Numai 5% dintre travestiţi doresc să-şi „schimbe” sexul, dar cei care o fac sunt deseori convinşi că sunt „o femeie în trupul unui bărbat” (Docter & Prince, 1997). Procentul de femei care cred că sunt bărbaţi captivi într-un trup de femeie este şi mai mic. Ambele categorii sunt denumiţi transsexuali şi sunt probabil unul la 30.000. La cererea lor, la zi s-au efectuat 10.000 de operaţii de „schimbare” de sex (Israel & Tarver,1997), rezultând monştri care fizic aparţin unui sex, dar cromozomial aparţin celuilalt sex.

Astăzi, majoritatea transsexualilor cred că dorinţa lor de a-şi schimba sexul este înnăscută, întemeiată biologic şi de neschimbat - viziune numită „determinism”.

Biologii au respins demult determinismul comportamental; politicienii şi activiştii sunt singurii care mai agită acest steag. Chiar şi socio-biologi cum ar fi E.O. Wilson resping determinismul: „Cercetătorii nu afirmă niciodată că genele cauzează un anumit comportament, cu excepţia unor situaţii extreme de laborator, dar nici atunci nu interpretează aceasta literal”. Richard Dawkins se exprimă mai plastic: „Sunt nişte mecanisme de supravieţuire - roboti programaţi să ne conservăm acele molecule egoiste numite gene”.

Deci, cum decizi că este o fatalitate şi că aşa te-ai născut? Încerci cu studiile pe gemeni. Gemenii identici au întotdeauna gene identice. Aceasta înseamnă că fizic sunt identici. Au însă şi un comportament identic? Dacă unul dintre ei este homosexual, iar homosexualitatea este genetică, atunci toţi fraţii gemeni ar trebui să fie homosexuali. Problema este că numai 11% dintre ei sunt homosexuali amândoi. Nici un cercetător nu contrazice concluzia trasă din studiile pe gemeni: nu genele te fac homosexual. Oare aşa stau lucrurile şi pentru transsexuali?

Studiile pe gemeni transsexuali sunt mult mai puţine pentru că această situaţie este foarte rară. Totuşi, din patru perechi de gemeni identici, dintre care unul era transsexual, numai într-un singur caz celălalt era transsexual, iar cercetătorii au concluzionat că este puţin probabil ca factorii genetici să aibă vreun rol (Buhrich, Bailey & Martin, 1991). Dacă genele ar fi cele care determină transsexualitatea, atunci toţi gemenii ar trebui să fie identici. Mai general, Michael Bailey (un cercetător homosexual) afirmă că pentru orice comportament (inclusiv pentru homosexualitate) influenta genetică reprezintă 50 ±20. Cu alte cuvinte, nici un comportament nu rezultă exclusiv din gene. Genele pot genera tendinţe, nu tiranii.

Cu toate acestea, discuţiile nu se opresc aici. Limbajul folosit în legătură cu homosexualitatea şi transsexualitatea (în special în mass-media) devine alunecos şi pur şi simplu mincinos. Tipic, se citează un studiu care sugerează o legătură între transsexualitate şi hormoni sau structura cerebrală. (Ponderea sau anvergura legăturii nu este menţionată aproape niciodată.) Se afirmă apoi că această legătură reprezintă „baza biologică” a transsexualităţii sau se stabileşte că totul este din cauza hormonilor. Din acest limbaj neclar se trage concluzia că acea stare este dictată biologic, deşi dovezile nu susţin aşa ceva iar majoritatea persoanelor în acea situaţie nu devin transsexuali. În realitate, influenta genetică nu este decât cel mult minoră. Dacă ar fi fost una majoră, atunci am înţelege deja fără echivoc originea transsexualităţii. Dar nu o ştim. An de an apar noi studii care sunt menţionat eronat de presă, iar diferenţa între ceea ce cred cercetătorii şi ce cred activiştii se amplifică considerabil.

Astfel, există studii asupra anomaliilor enzimatice sau hormonale, dexterităţii fizice, fenomenelor auditorii, profilurilor psihologice (Dörner, Poppe, Stahl, Kölzsch & Uebelhack, 1991; Bosinski, Peter, Bonatz, Arndt, Heidenreich, Siffell & Wille, 1997). Principala caracteristică a acestor studii este fiabilitatea foarte redusă - nu identifică nici o cauză unică evidentă - numai corelări minore.

De obicei transsexualii (şi homosexuali) argumentează că aceste studii au demonstrat că microstructura lor cerebrală este mai feminină (Gorman, 1995; Zhou, Hofman, Gooren & Swaab, 1995). Rezultatele acestor studii sunt foarte greu de reprodus, iar concluziile sunt discutabile. Cea mai clară dovadă găsită este aceea că microstructurile cerebrale apar şi se modifică în urma comportamentului de durată. Nu sunt ele cele care dictează comportamentul. Creierul se schimbă la nivel fizic în urma comportamentului nostru - şoferii de taxi din Londra au mai mare o anumită zonă din creier care are legătură cu orientarea, violoniştii au mai mare o zonă legată de mişcarea degetelor mâinii stângi. Nu există nici o dovadă că oamenii se nasc cu microstructuri cerebrale care nu se pot schimba - însă există multe dovezi care atestă că acestea se schimbă în urma comportamentului şi a experienţelor din viață. Diferenţele cerebrale ale transsexualilor sunt mai degrabă rezultatele, nu cauza stilului lor de viață.

Mulţi transsexuali (şi homosexuali) au avut în copilărie o neconformitate de gen (sexuală) (Zucker & Bradley, 1995). Băieţii erau mai efeminaţi, iar fetele mai băieţoaice. O mică parte dintre aceşti băieţi devin homosexuali şi un procent şi mai mic devin transsexuali. La fel şi pentru fete. Experienţele sexuale timpurii pot fi foarte importante pentru unii băieţi, dar numai puțini dintre ei, care au experimentat aceasta, devin homosexuali la maturitate. Un tată distant poate fi un factor major în formarea homosexualităţii la unii băieţi, dar marea majoritate a băieţilor care au avut parte de un astfel de tată nu au devenit homosexuali şi cu atât mai puţin transsexuali. Nu există o cauză unică, există mai multe căi şi multe experienţe unice.

Nu există însă nici o dovadă pentru afirmaţia politică că transsexualii s-au născut aşa.

Bibliografie

Bosinski, H. A., Peter, M., Bonatz, G.,Arndt, R., Heidenreich, M., Siffell, N. G., & Wille, R. A higher rate of hyperandrogenic disorders in female to male transsexuals Psychoneuroendocrinology, 1997, 22, 361-380.

Buhrich, N., Bailey, J. M., & Martin,N. G. Sexual orientation, sexual identity, and sex-dimorphic behaviors in male twins Behavior Genetics , 1991, 21, 75-96.

Cole, C. M., O'Boyle, M., Emory, L. E.,& Meyer, W. J. Comorbidity of gender dysphoria and other major psychiatric diagnoses Archives of Sexual Behavior, 1997, 26, 13-26.

Docter, R. F., & Prince, V. Transvestism: a survey of 1032 cross-dressers Archives of Sexual Behavior, 1997, 26, 589-605.

Dörner, G., Poppe, I. Stahl, F. Kötzi, J and Übelhack,R. Gene- and environment-dependent neuroendocrine etiogenesis of homosexuality and transsexualism Experimental and Clinical Endocrinology, 1991, 98,141-150.

Gorman, C. Trapped in the body of a man? Time, 1995, Nov 13, 66-67.

Israel, G. E., & Tarver, D. E. Transgender Care. Philadelphia: Temple University Press, 1997.

Rekers, G. A. Gender Identity Disorder. in Rekers, G. A., Oakes, J. S., &Gay, J. (Eds.) The Journal of Human Sexuality. Carrollton, Texas: Lewis and Stanley, 1996, 11-20.

Whitehead, N. E., & Whitehead, B. K. My Genes Made Me Do It! Layfayette, Louisiana: Huntington House, 1999.

Zhou, J. N., Hofman, M. A., Gooren, L. J.G., & Swaab, D. F. A sex difference in the human brain and its relation to transsexuality Nature, 1995,378, 68-70.

Zucker, K. J., & Bradley, S. J. Gender Identity Disorder and Psychosexual Problems in Children and Adolescents. New York: Guilford Press, 1995.

Sursa: www.mygenes.co.nz