I. Introducere

Ideea că toate „tipurile de familie” sunt la fel de benefice sau sănătoase pentru copii nu are nici o bază ştiinţifică. De fapt, nu există exemplu mai bun decât cercetările extensive efectuate pe copiii crescuţi în familii mono-parentale. Dovezile cele mai fiabile referitoare la copiii care cresc în familii mono-parentale (cel mai frecvent conduse de o mamă) arată că aceşti copii au de trei ori mai multe şanse să aibă copii în afara căsătoriei, de două ori mai multe să abandoneze liceul, de 1,4 ori mai multe şanse să fie inactivi (fără educaţie, fără slujbă) şi de 2,5 ori mai multe şanse să rămână însărcinate la adolescență (pentru fete). Pentru că cineva ar putea sugera că nivelul socio-economic scăzut al copiilor ar fi cel răspunzător pentru aceste statistici, aceste concluzii au fost formulate după ajustări corespunzătoare în funcţie de rasă, sex, educaţia mamei/tatălui, numărul de fraţi/surori şi loc de domiciliu (McLanahan & Sandefur, 1994). Poate, dacă urmărim mai departe aceste statistici, obţinem o altă imagine. La copiii născuţi în afara căsătoriei, şansele lor de a trăi în sărăcie sunt de cinci ori mai mari decât cele ale copiilor care cresc în familii intacte. În plus, copiii proveniţi din afara unei căsătorii au de 2-3 ori mai multe şanse să aibă probleme psihiatrice la adolescenţă (Popenoe, 1996). Mergând mai departe cu aceste statistici, activitatea sexuală timpurie constituie un pericol sporit pentru sănătatea adolescenţilor. Adolescenţii reprezintă mai mult de 25% din totalul cazurilor de BTS (boli cu transmitere sexuală) în SUA. Femeile au de două ori mai multe şanse decât bărbaţii să dobândească gonoree, chlamydia şi hepatită.

Multe BTS generează un risc sporit pentru anumite tipuri de cancer, pentru infertilitate şi pentru contractarea virusului HIV. În mod tragic, BTS sunt transmise de mame copiilor la naştere. Putem duce acest scenariu mai departe, incluzând date abundente legate de familiile cu un singur părinte, abuzul asupra copilului şi violentă. Deşi există cazuri în care copiii crescuţi de un singur părinte se descurcă bine, aceste cazuri sunt mai degrabă excepţia decât regula. Dovezile prezentate de marea majoritate a copiilor crescuţi în familii mono-parentale este foarte clară: acest tip de familie îi expune pe copii la riscuri substanţiale (Popenoe, 1996).

A. Doi părinţi de sex opus constituie o protecţie pentru copil?

Nu există aspect mai bine fundamentat în literatura ştiinţelor sociale ca următorul: ţinând cont de toate variabilele, copiii se dezvoltă cel mai bine atunci când cresc în familii cu o mamă şi un tată căsătoriţi. David Popenoe (1996) rezumă aceste cercetări astfel: „cercetările sociale nu sunt aproape niciodată categorice; totuşi, în cei treizeci de ani de când lucrez ca cercetător social, rareori am ajuns să cunosc alte seturi de date în care ponderea dovezilor să fie atât de categorică într-un anumit domeniu: per ansamblu, pentru copii, familiile cu doi părinţi sunt preferabile familiilor cu un singur părinte sau familiilor de adopţie” (pag. 176). Copiii parcurg mai uşor fazele dezvoltării, sunt mai fermi în identitatea lor sexuală şi se descurcă mai bine; la scoală, au mai puţine turburări emoţionale şi devin adulţi mai maturi atunci când sunt crescuţi de doi părinţi de sex opus. Această concluzie, susţinută de o multitudine de studii efectuate în timp, demonstrează clar diferențele legate de gen în ceea ce priveşte creşterea copiilor. Cu alte cuvinte, bărbaţii şi femeile contribuie în moduri diferite la dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Copiii cu doi părinţi de sex opus sunt mai competenţi (Baumrind, 1982). Cercetările au întărit în numeroase rânduri concluzia că educaţia cea mai eficientă este cea care este mai expresivă şi mai solicitantă (Baumrind, 1991). Educaţia instrumentală, expresivă, le conferă copiilor un sentiment al comuniunii caracterizat prin includere şi conectivitate, precum şi instrumentul pentru independentă şi individualitate. Aceste contribuţii esenţiale la dezvoltarea copilului sunt practic imposibile doar pentru un bărbat sau o femeie (Greenberger, 1984). Copilul învaţă despre relaţiile bărbat-femeie prin modelul conferit de părinţii săi. Relaţiile parentale le oferă copiilor un model pentru căsnicie - cea mai plină de sens relaţie pe care marea majoritate a oamenilor o vor cunoaşte de-a lungul vieţii lor.

Complementaritatea se poate observa din stilurile diferite de educare al mamei şi al tatălui. Nu numai că stilurile taţilor sunt foarte complementare celor ale mamelor, dar cercetările arată şi că în implicarea taţilor în viaţa copiilor este esenţială pentru o dezvoltare optimă. De exemplu, complementaritatea este furnizată de mame care sunt flexibile, calde şi afective, şi de tații care sunt mai direcţi, mai previzibili şi mai constanţi. Studiul lui Rossi (1987) a indicat că mamele pot înţelege mai bine expresiile faciale ale copiilor, pot lucra cu gesturi delicate şi pot alina cu vocea lor (pag. 113). Tații tind să încurajeze mai mult manifestările deschise decât tandreţea. Aceste roluri prezente în viaţa copiilor sunt esenţiale pentru dezvoltarea ulterioară (Yogman, 1982).

Un studiu semnat de Marissa Diener (2002) la University of Utah a demonstrat că bebeluşii (în vârstă de 12 luni) care au o relaţie apropiată cu tatăl lor par mai rezistenţi la stres decât ceilalţi. Bebeluşii care au avut o relaţie bună cu tații lor au folosit mai multe strategii interpersonale decât ceilalţi. Concluzia autoarei are implicaţii deosebite: „se pare că există ceva unic la taţi, care le conferă copiilor oportunităţi diferite de a-şi regla emoţiile” (Broughton, 2002 pag. Al).

Diferențele dintre bărbat şi femeie apar în felul în care sunt ţinuţi copiii şi în diferitele feluri în care mamele şi tații îi ating pe copii. Mamele folosesc atingerea fizică pentru a-l linişti sau alina pe copil. Când o mamă îl ridică pe copilul ei, ea îl aduce la piept, conferindu-i căldură, confort, siguranţă şi protecţie. Tații folosesc atingerea fizică pentru a-l stimula sau stârni pe copil. Tații au tendinţa să-i ţină pe copii la o lungime de braţ în faţa lor, să aibă contact vizual, să-l arunce pe copil în sus sau să-l strângă în braţe astfel încât copilul priveşte peste umărul tatălui. Shapiro remarcă faptul că fiecare dintre aceste „îmbrăţişări paterne” comunică un sentiment de libertate (1994).

Clarke-Stewart (1980) a anunţat diferențe în stilurile de joacă al mamelor şi al taţilor. Mamele tind să se joace mai mult la nivelul copilului. Mamele îi oferă ocazia pentru a conduce jocul, pentru a fi responsabil, iar totul decurge în ritmul copilului. Jocul tatălui seamănă mai mult cu relaţia profesor-elev. Jocul tatălui este mai dur, mai băieţesc. De fapt, lipsa acestor „tăvăleli” apare ca disproporţionată în trecutul băieţilor care manifestă tulburări de identitate. În plus, Clarke-Stewart remarcă faptul că avantajele acestor jocuri mai dure se regăsesc în mai multe aspecte ale dezvoltării copilului, mergând de la controlul emoţiilor la rezultate intelectuale şi şcolare. În mod interesant, jocul taţilor este legat de dezvoltarea formelor sociale de comportament şi nu este corelat în mod pozitiv cu violența şi agresiunea, ci cu auto-controlul. Copiii care se iau la trântă cu tații lor învaţă repede că a musca, a lovi şi alte forme de violentă fizică sunt inacceptabile. Copiii învaţă cum să recunoască şi să-şi controleze anumite stări emoţionale în contextul jocului cu tatăl, iar aceste jocuri le conferă copiilor ocazii pentru a recunoaşte şi a răspunde într-o manieră corespunzătoare la diferite stări de spirit (Cromwell& Leper, 1994).

Există diferențe şi în viziunea părinţilor asupra disciplinei. Abordarea tatălui tinde către fermitate, reguli şi principii. Abordarea mamei tinde spre mai multă interactivitate, implică mai mult compromis, mai multe ajustări în funcţie de dispoziţia copilului şi de context şi este mai frecvent bazată pe o înţelegere intuitivă a nevoilor şi emoţiilor copilului la momentul respectiv. Gilligan (1982) a conchis că diferențele dintre abordările paternală şi maternală asupra disciplinei provin din diferențele fundamentale dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte simţul lor moral. Bărbaţii subliniază justeţea, corectitudinea şi datoria bazate pe reguli, în timp ce mamele subliniază înţelegerea, simpatia, grija şi ajutorul bazate pe relaţionare.

Contribuţiile esenţiale ale mamelor la dezvoltarea sănătoasă a copiilor sunt de mult timp recunoscute. Nu există nici o teorie psihologică reputabilă sau studiu empiric care să nege importanta deosebită a mamelor în dezvoltarea normală a copiilor. Cercetările confirmă şi importanta taţilor în procesul de creştere a copiilor. Studii cum ar fi cel realizat de Pruett (1987) au arătat că bebeluşii de sase luni, ai căror taţi se jucau frecvent cu ei, au înregistrat scoruri superioare la Testul Bailey privind Dezvoltare Mentală şi Motrice. Parke (1981) a observat că acei copii ai căror taţi au petrecut mai mult timp cu ei erau mai activi social şi puteau face faţa mai bine situaţiilor de stres, în comparaţie cu copiii relativ lipsiţi de o interacţiune substanţială cu taţii lor. O a doua femeie nu poate juca rolul tatălui. De fapt, McLanahan şi Sandefur (1994) au constatat că copiii care locuiau cu mama şi bunica se descurcau mai prost la adolescență, în comparaţie cu cei care locuiau cu un singur părinte. Biller (1993) a concluzionat că bărbaţii care fuseseră lipsiţi de tată aveau acum şanse mai mari să recurgă la comportamente agresive, masculine, oarecum recuperatorii. Studiul său, bazat pe mai mult de 1.000 de surse separate, a demonstrat în mod repetat efectul pozitiv al taţilor asupra copiilor.

Pruett (1993) a sumarizat deosebita lucrare a lui Erik Erikson, unul dintre cei mai apreciaţi psihologi în domeniul dezvoltării, care a remarcat că mamele şi taţii iubesc în maniere diferite. Iubirea taţilor este caracterizată prin instrumentalitate şi mai multe aşteptări, în timp ce iubirea mamelor este mai protectivă, mai expresivă şi mai integratoare. Mamele au grijă de cei mici. Taţii îi supraveghează. Mamele sunt îngăduitoare. Taţii negociază. Taţii se concentrează pe relaţiile extra-familiale, pe abilităţile sociale şi pe legarea de prietenii. Adolescenţii care au relaţii bune cu taţii lor posedă abilităţi sociale superioare, manifestă mai multă încredere şi sunt mult mai siguri pe ei. Acolo unde există un tată în casă, sunt mai puţine cazurile de relaţii sexuale la adolescenţi.

Care sunt consecinţele lipsei tatălui? Alfred Masser, psihiatru la Northside Hospital din Atlanta, Georgia, a remarcat faptul că tot mai mulţi copii care solicită asistentă psihiatrică suferă de pe urma lipsei tatălui (1989). Blankenhorn (1995) a arătat că lipsa tatălui este cauza primară a declinului copiilor în societatea de azi, fiind asociată cu probleme sociale cum ar fi sarcini la adolescență, abuz infantil şi violentă casnică împotriva femeii.

Cercetările extensive desfăşurate în timp au dovedit categoric importanta mamelor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Cercetările oferă dovezi clare privind importanta taţilor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Există dovezi la fel de suficiente şi în ceea ce priveşte consecinţele lipsei tatălui şi relaţia dintre aceasta şi dificultăţile serioase din viaţa copiilor, dar şi costurile pentru societate. Totuşi, consecinţele lipsei mamei sunt mai puţin clare.

În ciuda dovezilor copleşitoare legate de importanta mamelor şi a taţilor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor, s-au făcut încercări în literatura de specialitate de a se estompa linia dintre sexe şi de a pretinde că nici mamele şi nici taţii nu sunt necesari pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. Asemenea rapoarte sunt deseori legate de anumite agende ale activiştilor de o culoare sau alta. Probabil cel mai îndrăzneţ articol din această categorie este cel apărut în revista Asociaţiei Americane de Psihologie în 1999. În articolul intitulat „Deconstructing the Essential Father” (Demontarea importanţei tatălui), autorii argumentau că „nici mamele şi nici taţii nu sunt esenţiali pentru dezvoltarea copilului şi că rolul de tată poate fi jucat de oricine în cadrul oricărui tip de familie” (Silverstein & Auerbach, 1999, pag. 397).

În calitate de susţinători ai căsătoriilor între homosexuali, Silverstein şi Auerbach îşi susţin ideile prin observarea... comportamentului animalelor. Cei doi au urmărit obiceiurile familiale la o varietate de maimuţe din America de Sud, pentru a-şi susţine opinia că familiile de homosexuali ar putea produce rezultate pozitive la copii. „Această varietate de maimuţe arată că, în anumite contexte bioecologice, se pot obţine rezultate bune la copii cu taţii ca îngrijitori principali şi cu o implicare limitată din partea mamelor. Exemplele umane ale acestei structuri îi includ pe taţii singuri... şi familiile conduse de taţi homosexuali” (pag. 400). Nu sunt sigur că modelele animale sunt modele bune pentru oameni. Spre meritul lor totuşi, Silverstein şi Auerbach prezintă următoarea declaraţie: „Recunoaştem că felul în care consultăm literatura ştiinţifică este legat de agenda noastră politică. Scopul nostru este acela de a genera iniţiative publice care să-i susţină pe bărbaţi în rolul lor de taţi, fără discriminare la adresa femeilor sau a cuplurilor homosexuale. Suntem interesaţi şi de a încuraja o politică publică care să susţină legitimitatea diverselor structuri familiale, în locul actualei politici care privilegiază familiile heterosexuale, cu doi părinţi” (pag. 399). Mai departe, autorii declară: „Realizăm că unele dintre studiile pe care le cităm în susţinerea opiniilor noastre s-au putea să se dovedească a fi incorecte” (pag. 399). E demn de remarcat că autorii nu afirmă că binele copiilor ar fi unul dintre scopurile lor. De fapt, la o citire atentă, se poate vedea că articolul este mai mult tributar unui anumit activism decât ştiinţei. Faptul că un asemenea articol apare ca material principal în revista Asociaţiei Americane de Psihologie demonstrează faptul că în acest caz, activismul a luat locul ştiinţei.

B. Cuplurile homosexuale şi creşterea copiilor

Adopţia copiilor de către homosexuali a adus în centrul atenţiei chestiunea cuplurilor de homosexuali şi a creşterii copiilor. Până nu demult, grupurile de acţiune au argumentat că a crește un copil într-un mediu homosexual nu numai că nu constituie nici un pericol pentru copil, ba chiar ar fi un mediu mai bun decât cel format din persoane de sex opus. Asemenea afirmaţii sunt ilogice şi contravin abundentei de studii. Totuşi, drepturile civile ale cuplurilor de homosexuali, împănate cu o multitudine de cuvinte cu rezonantă gen tolerantă, diversitate şi nediscriminare, par să nu fie preocupate de ce e mai bine pentru copil.

O analiză atentă a multor studii a furnizat nişte date interesante, care relevă problemele acestor cercetări. Lerner şi Nagai (2000), în excelenta lor analiză a studiilor, au conchis:

„S-a emis ipoteza că părinţii homosexuali pot crește copii la fel de eficient ca şi părinţii biologici căsătoriţi. O analiză de detaliu a metodologiilor din cele 49 de studii prezentate în susţinerea acestei ipoteze arată că acestea prezintă serioase probleme de metodologie. Pe lângă problemele de metodologie, nici unul dintre aceste studii nu abordează adecvat problema afirmării ipotezei nule, a mărimii adecvate a eşantionului şi a non-corelării ilogice.” (pag. 1)

Critica cercetărilor referitoare la părinţii homosexuali realizată de Williams (2000) trage în esenţă aceeaşi concluzie. Totusi, Williams merge puţin mai departe cu analiza cercetărilor realizate de Golombok, Spencer şi Rutter (1983), şi de Golombok şi Tasker (1996), care i-au urmărit pe copiii unor părinţi heterosexuali şi ai unor lesbiene până la maturitate. El a remarcat că studiul de monitorizare a constatat că copiii lesbienelor aveau şanse mai multe şi chiar se angajau în relaţii homosexuale. Această constatare nu a părut prea interesantă pentru cercetători. Williams a constatat şi alte omisiuni ale cercetătorilor care au derulat analize în aceste domenii. Huggins a identificat o diferenţă de variabilitate a respectului de sine între copiii părinţilor homosexuali şi heterosexuali. Huggins nu a testat semnificaţia, dar Williams a reanalizat datele şi a constatat că diferențele erau semnificative. Williams a remarcat că Patterson a identificat, dar nu a comunicat, diferențe similare. La fel, Williams a remarcat că Lewis a identificat dificultăţi sociale şi emoţionale în viaţa copiilor părinţilor homosexuali, dar aceste date nu apăreau comunicate în concluziile cercetătoarei.

Poate cel mai semnificativ studiu publicat în ultimii ani este cel al lui Stacy şi Biblarz (2001). Stacy, fost profesor de Studii Sexuale la University of Southern California şi actualmente profesor la New York University, a realizat o meta-analiză care a contrazis aproape 20 de ani de studii, afirmând că nu există nici o diferenţă între copiii crescuţi de cupluri homosexuale şi cei crescuţi de cupluri heterosexuale. Constatările acestor doi autori includ:

- Pe baza normelor sexuale culturale, fiicele mamelor lesbiene, în comparaţie cu fiicele mamelor heterosexuale, se îmbracă, se joacă şi se comportă într-o manieră atipică sexului biologic.

- Fiii mamelor lesbiene se comportă într-o manieră masculină mai puţin tradiţională în ceea ce priveşte agresiunea şi jocul. Au tendinţa să fie mai protectori decât băieţii crescuţi în familii heterosexuale.

- Unul dintre studii indică o proporţie semnificativ mai mare de tineri crescuţi de lesbiene, care s-au angajat în practici homosexuale (sase din 25) comparativ cu cei crescuţi de mame heterosexuale (nici unul din 20).

- Copiii crescuţi de mame lesbiene prezintă o probabilitate mai mare să se implice într-o relaţie homosexuală.

- Fetele adolescente şi tinere crescute de mame lesbiene sunt mai aventuriere din punct de vedere sexual şi mai puţin caste comparativ cu fetele mamelor heterosexuale. Fiii sunt mai puţin aventurieri din punct de vedere sexual şi mai caşti decât cei crescuţi de mame heterosexuale.

Stacy şi Biblarz (2001) au declarat:

„Fetele adolescente şi tinere crescute de mame lesbiene par să fie mai libertine şi mai puţin caste... cu alte cuvinte, încă o dată, copiii (în special fetele) crescuţi de lesbiene par să se depărteze de normele tradiţionale, în timp ce copiii crescuţi de mame heterosexuale tind să respecte aceste norme.” (pag. 171)

Studiul poate fi sumarizat astfel: mamele lesbiene tind să aibă un efect feminizant asupra fiilor lor şi unul masculinizant asupra fetelor lor. Întrebarea care se pune este cât e de sănătoasă această respingere a rolurilor naturale? Nonconformismul sexual este probabil singurul factor din literatură care previzionează o viitoare homosexualitate. Într-adevăr, sunt puțini factori asupra cărora atât Rekers şi Hamer vad de acord, iar relaţia dintre nonconformismul sexual şi homosexualitate e unul dintre aceştia. Rekers (1995) afirmă: „Nonconformismul sexual la copii poate fi singurul factor comun observabil asociat cu homosexualitatea” (pag. 300). Hamer (1993) declară:

„Majoritatea homosexualilor au fost copii efeminaţi. În ciuda caracterului provocator al acestei afirmaţii, asta indică dovezile. De fapt, aceasta e poate cea mai întemeiată, mai semnificativă şi mai bine documentată concluzie din toată cercetarea privind orientarea sexuală şi probabil din întreaga psihologie umană.” (pag. 166)

Stacy şi Biblarz (2001) au oferit o observaţie interesantă.

„Educaţia planificată [lesbiană/bisexuală/homosexuală] oferă un veritabil 'laborator social' al diversităţii familiale în care cercetătorii pot examina nu numai dobândirea identităţii sexuale, ci şi efectele relative asupra copiilor exercitate de genul şi numărul părinţilor, precum şi implicaţiile diferitelor rute biosociale către calitatea de părinte.” (pag. 179)

Care este etica acestor experimente radicale?

C. Cuplurile homosexuale şi adopţia

[Notă: autorul materialului a lucrat pentru o agenţie care avea un program de adopţii foarte amplu.] „Interesul suprem al copilului” este deseori principiul călăuzitor al agenţiei, iar părinţii adoptivi trebuie să demonstreze că sunt sănătoşi fizic, stabili emoţional şi că au o vârstă care să le permită să crească un copil până la maturitate. Se pune întrebarea: „Este această familie cea mai bună pentru copil?” în sensul că unii părinţi nu pot sau nu sunt pregătiţi pentru a crește copiii pe care îi nasc sau că alţi copii, din cauza abuzului sau a neglijentei, au nevoie de un cămin. Aceşti copii au dreptul la cea mai bună schemă adoptivă pe care le-o poate oferi societatea. Cel mai bun plasament pentru un copil, indiferent de nevoile copilului, este alături de părinţi ale căror stil de viaţă şi sănătate asigură o dezvoltare optimă pentru acel copil, în drumul său către maturitate.

Cercetările trecute şi prezente furnizează date semnificative privind sănătatea mintală, fizică şi longevitatea homosexualilor, precum şi despre stabilitatea relaţiilor homosexuale. Datele nu se pot aplica tuturor homosexualilor, dar constatările sunt atât de semnificative, încât nu pot fi ignorate atunci când se analizează plasarea unui copil.

D. Sănătatea mintală, sănătatea fizică, stabilitatea homosexualilor şi a lesbienelor şi longevitatea relaţiilor homosexuale

Datele privind sănătatea mintală sunt alarmante. Herrel, Goldberg, True, Ramakrishnan, Lyons, Eisen (1999) a conchis: „orientarea homosexuală este în mod semnificativ asociată cu fiecare dintre valorile care măsoară tendinţa de suicid... riscul sporit în ceea ce priveşte comportamentul suicidal la bărbaţii homosexuali nu poate fi legat de consumul de droguri sau de o altă co-morbiditate psihiatrică” (pag. 867). Fergusson, Horwood şi Beautrais (1999) afirmă:

„Tinerii homosexuali, lesbienele şi bisexualii prezintă un risc sporit de depresie gravă... tulburări de anxietate generalizată... tulburări de comportament... dependență de nicotină... tulburări multiple... gânduri şi tentative de sinucidere.” (pag. 876)

Aceşti cercetători au remarcat şi că „constatările susţin dovezile recente care arată că tinerii homosexuali, lesbienele şi bisexualii prezintă un risc sporit de probleme mintale, aceste asocieri fiind în special evidente în ceea ce priveşte valorile care măsoară comportamentul sinucigaş şi tulburările multiple „ (pag. 876). Investigatori de prestigiu în domeniu au oferit comentarii pe marginea acestui studiu. Bailey (1999) a remarcat:

„Aceste studii conţin cele mai bune date publicate în relaţie cu asocierea dintre homosexualitate şi psihopatologie şi ambele conduc la aceeaşi concluzie nefericită: homosexualii prezintă un risc mult mai mare pentru anumite probleme emoţionale, inclusiv suicid, depresii majore şi anxietate. Rezultatele preliminare ale unui studiu olandez la fel de bine realizat corespund în general cu aceste constatări.” (pag. 883)

Bailey (1999) a oferit următoarele explicaţii posibile:

- „depresia şi tendinţele sinucigaşe sporite în rândul homosexualilor sunt cauzate de respingerea socială” (pag. 884).

- „homosexualitatea reprezintă o abaterea de la dezvoltarea normală şi este asociată cu alte deviaţii care pot conduce la tulburări mintale” (pag. 884). Întrucât evoluţia optează în mod natural pentru heterosexualitate, Bailey arată că homosexualitatea poate reprezenta o „eroare de dezvoltare” (pag. 884). Unele studii leagă homosexualitatea de o 'dezvoltare instabilă' (pag. 884).

- „psihopatologia sporită în rândul homosexualilor este o consecinţă a stilului de viaţă”

- diferenţe asociate cu orientarea sexuală... cum ar fi factorii de risc comportamental asociaţi cu homosexualitatea masculină, gen sex anal şi promiscuitate” (pag. 884).

Bailey conchide că „ar fi o ruşine dacă interesele sociopolitice i-ar împiedica pe cercetători să analizeze în mod serios o ipoteză rezonabilă” (pag. 884).

Într-un comentariu al lui Remafedi (1999) se afirmă: „Nu încape îndoială în ceea ce priveşte concluzia că homosexualitatea este asociată cu sinuciderea, cel puţin în rândul tinerilor” (pag. 886).

Friedman (1999), într-un alt comentariu, remarcă: „În mod evident e nevoie de cercetări suplimentare privind legătura dintre orientarea sexuală, tendinţele sinucigaşe şi psihopatologie. Cercetarea comună a specialiştilor pe probleme de dezvoltare, psihiatrilor descriptivi şi epidemiologilor poate ajuta la identificarea cauzelor şi a consecinţelor acestor asocieri” (pag. 888).

Aceste constatări au fost coroborate de un alt studiu realizat de Sandfort, de Graaf, Bijl şi Schnabel (2001). Cercetătorii au concluzionat:

„Bărbaţii homosexuali manifestă o probabilitate mult mai mare să prezinte tulburări bipolare de durată medie sau lungă, şi o probabilitate mai mare de a suferi depresii de durată... cele mai mari diferențe au fost identificate la tulburările obsesiv-compulsive şi al agorafobie. Prevalențele de 12 luni ale agorafobiei, fobiei simple şi a tulburării obsesiv-compulsive au fost mai ridicate la bărbaţii homosexuali decât la cei heterosexuali.” (pag. 87)

Lesbienele au prezentat un risc substanţial mai mare de tulburări legate de abuzul de substanţe, comparativ cu femeile heterosexuale, şi „pe durata vieţii, lesbienele au înregistrat o prevalentă mult mai mare a tulburărilor generale de stare” (pag. 87). Acest studiu este important din mai multe motive. Mai întâi, a fost un studiu mare, pe 7.,000 de persoane, evitând astfel eşantioanele de convenienţă şi posibila părtinire pe care o introduc frecvent aceste eşantioane. Dintre indivizii studiaţi, 2,8% dintre bărbaţi şi 1,4% dintre femei au fost clasificaţi ca homosexuali (lesbiene). Autorii au remarcat, de pildă, că prevalenta a două sau mai multe tulburări psihiatrice la bărbaţii homosexuali era de 37,85 la sută comparativ cu 14,4 la sută la ceilalţi bărbaţi. Pentru femeile implicate în practici homosexuale, rata a două sau mai multe tulburări psihiatrice a fost de 39,5 la sută comparativ cu 21,3 la sută pentru celelalte femei (Sandfort et al., 2001). Respingerea socială a homosexualilor este o ipoteză care nu-şi găseşte temei în acest studiu realizat în Olanda, tară care este poate cea mai tolerantă din lume în privinţa homosexualilor.

Ratele mari de suicid în rândul homosexualilor sunt susţinute prin literatura din domeniu. Într-un studiu prezentat în The Washington Advocate (2002), Lisa Lindley a recrutat 927 de lesbiene, homosexuali, bisexuali şi transsexuali (toţi studenţi). Ea a constata că 62,1 la sută dintre lesbiene se gândiseră la sinucidere, comparativ cu 58,2 la sută dintre bărbaţii homosexuali. Dintre lesbiene, 29,2 la sută chiar încercaseră să se sinucidă (şi 28,8 la sută dintre bărbaţii homosexuali).

Studiile privind molestarea sexuală şi legătura dintre aceasta şi homosexualitate implică niste consecinţe privind sănătatea mintală. Shrier şi Johnson (1988) a constatat că bărbaţii agresaţi de homosexuali se identifică şi ei ca homosexuali de şapte ori mai frecvent decât cei din grupul de control (care nu au fost agresaţi). Pentru jumătate dintre molestări se folosise forţa fizică. Vârsta medie la care avusese loc molestarea era 18,2, cu un interval între 15 şi 24. În cadrul grupului-extensie, „jumătate dintre victime se identificau acum ca homosexuali şi deseori îşi corelau homosexualitatea de agresiunea sexuală din trecut” (pag. 1192).

Date suplimentare despre molestare au fost furnizate de un studiu realizat de Tomeo, Templer, Anderson şi Kotler (2001). Cercetătorii au folosit un eşantion neclinic de 942 de adulţi pentru a compara valorile molestării infantile la heterosexuali şi la neheterosexuali. Ei au constata că 46% dintre homosexuali şi 22% dintre lesbiene au declarat existenţa unei molestări homosexuale în copilărie. La grupul heterosexual de comparaţie, rata unei molestări homosexuale în copilărie a fost de 7% la bărbaţii heterosexuali şi de 1% la femeile heterosexuale. Cercetătorii au remarcat că acesta a fost primul studiu care abordează molestarea homosexuală la fete. Fetele aveau o vârstă medie de 13 ani la momentul abuzului, iar pentru băieţii molestaţi vârsta medie era de 11 ani. Acest studiu este important în special pentru că subiecţii nu era homosexuali sau lesbiene nemulţumiţi de stilul lor de viaţă. Nouăzeci şi şapte la sută dintre cei chestionaţi participau la un festival al homosexualilor chiar în momentul interviului. Ceea ce este interesant la acest studiu este faptul că 68% dintre bărbaţi şi 38% dintre femei nu s-au identificat ca având o orientare homosexuală decât după molestare.

Violența în cadrul relaţiilor homosexuale a fost un alt domeniu de analiză considerabilă. Waldner-Haugrud, Gratch şi Magruder (1997) au cercetat diferențele de sex la experienţele abuzive ale homosexualilor şi lesbienelor în cadrul relaţiilor de cuplu. Rezultatele furnizate de un eşantion de 283 de homosexuali şi lesbiene au indicat că 47,5% dintre lesbiene şi 29,7% dintre homosexuali fuseseră agresaţi de partenerul homosexual. Lesbienele au raportat o rată a agresiunii de 38% comparativ cu 21,8% pentru bărbaţii homosexuali.

Incidenţa ridicată a violenței în cadrul relaţiilor homosexuale este amplu dovedită prin acest studiu. În studiul său, Lockhart (1994) a constatat că 90% dintre lesbienele chestionate de el fuseseră agresate verbal o dată sau de mai multe ori de către partenerele lor în ultimele 12 luni anterioare studiului. Treizeci şi unu la sută au raportat unul sau mai multe incidente de abuz fizic. Lie şi Gentlewarrior (1991) au constata că mai mult de jumătate dintre lesbiene fuseseră abuzate de o parteneră. Island şi Letellier (1991) au remarcat că incidenţa violenței casnice la bărbaţii homosexuali este aproape dublă faţă de cea prezentă la heterosexuali. Într-un studiu naţional asupra lesbienelor publicat de Bradford, Ryan şi Rothhlum (1994) s-a anunţat că 75 la sută dintre cei aproape 2.000 de respondenţi primiseră asistentă psihologică, mulţi dintre ei pentru depresii de durată.

În cadrul eşantionului în ansamblu, a existat o prevalentă foarte ridicată a evenimentelor şi comportamentelor legate de probleme de sănătate mintală. 37 la sută fuseseră agresaţi fizic şi 32 la sută fuseseră violaţi sau atacaţi sexual. 19 [la sută] fuseseră implicaţi în relaţii incestuoase în copilărie. Aproape o treime foloseau tutun zilnic şi aproape 30 [la sută] consumau alcool mai mult de o dată pe săptămână - 6 [la sută] beau zilnic. Unul din cinci fumau marijuana mai mult de o dată pe lună. Douăzeci şi unu la sută încercaseră să se sinucidă, iar mai mult de jumătate se simţeau uneori prea tensionaţi pentru a îndeplini activităţi de rutină. Mai mult de o treime se considerau deprimaţi. (pag. 228)

Un raport alarmant apărut într-o revistă se referea la un grup de homosexuali care în mod conştient căutau virusul HIV (Freeman, 2003). Freeman a redat un interviu cu dr. Robert Cabaj, director al Serviciului privind Sănătatea Comportamentală din San Francisco, care a sugerat că astfel de homosexuali sunt numeroşi. Cahaj estima că cel puțin un sfert dintre homosexualii nou infectaţi e posibil să fi luat în mod intenţionat virusul. Articolul se concentra pe un anume Carlos, care declara că a avut deja câteva sute de parteneri şi că abia aşteaptă să iasă pozitiv la analize, după care va proceda la infectarea altora. Această acţiune este numită „plasare de cadouri”. Carlos a declarat că „oricât de nebuneşte sună, să omori un alt bărbat încetul cu încetul... este excitant” (pag. 48).

Rata mortalităţii la cei angajaţi în practici homosexuale a atras atenţia cercetătorilor în domeniul sănătăţii publice. Folosind o populaţie prelevată dintr-un important centru urban din Canada, cercetătorii s-au concentrat pe rata mortalităţii la bărbaţii angrenaţi în relaţii homosexuale. Cercetătorii Hogg şi Strathdee ai concluzionat:

„Într-un important centru urban canadian, speranţa de viaţă la vârsta de 20 de ani la bărbaţii homosexuali şi bisexuali este cu 8-20 de ani mai redusă decât la ceilalţi bărbaţi. Dacă această tendinţă va continua, estimăm că aproape jumătate dintre bărbaţii homosexuali şi bisexuali acum în vârstă de 20 de ani nu vor atinge 65 de ani. Potrivit celor mai liberale ipoteze, bărbaţii homo şi bisexuali din acest centru urban au acum o speranţă de viaţă similară cu a bărbaţilor din Canada anului 1871.” (pag. 657)

Un număr al The American Journal of Public Health (iunie 2003, Vol. 93, Nr. 6) se concentra pe riscurile asociate cu practicile homosexuale. Coperta revistei prezenta numeroase anunţuri legate de sănătate publică, inclusiv acesta: „I-am dat iubitului meu totul, inclusiv SIDA. Nu am vrut. Am făcut o greşeală. Poate în adâncul inimii am considerat amândoi că e mai bine să o avem amândoi. Acum cred că asta e o tâmpenie. SIDA nu e un cadou.” [subliniere în original] Întreaga revistă e o înşiruire de vesti proaste, articol după articol.

În acelaşi număr, editorialul semnat de Gross (2003) se concentra pe resurgenţa HIV/SIDA în rândul bărbaţilor homosexuali din Statele Unite. Cele mai ridicate rate de transmitere HIV apar la cei de culoare şi la hispanicii care se identifică ca homosexuali. Gross remarcă: „Pentru a preveni transmiterea HIV, dispunem de mai puţine mijloace astăzi decât acum douăzeci de ani, atunci când a fost evident că virusul care declanşează SIDA se transmite pe cale sexuală: intervenţiile comportamentele” (pag. 861).

Malebranche (2003) abordează evaluarea riscului şi reducerea riscului. Malebranche menţionează un studiu pe sase locaţii din SUA, care arăta că 93% dintre bărbaţii de culoare care erau infectaţi cu HIV considerau că nu se supun vreunui risc şi nici nu ştiau că au luat virusul. Studiul lui Malebranche contrazice opinia că „ieşirea la lumină” (declararea publică a homosexualităţii personale) ar fi asociată cu o mai bună stare psihică, cu un comportament responsabil sau cu o incidenţă mai scăzută a infecţiei cu HIV. Din contră, bărbaţii de culoare care îşi declaraseră public homosexualitatea prezentau o incidenţă mai mare a infecţiei cu HIV, comparativ cu cei care încă se ascundeau (24% faţă de 14%). De asemenea, aceştia practicau mai frecvent sexul anal neprotejat (41% faţă de 32%) comparativ cu cei care îşi ascundeau homosexualitatea.

Un al doilea articol semnat de Gross (2003) conţine un avertisment de rău augur: „Al doilea val ne va îneca.” Gross citează o statistică a Centrului pentru Controlul Bolilor din SUA (CDC) care indică o creştere cu 14% a HIV/SIDA la bărbaţii homosexuali din SUA între 1999 şi 2001. El observă o răspândire fără precedent a sifilisului şi a gonoreei rectale. De asemenea, el remarcă apariţia unei „generaţii” de bărbaţi care practică sexul anal fără prezervativ. Gross concluzionează că „intervenţiile comportamentele în sensul promovării folosirii prezervativelor - singura strategie disponibilă astăzi pentru diminuarea bolilor - înregistrează un eşec” (pag. 874).

Gross oferă o comparaţie interesantă:

„În ziua în care a explodat acea naveta spaţială care transporta şapte astronauţi, s-au infectat de şase ori mai mulţi homosexuali în SUA. Poate cifra a fost mai mare, pentru că era weekend; poate a fost mai mică, dacă ştirea catastrofei a întrerupt un act sexual... Pe baza estimărilor CDC privind cheltuielile pentru tratarea unui singur bolnav de SIDA, infecţiile transmise în acea zi ne vor costa 6,5 milioane de dolari.” (pag. 879)

Ciccarone (2003) remarcă faptul că „relaţiile sexuale riscante, fără declararea stării de sănătate, nu sunt ceva rar printre cei infectaţi cu HIV” (pag. 949). Studiul concluzionează:

„Rezultatele acestui studiu indică faptul că sexul fără declararea situaţiei HIV este relativ frecvent printre cei infectaţi cu HIV. Incidenţa acestor relaţii sexuale găsită în cadrul eşantionului nostru de persoane infectate se traduce în 45.300 de bărbaţi homosexuali sau bisexuali, 8.000 de bărbaţi heterosexuali şi 7.500 de femei - toţi infectaţi cu HIV - care au relaţii sexuale fără a-şi declara starea de sănătate... Aceste cifre trebuie privite ca estimări la limita inferioară.” (pag. 952)

Probabil cel mai alarmant studiu este cel prezentat de Koblin et al. (2003). Autorii au descris prevalenta comportamentelor riscante în rândul homosexualilor care au participat la un studiu aleatoriu privind intervenţia comportamentală derulat în sase oraşe din SUA: Boston, Chicago, Denver, New York, San Francisco şi Seattle. Datele se referă la bărbaţi homosexuali neinfectaţi cu HIV, care au declarat că au practicat sexul anal cu unul sau mai mulţi parteneri în ultimul an. Rezultatele sunt şocante:

„Dintre 4.295 de bărbaţi, 48,0 la sută şi 54,9 la sută au confirmat relaţiile sexuale anale neprotejate în ultimele sase luni. Sexul neprotejat a fost semnificativ mai ridicat cu un partener principal sau cu parteneri multiplii decât cu un partener neprincipal. Consumul de droguri şi alcool au fost în mod semnificativ asociate cu sexul anal neprotejat.” (pag. 926)

Deşi nu este în intenţia autorului să detalieze consecinţele medicale ale practicilor homosexuale, următoarele afecţiuni sunt extraordinar de frecvente la bărbaţii homosexuali: cancer anal, chlamydia trachomatis, cryptosporidium, giardia lamblia, virusul herpes simplex, HIV, virusul papilloma uman, isopora belli, microsporidia, gonoree, hepatită virală tip B şi C şi sifilis. Transmiterea unora dintre aceste afecţiuni sunt atât de rare la heterosexuali încât sunt practic necunoscute. Alte boli, cum ar fi sifilisul, au fost constate şi la heterosexuali, dar nu în cazuri atât de numeroase ca la homosexuali (Diggs. 2003). CDC (1999) a anunţat că 85% dintre cazurile de sifilis din districtul King, statul Washington, sunt prezente la bărbaţi homosexuali. În prezent, sifilisul a atins niveluri epidemice în San Francisco (Heredia, 2001). Pe lângă boli, problemele fizice asociate cu penetrarea anală includ hemoroizi, fisuri anale, traume anorectale şi corpuri străine în interior (Barone, 1983). Lista continuă cu „sindromul vintrelor homo” şi cu o incidenţă foarte ridicată a infecţiilor parazitare (Hastings & Weher, 1994; Kazal, 1976).

Deşi studiul problemelor medicale asociate cu homosexualitatea feminină este relativ nou, vaginita bacteriană, hepatita B, hepatita C, abuzul de alcool şi droguri intravenoase sunt considerabil mai numeroase la lesbiene decât la femeile heterosexuale (Fethers, 2002). Într-un studiu pe femei lesbiene, 30% aveau vaginită bacteriană, care este asociată cu un risc sporit de inflamaţii pelviene şi cu alte infecţii cu transmitere sexuală (Berger & Kolton, 1995).

Lesbienele au de trei ori mai multe şanse să fie diagnosticate cu cancer la sân decât femeile heterosexuale (Burnett, Stakley, Slack, Roth, & Lerman, 1999; Institutul Medical pentru Sănătatea Sexuală, 1999). Aceste concluzii sunt întărite de un alt studiu realizat de Suzanne Haynes de la Institutul Naţional pentru Cancer, care a estimat că lesbienele prezintă de trei ori mai multe riscuri medicale decât media populaţiei feminine (Campbell, 1994).

Promiscuitatea nu este un mit printre bărbaţii homosexuali. Autorul homosexual Gabriel Rotello afirma că „emanciparea homosexualilor s-a bazat .. pe o 'frăţie a promiscuităţii', iar orice abandonare a acestei promiscuităţi ar fi văzută ca o 'trădare de proporţii uriaşe'.” (pag. 112). Opinia lui Rotello îşi găseşte sprijin în literatură. Bell şi Weinberg (1978) au constatat că 75% dintre homosexualii albi au avut în timp relaţii sexuale cu peste 100 de parteneri diferiţi, 15% afirmau că au avut relaţii cu 100-249 de parteneri, 17% declarau între 250 şi 499 parteneri; 15% între 500 şi 999 parteneri iar 28% afirmau că au avut peste 1.000 de parteneri sexuali bărbaţi. Mai recent, CDC anunţă că între 1994 şi 1997, procentul bărbaţilor homosexuali care declară parteneri multipli şi sex neprotejat a crescut de la 23,6% la 33,3%, în special la bărbaţii sub 25 (1999). Într-un alt raport al CDC, 30 la sută dintre homosexualii de culoare sunt infectaţi cu HIV. Patruzeci şi sase la sută dintre participanţi făcuseră sex neprotejat în lunile anterioare, şi mai puţin de 30 la sută ştiau că sunt infectaţi (Sternberg, 2001).

Deşi promiscuitatea în rândul lesbienelor este mai puţin frecventă, un studiu australian arată că lesbienele au de 4,5 ori mai multe şanse să aibă peste 50 de parteneri bărbaţi decât femeile heterosexuale (Price, 1996). Este interesant că 93% dintre lesbiene au declarat că au avut relaţii sexuale cu bărbaţi. Există şi alte studii care confirmă aceste date (Ferris, 1996; Skinner & Stokes, 1996).

Monogamia este de obicei definită ca fiind fidelitatea sexuală. Probabil cel mai extensiv studiul privind fidelitatea sexuală este cel realizat de Michael, Gagnon, Laumann şi Kolata (1994), care a arătat că marea majoritate a cuplurilor heterosexuale sunt monogame, iar căsnicia este intactă. 94% dintre cei căsătoriţi şi 75% dintre cei care trăiesc împreună au avut numai un partener în anul precedent. Prin contrast, fidelitatea sexuală este atât de rară la cuplurile homosexuale, încât a apărut o nouă sintagmă: 'monogamie fără fidelitate'. Bărbaţii homosexuali care aveau un partener au declarat că au întreţinut relaţii şi cu altcineva in 66% din cazuri în primul an al relaţiei, procentul urcând până la 90% dacă relaţia dura de cinci ani. Într-un studiu, 15% dintre bărbaţii homosexuali şi 17,3% dintre lesbiene avuseseră relaţii care duraseră mai mult de trei ani.

Un alt studiu amplu privind homosexualitatea şi monogamia a fost realizat de McWhirter şi Mattison (1984), cu accent pe evaluarea calităţii şi stabilităţii cuplurilor homosexuale. De fapt, scopul studiului a fost acela de a combate ideea că relaţiile homosexuale nu durează. Înşişi autorii formau un cuplu de homosexuali, unul fiind psihiatru şi celălalt psiholog. După multe cercetări, ei au putut localiza 156 de cupluri care aveau o relaţie ce dura între un an şi 37 de ani. Două treimi dintre respondenţi începuseră relaţia fie cu pretenţia implicită, fie cu pretenţia explicită a fidelităţii sexuale. Rezultatele au demonstrat că din cele 156 de cupluri, numai ŞAPTE fuseseră în stare să respect fidelitatea sexuală. Mai mult, dintre acestea şapte, nici unul nu dura de mai mult de cinci ani. Cu alte cuvinte, cercetătorii nu au putut identifica nici măcar un cuplu de bărbaţi capabili să menţină fidelitatea sexuală mai mult de cinci ani.

Aşteptările pentru activitate sexuală în afara cuplului au constituit o regulă pentru cuplurile de homosexuali şi o excepţie pentru cele de heterosexuali. Cuplurile de heterosexuali trăiesc cu aşteptarea că relaţia lor va dura „până moartea ne va despărţi”, în timp ce cuplurile de homosexuali se întreabă dacă relaţia lor va rezista (pag. 3).

McWhirter şi Mattison (1984) au recunoscut că activitatea sexuală în afara relaţiei deseori implică aspecte de încredere, respect de sine şi dependență. Totuşi, ei cred că singurul şi cel mai important factor care tine cuplurile unite mai mult de limita de 10 ani este lipsa posesivităţii pe care o resimt. Multe cupluri descoperă destul de repede în cadrul relaţiei că posesiunea reciprocă din punct de vedere sexual poate deveni cea mai mare ameninţare internă a relaţiei lor. (pag. 256)

Un studiu publicat în revista AIDS (2003) constata că relaţiile homosexuale durează în medie un an şi jumătate şi sunt caracterizate printr-o medie de opt parteneri pe an în afara relaţiei.

II. Concluzie

Studiile sunt clare: mamele şi taţii sunt esenţiali pentru creşterea optimă a copiilor. Complementaritatea genurilor le conferă copiilor ocazia de a se dezvolta în cel mai bun mediu posibil. Alte forme de familie nu sunt la fel de benefice sau sănătoase pentru copii. Cercetările demonstrează efectul negativ al lipsei tatălui. Consecinţele lipsei mamei sunt deocamdată presupuneri.

Adopţia nu este un drept. Interesul copilului trebuie să prevaleze întotdeauna. Deşi majoritatea copiilor se dezvoltă bine atunci când sunt crescuţi de perechile care i-au conceput, unii copii sunt daţi în mod voluntar spre adopţie pentru că părinţii nu pot să-i crească într-o manieră corespunzătoare. Alţii sunt daţi spre adopţie din cauza abuzurilor sau neglijentei. Aceşti copii au dreptul la cel mai bun aranjament familial pe care li-l poate oferi societatea. Interesul suprem al unui copil se regăseşte în cadrul unei familii cu părinţi a căror sănătate şi stil de viaţă pot asigura educaţia şi îngrijirea corespunzătoare până când copilul ajunge la maturitate. Ţinând cont de pregătirea corespunzătoare a unei familii, ştiinţa socială sugerează că o mamă şi un tată căsătoriţi asigură cele mai bune premize pentru copiii adoptaţi. Alte structuri familiale sunt mai puţin optime şi prezintă anumite riscuri pentru copii.

Datele disponibile despre plasarea copiilor unor cupluri de homosexuali trag anumite semnale de alarmă, arătând că există diferențe între copiii crescuţi de cupluri homosexuale şi heterosexuale. Meta-analiza lui Stacy şi Biblarz (2001) a contrazis studiile anterioare pe cupluri homosexuale şi a arătat că mamele lesbiene au un efect de efeminare asupra fiilor şi unul de masculinizare asupra fiicelor. Cât de sănătoasă este respingerea rolurilor naturale? Ce este şi mai alarmant este faptul că atât cercetările trecute cât şi cele prezente furnizează suficiente motive de îngrijorare privind consecinţele medicale şi psihice ale practicilor homosexuale, precum şi privind stabilitatea relaţiilor homosexuale. Sănătatea mintală, longevitatea şi stabilitatea relaţiilor sunt aspecte esenţiale de abordat atunci când se analizează plasarea copiilor. Cei implicaţi în activităţi homosexuale prezinte serioase semne de îngrijorare în toate aceste privinţe. Hayton (1993) şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la copiii crescuţi fără a beneficia de părinţi de sex opus. Ce învaţă copiii dintr-o relaţie homosexuală? Hayton scrie:

„Homosexualii... conferă un model deficitar de căsătorie. [Copiii] sunt învăţaţi prin exemplu şi mentalitate că relaţia maritală este temporară şi în general sexuală ca natură. Relaţiile sexuale sunt în principal pentru plăcere şi nu pentru procreare. Ei sunt învăţaţi că monogamia într-o căsătorie nu constituie o normă şi ar trebui deci descurajată dacă cineva doreşte o bună relaţie maritală.” (pag. 9)

Contribuţia complementarităţii genurilor la creşterea copiilor este adânc înrădăcinată în diferențele înnăscute dintre bărbaţi şi femei. Sociologul Pitirim Sorokin (1956) a conchis că acele societăţi care au încetat să respecte instituţia matrimonială nu au supravieţuit. Căsătoria şi schema tradiţională a creşterii copiilor contribuie la împlinirea sensului vieţii atât pentru indivizi, cât şi pentru societate.

Bucurându-se de uniunea maritală în bogăţia ei infinită, părinţii împlinesc în mod liber multe alte sarcini importante. Ei asigură perpetuarea speciei umane. Prin progenie, ei determină caracteristicile ereditare şi pe cele dobândite ale generaţiilor viitoare. Prin căsătorie ei realizează o nemurire socială a lor înşişi, a strămoşilor lor şi a grupurilor şi comunităţii lor. Această nemurire este asigurată prin transmiterea numelui, valorilor, tradiţiilor şi felului de viaţă către copiii, nepoţii şi generaţiile ulterioare. (pag. 6)

Referitor la complementaritatea genurilor şi la creşterea copiilor, tradiţia şi ştiinţa sunt de acord: manele şi taţii asigură dezvoltarea optimă pentru copii. Nevoile copiilor trebuie să conteze cel mai mult. Plasarea copiilor în structuri în care nu există o mamă şi un tată antrenează lucrurile pe o pantă periculoasă, cu riscuri pe care nici copiii şi nici societatea nu îşi pot permite să şi le asume.

*Dr. Byrd este preşedintele Fondului Thrasher pentru Cercetare şi profesor de medicină la University of Utah, cu activitate în cadrul Ministerului Familiei şi Medicinii Preventive şi în cadrul Departamentului de Psihiatrie. În plus, dr. Byrd deţine funcţia de director adjunct în cadrul Departamentului de Studii Familiale.

Bibliografie

American Journal of Public Health (2003) Cover, 93, 6.

Bailey, J. M. (1999). Homosexuality and mental illness. Archives of General Psychiatry, 56, 883-884.

Barone, J. E., Yee, J. & Nealon, T.F. Jr. (1983). Management of foreign bodies and trauma of the rectum. Surgery, Gynecology and Obstetrics, 156(4), 453-457.

Baumrind, D. (1982). Are androgynous individuals more effective persons and parents? Child Development, 53, 44-75.

Baumrind, D. (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and substance use. Journal of Adolescence, 11 (11), 59-95.

Bell, A. P. & Weinberg, M. S. (1978). Homosexualities: a study of diversity among men and women. New York: Simon and Schuster.

Berger, B., Kolton, S., Zenilman. J. M., Cummings, M. C., Feldman, J., & McCormack. W. M. (1995). Bacterial vaginosis in lesbiene: a sexually transmitted disease. Clinical Infectious Diseases, 21, 1402-1405.

Biller, H. B. (1993). Fathers and families: paternal factors in child development. Westport, CT: Auburn House.

Blankenhorn. D. (1995). Fatherless America: confronting our most urgent social problem. New York: Basic.

Bradford, J., Ryan, C., & Rothblum, R. C. (Eds.), (1994). National Lesbian Health Care Survey: Implications for mental health care. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 62(2), 228-242.

Broughton, A. E. (2002). U. study says dads are important, too. Salt Lake Tribune, April 5.

Burnett. C. B., Stakley, C. S., Slack, R., Roth, J., & Lerman, C. (1999). Patterns of breast cancer screening among lesbiene at increased risk for breast cancer. Women and Health, 29(4), 35-55.

Campbell, K. (1994). Specialist weighing mammogram advice. The Washington Blade, 19 December 2.

Center for Disease Control (1999). Increases in unsafe sex and rectal gonorrhea among men who have sex with men--San Francisco, California, 1994-1997. Mortality and Morbidity Weekly Report. 48(3), 45-48. January 29.

Center for Disease Control (1999). Resurgent bacterial sexually transmitted disease among men who have sex with men--King County, Washington, 1997-1999. Morbidity and Mortality Weekly Report, 48(35), 773-777. September 10.

Ciccarone, D. H. Kanouse, D. E., Collins, R. L., Miu, A. Chen, J. L. Morton. S. C. et al. (2003). Sex without disclosure of positive HIV status in a U.S. probability sample of persons receiving medical care for HIV infections. American Journal of Public Health, 93(6), 949-954.

Clark-Stewart, K. A. (1980). The father's contribution to children's cognitive and social development in early childhood. In F. A. Pedersen, ed., The father-infant relationship: observational studies in the familv setting. New York: Praeger.

Cromwell, N. A. & Leper, E. M. (Eds.). (1994). American fathers and public policy, Washington, D.C.: National Academy Press.

Diener, M. L., Mangelsdorf, S. C., McHale, J. L.& Frosch. C. A. (2002). Infancy, 3(2), 153-174.

Diggs, J. R. (2002). The health risks of gay sex. Corporate Resource Council.

Ferguson, D. M, Horwood, L. J, & Beautrais, AL. (1999). Is sexual orientation related to mental health problems and suicidality in young people? Archives of General Psychiatry, 56, 876-880.

Ferris. D. (1996). A neglected lesbian health concern: cervical neoplasia. The Journal of Family Practice, 43(6), 58 1-584.

Fethers, K. & Caron, M. (2000). Sexually transmitted infections and risk behaviors in women who have sex with women. Sexually Transmitted Infections, 76(5), 345-349.

Freeman, 0. A. (2003). In search of death. Rolling Stone magazine. 45-48.

Friedman. R. C. (1999). Homosexuality, psychopathology, and suicidality. Archives of General Psychiatry, 56, 887-888.

Gilligan, C. (1994). In a different voice. Cambridge. MA. Harvard University Press.

Golombok, S., Spencer, A. & Rutter, M. (1983). Children in lesbian and single-parent households: psychosexual and psychiatric appraisal. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 24, 551-572. Sociological Review, 66(2), 159-183.

Golombok, S. & Tasker, F. (1996). Do parents influence the sexual orientation of their children? Findings from a longitudinal study of lesbian families? Developmental Psychology, 32, 3-11.

Greenberger, E. (1984). Defining psychosocial maturity in adolescence. In P. Karoly & J. J. Steffans, (Eds.), Adolescent behavior disorders: foundations and temporary concerns. Lexington, MA: Lexington Books.

Gross, M. (2003). When plagues don't end. American Journal of Public Health, 93(6). 86 1-862.

Gross, M. (2003). The second wave will drown us. American Journal of Public Health, 93(6), 872-881.

Hamer, D. & Copeland, P. (1994). The Science of Desire. New York: Simon and Schuster.

Hastings, 0. E. & Weber, R. W. (1994). Use of the term 'gay bowel syndrome, Reply to a letter to the editor. American Family Physician, 49(3), 582.

Hayton, B. (1993). To marry or not: The legalization of marriage and adoption of homosexual couples. Newport Beach, CA. The Pacific Policy Institute.

Healthwatch. Study: Lesbian, bisexual women take more health risks than gay men. Advocate. December 27, 2002.

Heredia, C. (2001). Big spike in cases of syphilis in SF: gay, bisexual men affected the most. San Francisco Chronicle, October 26.

Herrell, R. Goldberg, J., True, W. R., Ramakrishnan, V., Lyons, M., Eisen, S. et al. (1999). Sexual orientation and suicidality. Archives of General Psychiatry, 56, 867-875.

Hogg, R S. & Strathdee, S. A. (1997). Modeling the impact of HIV disease on mortality in gay and bisexual men. International Journal of Epidemiology, 26(3), 657-66 1.

Huggins, S.L. (1989). A comparative study of self-esteem of adolescent children of divorced lesbian mothers and divorced heterosexual mothers. Journal of Homosexuality, 18, 123-135.

Island, D. & Letellier, P. (1991). Men who beat the men who love them: Battered gay men and domestic violence. New York: Haworth Press.

Kazal, H. (1976). The gay bowel syndrome: clinico-pathologic correlation in 260 cases. Annals of Clinical and Laboratory Science, 6(2), 184-192.

Koblin, B. A., Chesney, M. A., Husnik, M. J., Bozeman, S., Celum, C. I., Buchbinder, S. et al. (2003), High-risk behaviors among men who have sex with men in 6 U.S. Cities: Baseline data from the EXPLORE Study. American Journal of Public Health, 93(6), 926-932.

Lerner, R. & Nagai, A.K. (2000). Out of nothing comes nothing: Homosexual and heterosexual marriage not shown to be equivalent for raising children,” paper presented at the Revitalizing the Institution of Marriage for the 21st Century conference, Brigham Young University, March, Provo, UT.

Lie, G. Y. & Gentlewarrior, 5. (1991). Intimate violence in lesbian relationships; discussion of survey findings and practice implications. Journal of Social Service Research, 15, 4 1-59.

Lockhart, L.L., (1994). Letting out the secret: violence in lesbian relationships. Journal of Interpersonal Violence, 9, 469-492.

Lundy, M. S. & Rekers, G. A. (1995). Homosexuality: development, risks, parental values, and controversies. In G. A. Rekers, ed., Handbook of Child and Adolescent Sexual Problems. New York: Lexington Books.

Malebranche, D. J. (2003). Black men who have sex with men and the HIV epidemic: Next Steps for Public Health. American Journal of Public Health, 93(6), 862-864.

Medical Institute for Sexual Health (1999). Health implications associated with homosexuality, 63.

Messer, A. (1989). Boys' father hunger: The missing father syndrome. Medical Aspects of Human Sexuality, 23(1), 44-50.

McKusick, L (1985). Reported changes in the sexual behavior of men at risk for AIDS, San Francisco, 1982-84--the AIDS behavioral research project. Public Health Reports, 100, 6, 622-629.

McLanahan, S. & Sandefur, G. (1994). Growing up with a single parent: What hurts, what helps. Cambridge, MA: Harvard University Press.

McWhirter, D. P. & Mattison, A. M. (1984). The male couple: How relationships develop. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, Inc.

Michael, R., Gagnon, J. H., Laumann, E. 0,& Kolata, G. (1994). Sex in America: A definitive survey. Boston: Little, Brown and Company.

Northbridge, M. E. (2003). HIV returns, American Journal of Public Health, 93(6), 860.

Patterson, C. J. (1995). Families of the lesbian baby boom: Parent's division of labor and children's adjustment. Developmental Psychology, 31, 115-123.

Parke, J. (1981). Fathers. Cambridge, MA: Harvard University Press.

Popenoe, D. (1996). Life without father. New York: Mark Kessler Books, The Free Press.

Price, J., et al (1996). Perceptions of cervical cancer and pap smear screening behavior by women's sexual orientation. Journal of Community Health, 2(2), 89-105.

Pruett, K. D. (1993). The paternal presence. Families and Society, 74, 46-54.

Pruett, K. D. (1987). The Nurturing Father. New York: Warner Books.

Rekers, G. A. (1995). Handbook of Child and Adolescent Sexual Problems. New York: Lexington.

Remafedi, G. (1999). Suicide and sexual orientation. Archives of General Psychiatry, 56, 885-886.

Rossi, A. 5. (1987). Parenthood in transition: From lineage to child to self-orientation. In J. B. Lancaster, J. Ahman, AS. Rossi, and L.R. Sherrod. eds., Parenting across the life span: biosocial dimensions. New York: Aldene de Gruyter, 31-81.

Rotello, G. (1997). Sexual Ecology: AIDS and the destiny of gay men. New York: Penguin Group.

Sandfort, T. G., de Graaf, R., BijI, R. V.& Schnabel, P. (2001). Same-sex behavior and psychiatric disorders. Archives of General Psychiatry, 58, 85-91.

Shapiro, J. L. (1994). Letting dads be dads. Parents, June, 165, 168.

Shrier, D. & Johnson, R. L. (1988). Sexual victimization of boys: An ongoing study of an adolescent medicine clinic population. Journal of the National Medical Association, 80(11), 1189-1193.

Silverstein, L. B. & Auerbach, C. F. (1999). Deconstructing the essential father. American Psychologist, 54 (6), 397-407.

Skinner, C. et a!. (1996). A case-controlled study of the sexual health needs of lesbiene. Sexually Transmitted Infections, 72 (4), 277-280.

Sorokin, P. (1956). The American Sex Revolution. Boston: Porter Sargent Publishers.

Stacy, J. & Biblarz, T. J. (2001). (How) does the sexual orientation of parents matter? American Psychological Review, 66(2), 159-183.

Sternberg, S. (2003, February 6). 1 in 3 young gay black men are HIV positive. USA Today.

Tomeo, M. E. et al. (2001). Comparative data of childhood and adolescence molestation in heterosexual and homosexual persons. Archives of Sexual Behavior, 30(5), 535-541.

Waldner-Haugrud, L. K., Gratch, L. V. & Magruder, B. (1997). Victimization and perpetration rates of violence in gay and lesbian relationships: Gender issues explored. Violence and Victims, 12(2), 173-185.

Williams, R. N. (2000). A critique of the research on same-sex parenting. In D.C. Dollahite, ed., Strengthening Our Families, Salt Lake City, Utah: Bookcraft, 352-355.

Xiridou, M. et al. (2003). The contribution of steady and casual partnerships to the incidence of HIV infection among homosexual men in Amsterdam. AIDS, 17(7), 1029-1038.

Yogman, M. W. (1982). Development of the father-infant relationship. In H. E. Fitzgerald, B. M. Lester şi M. W. Yogman, eds. Theory şi research in behavioral pediatrics. New York: Plenum Press.

Sursa: NARTH