam respins de tatăl și de frații mei mai mari pentru că știam că gândesc că sunt urât și prost. Mă simțeam foarte singur, așa că am căutat atenție în alte direcții. Eram un adolescent răsfățat și dificil, supărat pe lipsa mea de relaționare cu persoane de același sex. Mă simțeam abandonat și respins de adulți și de restul lumii, și mă simțeam jignit sau rănit ușor chiar și la cele mai mici critici.

În liceu, am încercat să ies cu fete. A fost nostim, pentru că oricum preferam tovărășia lor, nu pe cea a băieților. Aceste fete mă și ajutau să par „normal”.

Cu timpul, la 20 de ani, m-am mutat singur și am mers la colegiu. Am ales să studiez artele teatrale. Am câștigat unele premii și burse pentru activitatea mea pe scenă, ca actor. Piesele și scenetele mă atrăgeau foarte mult. De ce? Simplu. Teatrul îmi oferea o mască. Puteam obține acceptare, laude și atenție, apărând în fața multor oameni și prefăcându-mă că sunt altcineva.

Între timp, mi-am făcut prieteni noi, homosexuali. Erau colegi de facultate și de club și făceau parte din noua mea viață de homosexual, pe care o țineam ascunsă. Cu ajutorul lor mi-am acceptat în cele din urmă „orientarea” homosexuală. Atunci nu am realizat, dar fusesem racolat. La început nu a fost ușor să-mi accept noua identitate sexuală, dar ego-ul meu deja supradimensionat s-a simțit și mai bine atunci când câțiva prieteni mi-au spus că atracțiile homosexuale sunt un dar special de la Dumnezeu. Acești bărbați mai mari și mai „înțelepți” mi-au spus că sunt o victimă, vinovați fiind cu siguranță mama și familia mea. Astfel, mi s-a spus că meritam să mă înconjor de oameni care mă iubesc cu adevărat, aceștia fiind numai alți homosexuali.

Și nu mi-a mai fost rușine de „orientarea” mea! Nu mă mai lupt cu atracțiile homosexuale. Nu! Sunt mândru de mine acum! Acum sunt „gay”. Cu alte cuvinte, sunt racolat!

O vreme am fost fericit, participând la parade de homosexuali și ieșind în librării și baruri pentru homosexuali. Am avut relații platonice cu câțiva prieteni care și ei se considerau victime. Îmi părea rău pentru ei și lor le părea rău pentru mine. Vă pot spune că viața mea alături de acești prieteni, în anii 80, a fost o viață de compătimire. Credeți că auto-compătimirea este cumva contagioasă și formatoare de deprinderi? Vreau să spun că îmi plăcea de tipii aceia pentru că le era milă de un neajutorat ca mine. Dacă mie îmi părea rău pentru ei și îi băteam pe umăr din când în când, o făceam ca preț pentru compătimirea pe care mi-o arătau. Această auto-compătimire ne-a condus, automat, la un protest exterior. Auto-compătimirea și protestul sunt cam aceleași lucruri. Aceste sentimente explică bine escapadele mele publice, melodramatice și uneori șocante, care însă s-au bucurat de susținere publică.

Acest fel de auto-absorbție a făcut să fie foarte dificil pentru mine să iubesc. Eram ca un copil care voia mereu ca toată atenția și dragostea să fie îndreptate către el. Dar, acest lucru nu m-a oprit din căutarea propriului meu vis. Tot ce voiam acum de la viață era ceea ce mi se spusese că e obiectivul ideal: găsește un bărbat care să fie „iubitul” tău, mută-te cu el și fiți fericiți până la adânci bătrâneți. Între timp, e în regulă dacă găsești pe alții cu care să te joci, să petreci și să te culci. Acesta era visul meu. Nu am găsit însă mereu asemenea „iubiți” și, când am reușit, acțiunea nu se potrivea cu visul care mi se promisese. Eram neliniștit. Eram neliniștit pentru că eram motivat de o dorință după o fantezie: un tată care să mă iubească și care să-mi fie alături.

De fapt, nu prea eram interesat de acei „iubiți”. Eram prea interesat de mine însumi și de ce voiam eu. Mă foloseam de acei bărbați pentru că voiam pe cineva care să-mi poarte de grijă, dar nu cineva care să vrea ceva de la mine. „Obiectivul perfect” și „visul” meu nu erau deci altceva decât agățarea de câteva relații între doi auto-compătimitori.

În acest timp, familia mea m-a acceptat în casa lor și nu mi s-a interzis să-mi văd nepoții și nepoatele. Am fost acceptat ca parte a unui stil de viață care nu mai era ascuns. Îi convinsesem că mă născusem homosexual. Prietenii mei și cu mine ieșisem la lumină, liberi, tolerați și fericiți. Mă rog... nu foarte fericiți. Această viață era, dincolo de măști, foarte egoistă și frustrată. În viața mea nu era loc decât pentru mine. Cei despre care spuneam că-i iubesc erau de fapt parteneri pentru masturbare reciprocă, nici măcar pentru „a face dragoste”. Prieteniile pe care le-am avut erau la fel ca și „iubiții” mei - trecătoare și condiționate. Toate erau superficiale.

Cum era viața de homosexual? O viață foarte ușoară, pentru că nu trebuia să dau socoteală nimănui: nu aveam obligații față de vreo soție, copii sau familie. Pentru un tip de 19 ani, stilul de viață homosexual este foarte atrăgător pe termen scurt pentru că pare a fi o petrecere perpetuă. Poți avea toate avantajele unei vieți heterosexuale, însă fără nici o obligație. Țineți minte asta atunci când îi mai auziți pe activiștii homosexuali spunând ca și mine cândva: „Nu spune că eu mi-am ales să fiu așa! Nu am ales eu! Așa m-am născut. De ce aș alege un stil de viață dificil? De ce aș alege să fiu homosexual într-o societate intolerantă și bigotă?” Da, așa spuneam și eu, însă nu eram sincer nici măcar cu mine însumi. De fapt, e un stil de viață foarte facil!

Deși era ușor, nu era prea satisfăcător. Pe măsură ce mă apropia de vârsta de 30 de ani, am devenit tot mai nefericit. A început să-mi cadă părul și să iau în greutate. Eram ca Andrew Kunanan: prea bătrân ca să prezinți vreun interes pentru tânăra comunitate a homosexualilor.

Spiritual

Totuși, socoteam că nefericirea mea se datorează altora. Eram nervos pe toți „homofobii” aceia și eram supărat și pe Biserică. De aceea am și ales să mă implic într-un grup religios pro-homosexualitate, numit DIGNITY. Deși nu era acceptat de Biserică, cel puțin acolo puteam recunoaște că sunt homosexual și că sunt în același timp în Biserică.

La sfârșitul anului 80, am auzit de o asociația numită Exodus. Aceasta îi ajuta pe unii oameni să iasă din acest stil de viață, iar unii chiar reușeau să-și schimbe orientarea. Asta m-a făcut curios pentru că eu încă nu aveam liniște! De la EXODUS am aflat de un grup romano-catolic condus de părintele John Harvey, numit COURAGE. Am luat legătura cu acel grup și am aflat multe lucruri despre învățătura Bisericii, dar și despre mine însumi.

COURAGE era un grup nou pentru mine. Se baza pe ceva solid - doctrina romano-catolică. Cele cinci obiective ale sale pentru depășirea atracțiilor homosexuale au fost ușor de înțeles de către mine. Pentru cineva pierdut în deșert, ca mine, ei erau ca o oază. COURAGE a fost locul unde am construit prietenii curate cu alți bărbați care se confruntau cu probleme similare cu ale mele. Nu numai că acolo am fost tratat ca un adult, dar mi se și cerea să mă pot ca atare. Acestor bărbați nu le era milă de mile, însă mă provocau să înțeleg că eram neputincios în încercarea de a-mi controla pornirile și că aveam nevoie de ajutorul Sfântului Duh pentru a-mi schimba viața odată pentru totdeauna. După numai cinci ani, COURAGE m-a readus la Sfintele Taine și viața mea s-a schimbat.

Acum sunt fost homosexual și stilul meu de viață s-a schimbat. M-am căsătorit cu cea mai frumoasă femeie din lume și avem trei copii. Copil fiind, nu am avut prieteni de același sex însă acum, ca adult, asta s-a schimbat. Apreciez tovărășia unor bărbați adevărați și, pentru prima oară în viața mea, nu îmi mai e teamă de ei.

După cum vă puteți închipui, am avut reacții destul de neobișnuite la această schimbare din partea vechilor prieteni și chiar membri ai familiei. Toți s-au depărtat de mine. Când aveam probleme, era stresat, neliniștit și homosexual, toți prietenii mei „normali” erau dispuși să mă tolereze. Unii chiar mă acceptaseră și mă susțineau, întrucât îi convinsesem că așa mă născusem. Cred că de fapt au fost doar prieteni de vreme rea.

Mă tem că în societatea de azi, când ești disfuncțional, la pământ, dependent și deprimat, ai mai mulți prieteni ca oricând. Dar, când începi să-ți faci ordine în viață, rămâi singur. Nu mai ești binevenit în casa unora și, cu siguranță, nu mai ești binevenit în preajma activiștilor homosexuali pentru că acum ești perceput ca o amenințare. Francis Cardinal George spunea odată că „întotdeauna m-am întrebat de ce un heterosexual, căsătorit și cu copii, este mereu admirat atunci când declară că de fapt e homosexual, dar drumul în sens invers este combătut și denigrat.

Da, e adevărat că nu-mi place acest tip de răspuns din partea societății noastre, însă nu am de gând să-mi plâng de milă. Nu vreau să reproduc același tip de răspuns pe care l-am primit ca activist, ascunzându-mă din nou. La urma urmei, eu am contribuit la crearea acestei culturi homosexuale!

Politic

Într-un anumit sens, oamenii au de suferit atunci când activiștii redefinesc termenii, dându-le alte sensuri. De pildă, cuvântul „fobie”. Dicționarele definesc „fobia” ca „teamă sau spaimă persistentă irațională”. Cuvântul esențial de aici e „irațional”. De aceea, „homofobie” nu funcționează pentru mine întrucât nu există nimic irațional la o presupusă teamă sau spaimă a mea față de homosexualitate. Considerentul meu că copiii mei nu trebuie să treacă prin ce am trecut eu este foarte rațional și se bazează pe cunoaștere și rațiune.

Un alt cuvânt este „racolare”. Ca activist, am susținut anumite lucruri cum ar fi anumite programe școlare care promovează „toleranța” și „acceptarea” homosexualilor. Desigur, mă enervam atunci când voi, homofobii, mă acuzați că încerc să racolez tineri în stilul de viață homosexual. În sinea mea, nu consideram că mint cu ceva. Am insistat de multe ori că homosexualii nu racolează copii pentru că credeam că nu-ți poți schimba orientarea din homosexual în heterosexual sau din heterosexual în homosexual.

Totuși, dicționarul definește „a racola” ca „a forma sau a atrage noi membri”. De asemenea, e important să înțelegem ce anume implică a racola. A racola în ce? Pentru a înțelege asta, trebuie să explic un alt cuvânt: „gay”. „Gay” este un cuvânt cu conotație socială în rândul homosexualilor, definind o persoană care „a ieșit la lumină”, care este mândră de atracțiile lui homosexual și care consideră că tu ești bolnav dacă nu ești de acord cu el.

Această atitudine este exprimată cu un scop. Publicul țintă nu sunt „homofobii” din această lume rea și crudă, ci restul „gay”-ilor care au fost forțați să se urască pe sine atât de mult, încât ajung la sinucidere. Majoritatea celor cu atracții față de același sex nu sunt mulțumiți de aceste atracții. Mulți oameni cu asemenea atracții nu vor să dea frâu liber acestor porniri și astfel se simt prinși într-un complex emoțional dificil. Cu alte cuvinte, majoritatea homosexualilor nu sunt „gay”. Iar noi, activiștii homosexuali, știm asta! Noi, activiștii homosexuali, îi țintim pe cei cu o sexualitate confuză.

Activiștii vor să ajungă la acei băieți care, la 14 ani, se luptă că unele confuzii sexuale. Ei vor să-i convingă că „gay” e ok; că nu-i posibil să-ți schimbi atracțiile și că această sexualitate este un dar de la Dumnezeu, fiind chiar un păcat să o refuzi. Chiar dacă nu vedeam și nu numeam lucrurile așa, eu asta făceam - racolam tineri. Nu îi racolam în a avea atracții homosexuali, ci mai degrabă ca să devină „gay”.

Ce am învățat pe parcursul acestui drum dificil este ceea sper ca și tu să înveți: oamenii cu motivație și cu ajutorul lui Dumnezeu pot și își schimbă orientarea. Viața mea, alături de soția mea și de cei trei copii nu ar fi fost posibilă dacă aș fi continuat să mă mint că homosexualitatea este înnăscută și deci permanentă. Sunt acum, aici, ca recrut al lui Dumnezeu, pentru a transmite această informație și altora.

Traducere din limba engleză

Sursa: PFOX