ce spune știința

Dr. Sander Breiner

o explicaţie a transsexualităţii

Termenul „transsexualitate” este deseori confundat cu termenii „homosexualitate” şi „travestism”. Aceste trei noţiuni variază în complexitate şi dinamică pentru bărbaţi şi femei. Pentru a structura discuţia care urmează, mă voi ocupa la început de bărbaţi; despre femei voi discuta într-un alt material.

Definiţiile simple sunt următoarele: 1. Homosexualitate - atracţie sexuală faţă de persoane de acelaşi sex; 2. Travestism - îmbrăcare în hainele celuilalt sex, pentru a stimula satisfacţia sexuală şi/sau a reduce anxietatea. 3. Transsexualitate - ideea unei persoane că corpul său aparţine sexului greşit (de exemplu, „la exterior sunt bărbat, dar în interior sunt o femeie care are nevoie să fie „corectată” chirurgical şi hormonal pentru a fi femeie.”).

Homosexualitatea poate căpăta multe forme de expresie. Elementul esenţial îl constituie sentimentul şi percepţia psihologică a unui adult că satisfacţia sexuală poate fi obţinută numai printr-o activitate sexuală cu o persoană de acelaşi sex. Nu necesită neapărat o activitate pentru împlinirea acestei dorinţe. La fel ca la alte dinamici psihologice majore la un adult, pot exista o varietate de manifestări. Expresia homosexualităţii este determinată de două elemente de bază: 1. Ce aprobă şi ce restricţionează acea societate, şi 2. Gradul de sănătate psihologică a individului.

Travestismul nu înseamnă doar a te îmbrăca în hainele celuilalt sex. A îmbrăca alte haine - un bărbat se îmbracă în femeie - poate face parte dintr-o petrecere (Halloween) sau dintr-un spectacol artistic. Poate fi parte dintr-o acţiune menită a seduce sau manipula un bărbat pentru obţinerea unei implicări sexuale, bărbat care nu are nici un interes faţă de homosexualitate şi care crede că are o activitate sexuală cu o femeie. A purta machiaj sau o vestimentaţie efeminată (în timp ce persoana nu ascunde faptul că este bărbat) tot nu este travestism.

De fapt, nimic din cele de mai sus nu este travestism. Travestismul implică o anumită nevoie emoţională care îl face pe un bărbat să poarte haine de femeie pentru a-şi împlini o nevoie sexuală sau pentru a-şi reduce anxietatea. Există mai multe forme de travestism care pot fi heterosexuale sau homosexuale. Pentru a numi doar două din multiplele forme: 1. Un bărbat heterosexual poartă o bluză sau ciorapi de damă în timp ce are o activitate romantică în compania unei femei, şi 2. Un bărbat căsătorit, cu copii, care cu ajutorul soţiei lui, se îmbracă cu anumite ocazii în femeie (machiaj, perucă, etc.). Pot exista chiar unele convenţii între persoane cu interese familiale şi activităţi similare. Aceşti bărbaţi nu au nici o dorinţă sau interes faţă de comportamentul homosexual, nici măcar la nivel de fantezii.

Un bărbat adult care este din punct de vedere psihologic transsexual se află într-o altă categorie, cu o expresie diferită a problemelor psihologice. Asemenea cazuri nu sunt rare şi merită deci o discuţie. Ca psihiatru şi psihanalist, am întâlnit asemenea bărbaţi în practică şi în timp ce lucram ca şi consultant pe lângă o universitate cu un program medical pentru evaluarea şi „tratarea” acestor indivizi (chirurgical şi hormonal).

Numeroşi homosexuali vor să-şi schimbe sexul

Există mulţi bărbaţi homosexuali care vor să fie femei cu penis. Sunt alţii care ar dori să se transforme complet în femeie, dar nu pot ajunge la o astfel de intervenţie chirurgicală complexă. Ambele categorii vor obţine hormoni din varii surse; deseori sursa este una ilegală.

Bărbatul transsexual, care nu face parte dintr-un program universitar/medical, va urma deseori un tratament hormonal (decis de el însuşi); va juca un rol feminin în compania bărbaţilor heterosexuali care nu ştiu cu cine au de-a face (deseori ca prostituată). Îşi vor juca rolul ca şi cum ar fi un obiect feminin pasiv. Abordarea lor comportă mai multe aspecte comportamentale masochiste. Totuşi, felul în care ei gândesc să păcălească, să însele şi să se folosească de alţii comportă în mod clar o dinamică sadică. Cazurile lor demonstrează aproape invariabil prezența în viața lor a unei figuri materne dominantă, manipulatoare şi excesivă.

Aceşti oameni nu au aproape nici o relaţie cu familiile lor. Din nefericire, stilul lor de viață are un caracter auto-distructiv. De regulă, ei nu rămân în programele de psihoterapie (de exemplu, o dată pe săptămâni timp de cel puţin trei luni). Au grave probleme în ceea ce priveşte percepţia realităţii, deci terapia intensivă pe termen lung este cea mai bună opţiune pentru ei; terapia de susţinere, pe termen lung, cu medicaţie adecvată, este un minim de care au nevoie pentru a nu se auto-distruge.

O categorie redusă de transsexuali îi include pe acei indivizi care au fost implicaţi în programe medicale sponsorizate de universităţi. Aceştia au avut parte de un studiu şi o evaluare mult mai bune. În general, individul solicită înscrierea într-un astfel de program, convine să participe cu o deschidere totală faţă de unul sau mai mulţi psihiatri, asistenţi sociali, psihologi şi diferiţi specialişti medicali, pe întreaga perioadă a evaluării, tratamentului şi monitorizării. De obicei, aceasta durează aproximativ un an până la finalizarea tratamentului chirurgical. Nu se începe nici o intervenţie chirurgicală sau medicală până când nu există o evaluare şi un aviz psihiatric şi din partea altor specialităţi medicale. Acest lucru durează câteva luni.

Experienţa mea clinică în cadrul programului de la Wayne State University a fost coroborată cu experienţa altor specialişti din Universitate, precum şi de la Johns Hopkins University, o universitate mai mare şi având un program mai de durată. Voi prezenta mai jos profilul tipic al participantului la un program universitar.

Un tânăr cu vârsta între 25 şi 30 de ani, absolvent de facultate şi relativ bine plasat pe piaţa muncii, solicită înscrierea în program. A avut nişte experienţe homosexuale în trecut, cu anumite satisfacţii. A încercat şi o activitate heterosexuală, cu puţine satisfacţii sau deloc. Principala lui plângere este aceea că trupul lui nu este bine „ales”. Până la sfârşitul adolescenței, ştia deja că e ceva în neregulă cu corpul lui. Cu cât se gândea mai mult şi aprofunda această idee, cu atât credea mai mult că el la interior este o femeie care are într-un fel nevoie să iasă la suprafaţă şi să se exprime.

Purtatul de haine femeieşti nu l-a făcut să se simtă mai bine. Recunoaşte că a purta asemenea haine îi poate crea probleme sociale şi economice, aşa că nu a recurs la aşa ceva.

Este de profesie istoric. Vorbeşte bine şi îşi articulează bine ideile, în toate domenii, mai puţin în ceea ce priveşte opiniile personale despre sexul lui. Se descrie pe sine şi afirmă că simte că cineva din interiorul lui trebuie să iasă la suprafaţă - adevăratul lui eu este acum restricţionat şi limitat.

Acest „cineva” din interiorul lui este prezentat ca o femeie care s-a aflat dintotdeauna acolo. El crede că există o greşeală la nivel genetic sau de dezvoltare (ceva ce nu poate explica prea bine), dar care a împiedicat sufletul său de femeie să se exprime plenar. Este ca şi cum adevărata femeie din el este ţinută captivă.

Individul nu este pasiv sau efeminat în gesturi, prezentă sau comportament. Este o persoană echilibrată şi cu un anumit succes în plan social şi intelectual, ca bărbat (mai puţin în ceea ce priveşte găsirea unui tovarăş de viață în persoana unei femei). Este convins că este de fapt o femeie închisă în trupul unui bărbat. Organele lui sexuale - crede el - sunt un impediment. Doreşte o reconfigurare a acestor organe şi a corpului, după un model feminin. Doreşte să posede toate calităţile unei femei, cu curbele şi trăsăturile unei femei.

Discuţia cu el nu este iraţională. Dorinţele şi aspiraţiile lui, concepţiile lui despre sine, sunt prezentate într-o manieră logică. Nu are nici o dovadă ştiinţifică pentru poziţia lui; pur şi simplu „ştie” că el trebuia să fie femeie.

Toate testele făcute de psihologi şi psihiatri pentru a evalua percepţia lui asupra realităţii (cu excepţia propriului corp) sunt în limitele normale. Nu există nici o dovadă a vreunei psihoze sau a alţi probleme semnificative, cu excepţia domeniului legat de corpul lui. Cooperează, este răbdător şi deschis. Singurul aspect asupra căruia insistă este ideea lui despre corpul său şi nevoia de a deveni femeie. Nu îi este frică de evaluarea psihologică şi psihiatrică. Totuşi, nu este interesat să petreacă luni sau ani de zile în psihanaliză sau psihoterapie. Este ferm convins că problema lui nu este de natură psihologică, ci una organică.

După faza iniţială de evaluare şi studiu, pacientului i se recomandă să se îmbrace ca femeie şi să înceapă (treptat) să-şi trăiască viața ca atare.

În această perioadă, pacientul este monitorizat de echipele medicală şi chirurgicală, şi de psihiatru. Această monitorizare continuă în fiecare fază a programului, inclusiv după finalizarea tratamentului chirurgical şi hormonal. Faza următoare este începerea tratamentului hormonal.

Aceasta este urmată de corecţia chirurgicală a perineului - transformarea din bărbat în femeie. Pentru a asigura calităţile unui vagin (organ receptor, cu lubrifiere), se realizează anumite proceduri chirurgicale. Urmează procedurile pentru sâni, etc.

Iniţial, pacientul resimte o tensiune şi un disconfort psihologic reduse. Începe să se simtă mai bine şi priveşte cu speranţă viitorul său ca femeie. În ciuda disconfortului fizic, social şi economic, este pozitiv şi cooperează pe durata programului. La finalizarea acestuia şi la începerea noii vieţi (ceea ce include de obicei şi schimbarea numelui), el se simte eliberat, plin de speranţe şi dornic să continue relaţia cu noi în faza de monitorizare a acestei cercetări.

Între sase luni şi doi ani de la finalizarea şi vindecarea intervenţiilor chirurgicale, chirurgii încep să solicite mai multe evaluări de la departamentul psihiatric al programului. Chirurgii nu înţeleg ce se întâmplă de clientul solicită acum şi alte intervenţii.

Pe toată durata tratamentului pre-chirurgical, singurele probleme psihologice clar definite au fost cele legate de corpul său. Din punct de vedere psihodinamic, acest lucru nu este nesemnificativ. Este considerat de înţeles, ca răspuns „logic” al unei persoane cu o problemă „organică”. Dacă nu există o problemă gravă de percepţie a realităţii, programul continuă cu fiecare individ. Totuşi, acum chirurgii şi ceilalţi membri ai echipei medicale observă că deşi pacientul este femeie acum, el nu este mulţumit de „treaba” realizată. Simte că mai are nevoie de ceva de la „Medicină”. Vrea ca mărimea sau forma coapselor, a braţelor sau a sânilor... să fie „îmbunătăţită”. Devine tot mai clar că indiferent de succesul procedurii şi al tratamentului hormonal, fiecare client încă simte că îi lipseşte ceva - chiar dacă acum este femeie, tot nu are sau nu este destul.

După câteva încercări minore de intervenţie chirurgicală şi endocrinologică, chirurgii refuză să facă mai mult. După părerea lor, nu mai trebuie sau nu se mai poate face mai mult. De fapt, ei au fost mulţumiţi de la început de rezultatul operaţiei de transformare a unui bărbat într-o femeie, dacă nu frumoasă, măcar tânără şi drăguţă. Acum personalul medical este nemulţumit de nemulţumirea clientului; trimit cazul înapoi la departamentul psihiatric, pentru a „rezolva” problema.

Problema este psihologică, nu organică

În acest punct al procesului, eu, împreună cu alţi colegi psihanalişti, am concluzionat că percepţia diferită despre corpul său nu era de natură organică, ci era o problemă strict psihologică. Ceva ce nu se putea rezolva prin manipulare organică (chirurgie, hormoni), indiferent de calitatea rezultatului.

La evaluarea psihologică a unui pacient, este mereu important să înţelegem cum se vede pacientul. Desigur, în această evaluare există variaţii cu vârsta, cu sexul şi cu anumite elemente culturale. Oricum, atunci când un adult, care are un aspect fizic şi o funcţionare normală, crede că trupul lui este urât sau „defect” şi trebuie schimbat, este clar că acolo există o problemă psihologică de o anumită importantă.

Cu cât este mai generală şi mai extensivă această percepţie despre sine, cu atât este mai semnificativă problema lui psihologică. Cu cât doreşte mai mult pacientul o intervenţia chirurgicală generală (în special când aceasta este distructivă), cât atât este mai gravă problema lui psihologică. Este posibil ca aceasta să nu fie o psihoză. Poate să nu necesite spitalizare psihiatrică. Însă importanta problemei psihologice nu trebuie să fie minimizată datorită succesului social sau profesional al pacientului. Acest principiu al psihopatologiei semnificative izolate, indicând grave probleme psihologice (în ciuda rezultatelor bune din alte domenii ale vieţii) este bine cunoscut din punct de vedere psihiatric, istoric şi judiciar.

Această concluzia a devenit atât de evidentă la Wayne State University, încât programul a fost în cele din urmă suspendat. Programele de la Johns Hopkins University şi de la clinica din Baltimore, Maryland, mai mari şi mai de durată, au fost suspendate din acelaşi motiv. [Vezi articolul dr. Paul McHugh privind experienţa sa la Johns Hopkins.]

Înţelegerea problemelor psihologice legate de aspectele sexuale trebuie acceptată, nu negată.