„Născut homosexual.” Ideea că homosexualitatea este genetică sau cel puţin prestabilită biologic şi de neschimbat s-a bucurat de multă atenţie acordată de presă, care a prezentat-o ca pe un „fapt dovedit”. Ceea ce nu se ştie prea mult este că această idee cu „născut homosexual” nu este nouă şi nu este dovedită, fiind contrazisă frecvent de ceea ce au spus acei cercetători înşişi. În 1899, cercetătorul german Magnus Hirschfeld privea homosexualitatea ca fiind congenitală (înnăscută) şi solicita drepturi egale pentru homosexuali.

Acum, după o sută de ani, ideea că homosexualii se nasc în felul acesta se bucură din nou de o mare atenţie în presă. Pe măsură ce sunt publicate noi studii, presa de duzină le prezintă ca pe dovezi că oamenii „se nasc homosexuali” şi că orientarea sexuală este deci de neschimbat. În realitate, „ştiinţa” de la baza acestor dovezi rezistă în picioare la fel de mult ca un castel de cărţi de joc. În continuare, vom examina pe scurt cele mai citate trei studii în domeniu. În final vom discuta despre argumentele de dreptate socială invocate de activiştii pro-homosexualitate.

1. Simon LeVay şi hipotalamusul

În 1991 Dr. LeVay, un neurolog din California, a examinat creierul a 41 de cadavre: 19 bărbaţi homosexuali, 16 bărbaţi heterosexuali şi 6 femei heterosexuale. Studiul său s-a concentrat pe un grup de neuroni din structura hipotalamusului, numiţi nuclee interstiţiale din hipotalamusul anterior, sau INAH3.

El a declarat că această regiune a creierului este mai mare la bărbaţii heterosexuali decât la cei homosexuali; la fel, el a descoperit că acea zonă este mai mare la bărbaţii heterosexuali decât la femeile studiate. Din acest motiv el a declarat că homosexualitatea este înnăscută, iar diferenţele de mărime ale INAH3 şi constatările sale au fost publicate în revista Science din august 1991. Acest studiu este cel mai citat atunci când lumea afirmă că „s-a dovedit” că homosexualitatea este înnăscută.

Răspuns: Concluziile trase pe baza acestui studiu sunt exagerate şi înşelătoare din şase motive.

„Am fost menţionat de multe ori ca fiind cel care 'a demonstrat că homosexualitatea este genetică' ... Nu am demonstrat asta.” (Simon LeVay în The Sexual Brain, pag. 122)

Întâi de toate, rezultatele studiului lui LeVay nu corespundeau între ele. La prima vedere, toţi subiecţii homosexuali ai lui LeVay aveau INAH3 mai mic decât subiecţii heterosexuali; în realitate, trei dintre subiecţii homosexuali aveau INAH3 mai mare decât heterosexualii. În plus, trei dintre subiecţii heterosexuali aveau INAH3 mai mic decât media pacienţilor homosexuali. Astfel, șase dintre cei 35 de subiecţi bărbaţi ai lui LeVay (17% din grupul de studiu) contraziceau teoria lui.

În al doilea rând, e posibil ca LeVay să nu fi măsurat corect INAH3. Zona respectivă este mai mică decât un fulg de zăpadă, potrivit cercetătorilor intervievaţi atunci când a fost publicat studiul. Colegii săi din comunitatea neuroştiinţifică nu se pot pune de acord dacă INAH3 trebuie măsurat după mărime/volum sau după numărul de neuroni.

În al treilea rând, nu este clar dacă structura creierului afectează comportamentul sau dacă comportamentul influenţează structura creierului. Dr. Kenneth Klivington, de la acelaşi institut ca LeVay, arată că neuronii se pot schimba ca răspuns la trăiri. „Ai putea afirma că structura creierului se modifică în timpul vieţii, în urma experienţelor trăite.” Cu alte cuvinte, chiar dacă există o diferenţă semnificativă la structura creierului între bărbaţii heterosexuali şi cei homosexuali, nu e clar dacă oamenii sunt homosexuali datorită unui INAH-3 mai mic sau zona INAH-3 este mai mică la ei datorită acţiunilor şi gândurilor homosexuale. Se ştie că creierul se schimbă ca răspuns la schimbările de comportament şi mediu. De exemplu, revista Newsweek a anunţat că „la persoanele care citesc în alfabetul Braille după ce devin oarbe, zona din creier care controlează degetul cu care se 'citeşte' devine mai mare.” La fel, la mierlele mascul, „zona din creier asociată cu împerecherea este nu doar mai mare decât cea de la femelă, dar şi variază în funcţie de anotimp” (Newsweek, 24 februarie 1992, pag. 50).

La un an după publicarea studiului lui LeVay, Dr. Lewis Baxter de la UCLA a obţinut dovezi că terapia comportamentală poate produce modificări în circuitele cerebrale, întărind ideea că comportamentul poate şi chiar afectează. În consecinţă, chiar dacă există diferenţe între INAH3 al bărbaţilor homosexuali şi cei heterosexuali, este posibil ca mărimea redusă la homosexuali să fi fost generată de comportamentul lor, iar nu comportamentul să fi fost generat de mărimea INAH3.

În al patrulea rând, LeVay nu era sigur care subiecţii săi fuseseră homosexuali şi care heterosexuali. Dr. LeVay admite că acesta este „un minus aparte” al studiului său. Dispunând doar de dosarele medicale ale subiecţilor săi (care nu garantau în nici un fel exactitatea informaţiilor privind orientarea sexuală a pacientului), el a presupus că dacă dosarul nu menţionează că pacientul era homosexual, atunci el trebuie să fi fost heterosexual.

Totuşi, 6 dintre cei 16 bărbaţi heterosexuali muriseră de SIDA, mărind astfel şansele ca dosarele lor medicale să fi fost incomplete. Neştiind sigur care dintre subiecţii lui LeVay fuseseră heterosexuali şi care homosexuali, cât de utile pot fi concluziile lui privind „diferenţele” dintre ei?

În al cincilea rând, LeVay nu a lucrat cu subiectul într-o manieră obiectivă. Dr. LeVay, care este homosexual, a declarat pentru Newsweek că, după moartea iubitului său, s-a hotărât să găsească o cauză genetică a homosexualităţii, în caz contrar urmând să abandoneze cercetarea ştiinţifică. Mai mult, el a recunoscut că a sperat să schimbe atitudinea publicului față de homosexualitate, influenţând expresiile juridice şi religioase asupra subiectului. Aceste declaraţii nu îi reduc prestanţa ca neurolog. Dar nici nu se poate spune că cercetările lui au fost obiective.

În al şaselea rând, comunitatea ştiinţifică nu s-a grăbit să accepte studiul lui LeVay. Sunt interesant comentariile altor cercetători ca răspuns la activitatea lui LeVay. Dr. Richard Nakamura de la Institutul American de Sănătate Mentală a declarat că e nevoie „de multe eforturi pentru a te convinge că există o legătură între această structură şi homosexualitate.” Dr. Anne-Fausto Sterling de la Universitatea Brown este mai puţin amabilă în răspunsul ei:

Studenţii mei din anul întâi cunosc deja destule pentru a demonta acest studiu.

Dr. Rochelle Klinger, psihiatru la Colegiul Medical din Virginia, se îndoieşte că vom putea „afla vreodată o anumită cauză a homosexualităţii.” Iar Scientific American formulează motivul pentru care mulţi specialişti abordează teoria despre INAH3 cu precauţie:

Studiul lui LeVay trebuie validat de studiul unui alt cercetător.

2. Bailey şi Pillard: Gemenii şi ceilalţi fraţi

În 1991, psihologul Michael Bailey de la Northwestern University (un susţinător al drepturilor homosexualilor) şi psihiatrul Richard Pillard de la Facultatea de Medicină din Universitatea Boston (care este un homosexual declarat) au comparat seturi de fraţi - gemeni identici, neidentici şi fraţi adoptaţi, seturi în care cel puţin un frate era homosexual. La prima vedere, constatările lor indicau un model după care homosexualitatea ar fi fost influenţată genetic. Gemenii identici erau homosexuali în procent de 52%; gemenii neidentici, 22%; fraţii biologici, 9,2%; iar fraţii adoptaţi, 10,5%.

Pillard şi Bailey au sugerat că homosexualitatea dublă la gemenii identici ar însemna că aceasta este genetică la origine.

Concluziile trase pe baza acestui studiu sunt exagerate şi înşelătoare din mai multe motive.

Întâi, constatările lui Pillard şi Bailey indică de fapt că mai este ceva, în afară de gene, care determină homosexualitatea. Dacă 48% dintre gemenii identici, care erau foarte înrudiţi genetic, nu aveau aceeaşi orientare sexuală, atunci doar genetica singură NU POATE fi responsabilă de homosexualitate. Bailey a recunoscut acest lucru declarând: „Trebuie să mai fie ceva care să-i determine pe gemenii diferiţi.”

Apoi, toţi gemenii studiaţi de Pillard şi Bailey fuseseră crescuţi în acelaşi cămin. Dacă seturile de gemeni la care ambii fraţi erau homosexuali ar fi fost crescuţi în cămine separate, ar fi fost mai uşor să credem că genele au jucat un rol în formarea lor sexuală. Dar întrucât ei au crescut cu toţii în aceeaşi casă, este imposibil de ştiut ce efect a avut mediul asupra lor şi ce efect, dacă a existat vreunul, au avut genele.

Dr. Fausto-Sterling a concentrat problema: „Pentru ca acest studiu să aibă sens, trebuie lucrat cu gemeni crescuţi separat.”

În al treilea rând, Pillard şi Bailey, asemenea lui LeVay, nu au derulat studiul într-o manieră obiectivă. Consideraţiile lor personale față de homosexualitate, similare cu cele ale Dr. LeVay, cu siguranță că nu îi descalifică din punct de vedere strict profesional. Însă aceste consideraţii trebuie cel puţin luate în considerare. Pillard a afirmat: „O componentă genetică a orientării sexuale ar declara 'Acest lucru nu este o greşeală,'“ iar el şi Bailey au declarat că sperau ca munca lor „să stingă afirmaţiile homofobe.”

În al patrulea rând, Bailey şi Pillard nu au lucrat cu un eşantion aleatoriu. Bărbaţii studiaţi au fost recrutaţi prin anunţuri în reviste pentru homosexuali.

În al cincilea rând, un studiu ulterior pe gemeni a produs rezultate diferite de cele ale lui Pillard şi Bailey. În martie 1992, Revista Britanică de Psihiatrie a publicat un raport asupra homosexualilor care sunt gemeni (atât fraternali cât şi identici) şi a constatat că numai 20% dintre gemenii homosexuali aveau un geamăn şi el homosexual, făcându-i pe cercetători să tragă concluzia că „factorii genetici constituie o explicaţie insuficientă a formării orientării sexuale.” Nu doar că munca lui Pillard şi Bailey nu a fost validată, dar un studiu similar a produs rezultate complet diferite.

În al şaselea rând, toate rezultatele arată diferit de ceea ce ar fi fost de aşteptat dacă homosexualitatea ar fi genetică:

- Întrucât gemenii identici împărtăşesc 100% aceleaşi gene pe ansamblu, ar fi fost de aşteptat ca, dacă unul ar fi homosexual, atunci şi celălalt să fie homosexual. În realitate, studiul a arătat că amândoi sunt homosexuali doar în 52% din cazuri.

- Deşi complet neînrudiţi genetic, fraţii adoptaţi par să fie mai frecvent homosexuali amândoi decât fraţii biologici, care au în comun 50% dintre gene! Aceste date au generat un răspuns din partea revistei Science: „Aceasta sugerează că nu există o componentă genetică, ci mai degrabă o componentă legată de mediul/familiile în care au crescut” (nr. 262, 24 decembrie, 1993).

- Dacă homosexualitatea ar fi fost genetică, ne-am fi aşteptat ca cifrele din coloana „Rezultate din studiul B&P” să fie identice cu cifrele corespondente din coloana „Expectaţii, dacă homosexualitatea e genetică”. Cele două coloane sunt însă foarte diferite!

3. Dean Hamer şi markerii genetici Xq28

În 1993, Dr. Dean Hamer de la Institutul Naţional al Cancerului a studiat 40 de perechi de fraţi homosexuali şi a afirmat că 33 dintre perechi aveau în comun un set de cinci markeri genetici, indicând astfel o cauză genetică a homosexualităţii. Vorbind despre studiu, revista Time anunţa pe copertă: „NĂSCUT HOMOSEXUAL - Ştiinţa descoperă o legătură genetică” (26 iulie 1993). Totuşi, Hamer a fost mai precaut. El a declarat că respectiva legătură „are un rol” la o minoritate de 5-30% dintre bărbaţii homosexuali (The Science of Desire de Dean Hamer şi Peter Copeland, pag. 145-146). Aceasta reprezintă o cu totul altă realitate decât găsirea „genei homosexualităţii”, şi ridică două probleme: cât de mare este acest „rol”, şi cum stau lucrurile cu ceilalţi 70-95%?

Pe baza unei teorii genetice simple, ar fi fost de aşteptat ca 50%, sau 20 dintre perechi să aibă aceiaşi markeri. De ce 7 perechi de fraţi homosexuali nu aveau în comun acel set de markeri genetici?

Un studiu similar şi ulterior a contrazis concluziile lui Hamer. George Ebers de la University of Western Ontario a încercat să refacă studiul şi a examinat 52 de perechi de fraţi homosexuali. El „nu a găsit nici o dovadă, nici măcar o tendinţă” privind „o legătură genetică între homosexualitate şi markerii cromozomului X sau alţi markeri.” În lumea ştiinţifică, aceasta este o problemă serioasă. Mai recent, un studiu realizat de Rice et al. a anunţat că rezultatele „nu susţin ideea unei homosexualităţi masculine determinată genetic.”

De asemenea, Ebers împreună cu un asociat a studiat 400 de familii cu unul sau mai mulţi bărbaţi homosexuali şi „nu a găsit nici o dovadă a transmiterii de tip X între mamă şi fiu, afirmată de Hamer.” Din nou, asemenea lucrării anterioare a lui Pillard şi Bailey, studiile similare ulterioare au produs rezultate vădit diferite de cele ale lui Hamer.

Hamer nu a cercetat să vadă dacă fraţii heterosexuali ai bărbaţilor homosexuali aveau şi ei acel marker genetic. Astfel, nu a existat nici un grup de control la acest studiu. Aceasta este o problemă majoră pentru o metodă ştiinţifică.

Influenţa genelor asupra altor trăsături de caracter

Chiar dacă la un moment dat în viitor se va găsi o „genă a homosexualităţii”, deocamdată să aruncăm o privire asupra altor trăsături de caracter şi a procentelor estimative privind determinarea lor de către factori genetici, potrivit unui material găzduit pe site-ul Asociaţiei Americane de Psihologie.

* Înclinaţie către citit cărţi - 55%

* Atitudine față de avort - 54%

* Atitudine față de plimbatul cu montagne russe - 50%

* Atitudini față de pedeapsa cu moartea pentru crimă - 50%

* Smerenie - 58%

* Probabilitatea de a întreţine relaţii sexuale ocazionale - 49%

* Atitudine față de egalitate - 55%

Dacă aceste procente de determinare genetică sunt serioase, gândiţi-vă ce grupuri noi de lobby pot apărea. Cei cărora se place să se dea în montagne russe (maşinuţele pe şină care se dau peste cap la viteză mare în parcurile de distracţii) vor milita pentru intrare gratuită sau fără restricţii, argumentând că cei împătimiţi de aşa ceva sunt împiedicaţi să fie „cine sunt cu adevărat” prin preturile prohibitive. Dacă ar fi să ne gândim la toate aceste înclinaţii aşa cum vor activiştii homosexuali să ne gândim la homosexualitate, atunci campania pentru sexul protejat este inutilă, dat fiind că aproape jumătate din motivele pentru care unor bărbaţi le cad pantalonii în vine la orice fustă scurtă este datorat genelor. Ar trebui să ne obişnuim cu explicaţia „Nu pot schimba asta”?

Interpretarea eronată a tuturor studiilor de mai sus este ideea că influenţa genetică acţionează asemenea unui destin. În cazul studiilor pe gemeni identici crescuţi împreună, aceste studii deseori ignoră factorul mediu comun. În ciuda erorilor de interpretare şi concepţie, ideea pe care vor activiştii pro-homosexualitate să ne-o însuşim, ca singura abordare acceptabilă ştiinţific față de comportamentul homosexual, este acceptarea şi identificare cu ei.

Iată încă o caracteristică umană foarte moştenibilă: greutatea şi tipul de organism. Se estimează că acestea sunt condiţionat genetic în proporţie de 60-80%.

Parcă vedem sălilor de gimnastică şi fitness dând faliment. De ce să te chinui să schimbi ceva care este atât de clar determinat genetic?

Probabil există o caracteristică determinată genetică. Numele ei este determinism jurnalistic, pentru că se pare că mulţi jurnalişti par hotărâţi să găsească „gena homosexualităţii.”

Argumente de dreptate socială

Concluziile bazate pe lucrările lui LeVay, Pillard şi Bailey, şi Hamer sunt ilogice în sensul că presupun că înnăscut înseamnă normal sau acceptabil. Această prezumţie este eronată.

Întâi, „înnăscut” şi „normal” nu sunt neapărat identice ca sens. Chiar dacă se va dovedi vreodată că homosexualitatea este înnăscută, înnăscut nu înseamnă neapărat normal. O serie de defecte sau handicapuri, de exemplu, pot fi înnăscute, dar nu le putem numi normale doar din acest motiv.

În al doilea rând, tendinţele înnăscute către anumite comportamente (ca homosexualitatea) nu fac ca acele comportamente să fie morale. Studiile din ultimii 15 ani indică o varietate de comportamente care îşi au rădăcinile în genetică sau biologie. În 1983, fostul Director al Consiliului Naţional pentru Alcoolism a raportat un număr de evenimente chimice care pot genera alcoolismul; în 1991, Centrul Medical City of Hope a identificat o genă prezentă la 77% dintre pacienţii alcoolici. Obezitatea şi comportamentul violent se consideră azi că sunt influenţate genetic; chiar infidelitatea, potrivit unui studiu publicat în Time se pare că ține de gene!

Sigur, nu vom spune că obezitatea, violența, alcoolismul şi adulterul sunt normale pentru că sunt moştenite. La fel stau lucrurile şi cu homosexualitatea.

Comunitatea ştiinţifică nu este convinsă că „homosexualitatea este înnăscută.”

Unii cercetători, potrivit Chronicle of Higher Education, afirmă de fapt că teoriile cu „homosexualitatea înnăscută” sunt „nefondate şi periculoase din punct de vedere politic”. Dr. William Byne de la Columbia University numeşte acele „dovezile” ca „neconcludente” şi le compara cu „încercarea de a aduna o sută de zero pentru a obţine 1.” Dr. Fausto-Sterling afirmă că studiile şi dezbaterile conexe nu sunt legate de biologie, ci de politică, iar profesorul John D'Emilio de la University of North Carolina, deşi este dispus să analizeze posibilitatea unei „homosexualităţi înnăscute”, afirmă că există „prea multe altele pe care nu le-am explorat.”

Argument social: „Homosexualitatea nu se poate schimba.”

„Orientarea sexuală pur şi simplu nu se poate schimba,” afirmă încrezător un psihiatru homosexual, avertizând că „pot apărea grave consecinţe emoţionale şi sociale dacă se încearcă trecerea de la homosexualitate la heterosexualitate.”

Argumentul „Am încercat să mă schimb, dar n-am putut” este destul de la modă printre homosexualii care şi-au acceptat orientarea şi insistă ca şi alţii să facă la fel.

Răspuns: În timp ce unele autorităţi de sănătate mintală cred că homosexualitatea nu se poate schimba, altele consideră că ea se poate schimba.

În 1970, Institutul Kinsey a raportat că 84% dintre homosexualii studiaţi îşi schimbaseră orientarea sexuală cel puţin o dată; 32% dintre ei raportaseră o a doua schimbare, iar 13% raportaseră cinci schimbări, de-a lungul vieţii, în privinţa orientării lor sexuale!

Directorul Centrului pentru Educaţie Psihanalitică din New York, conştient că pot avea loc asemenea schimbări, a comentat „falsele informaţii răspândite de anumite cercuri că homosexualitatea nu se poate trata” spunând că „astfel au fost afectaţi mii de oameni.”

Dr. Irvine Bieber a concluzionat (după tratarea a peste 100 de homosexuali) că „o conversie heterosexuală este o posibilitate pentru toți homosexualii care sunt puternic motivaţi să se schimbe.”

Cercetătorii Masters şi Johnson în domeniul sexual (care cu greu pot fi numiţi susţinători ai opiniei tradiţionale!) au declarat că ideea că „homosexualitatea nu se poate schimba” este „cu siguranţă deschisă criticilor.” Dr. Wood şi Dietrich, scriind despre eficienta tratamentului pentru homosexualitate, au confirmat că „toate studiile care au încercat conversia de la homosexualitate la heterosexualitate au avut un succes semnificativ.” Noul Raport al Institutului Kinsey explică că oamenii „nu îşi păstrează neapărat aceeaşi orientare sexuală de-a lungul vieţii,” explicând apoi că „programele care îi ajută pe homosexuali să se schimbe raportează diferite rate ale succesului.”

Nimeni însă nu o spune mai bine ca Stanton Jones, catedra de Psihologie de la Colegiul Wheaton:

Cine spune că nu există speranţă (pentru o schimbare) este ori ignorant, ori mincinos. Orice studiu asupra schimbării a indicat o anumită rată a succesului, iar persoanele care mărturisesc o schimbare cu ajutorul lui Dumnezeu sunt cu miile.

Argument social: „10% din populaţie sunt homosexuali. E posibil ca aşa de mulţi să greşească?”

Acest argument a fost atât de combătut, încât nici nu ar mai trebui menţionat. Dar pentru că e posibil ca cititorul să audă aşa ceva într-o discuţie viitoare, vom analiza pe scurt „Mitul lui 10%”.

În 1948, medicul veterinar Alfred Kinsey a publicat lucrarea Comportamentul sexual al bărbaţilor, care prezenta constatările sale după intervievarea a 5.300 de americani. Constatările lui, în special cele legate de homosexualitate, au şocat sensibilităţile americanilor: 37% dintre subiecţi recunoscuseră că au avut cel puţin o experienţă homosexuală de la perioada adolescenței încoace, iar 10% pretindeau că erau homosexuali de cel puţin trei ani.

Vestea s-a răspândit - zece la sută dintre bărbaţi sunt homosexuali! Cunoscând puterea cifrelor, activiştii homosexuali au tot repetat această statistică până a devenit o axiomă: unu din zece bărbaţi este homosexual; homosexualitatea ar fi deci mult mai obişnuită decât am crede noi. Conceptul a devenit extrem de folositor pentru activiştii homosexuali care, după câţiva zeci de ani, întrebau retoric cum poate crede cineva că zece la sută din populaţie este anormală.

Răspunsul 1: Argumentul este exagerat; Kinsey NU a pretins că 10% din populaţia masculină sunt homosexuali.

Formularea lui Kinsey a fost clară - 10% dintre bărbaţii analizaţi au declarat că erau homosexuali de cel puţin trei ani. Asta nu înseamnă că fuseseră homosexuali tot timpul şi nici că vor fi homosexuali în viitor. Studiile ulterioare ale Institutului Kinsey aveau să confirme că orientarea sexuală nu este neapărat fixă şi că se poate schimba de-a lungul vieţii. Raportul pe 1990 al Institutului afirma:

Unii oameni au o orientare homosexuală constantă pe termen lung, apoi se îndrăgostesc de o persoană de sex opus; alţii, care au avut numai parteneri de sex opus, ulterior se îndrăgostesc de cineva de acelaşi sex.

Răspunsul 2: Cei „10%” sunt înşelători din două motive:

Mai întâi, datele lui Kinsey nu au fost prelevate dintr-o populaţie care să-i reprezinte exact pe bărbaţii americani. Dr. Judith Reisman, în cartea sa Kinsey, Sex and Fraud: The Indoctrination of a People (Kinsey, sexul şi înşelătoria: Îndoctrinarea unui popor) a discreditat intensiv concluziile şi metodele lui Kinsey. Una dintre constatările ei era că 25% dintre bărbaţii chestionaţi de el erau deţinuţi, dintre care mulţi condamnaţi pentru agresiuni sexuale. În mod natural, printre deţinuţi există mai multe cazuri de homosexualitatea, în special la cei cu antecedente, mulţi dintre ei posibil fiind în închisoare pentru comportament homosexual. (În anii 1940 aşa stăteau lucrurile.)

În al doilea rând, studiile ulterioare au dezaprobat mitul lui 10%. USA Today a anunţat pe 15 aprilie 1993 un nou studiu pe 3.321 de americani, din care 2,3% avuseseră un comportament homosexual în ultimii zece ani; numai 1,1% se declaraseră exclusiv homosexuali.

Acesta este unul dintr-o întreagă serie de studii care l-au infirmat pe Kinsey. În 1989, un studiu american estima că maxim 6% dintre adulţi au avut un contact cu persoane de acelaşi sex şi că numai 1% erau exclusiv homosexuali; un studiu similar, în Franta, a constatat că 4% dintre bărbaţi şi 3% dintre femei avuseseră contacte homosexuale, în timp ce numai 1,4% bărbaţi şi 0,4% femei făcuseră aceasta în ultimii cinci ani. Articolul concluziona, deloc surprinzător, că cei 10% ai lui Kinsey „se topesc sub povara noilor studii.” Iată o listă cvasi-completă a studiilor care contrazic concluziile lui Kinsey.

O remarcă-trandafir a unei activiste lesbiene arată cum a reuşit acest 10% să rămână pe tapet atât de mult timp:

Faptul despre „unu din zece” - cred că lumea ştie probabil că este umflat - dar era un număr drăguţ, dădea bine şi e un mijloc bun să-i faci pe oameni să vadă că existăm.

Dacă ea spunea adevărul, atunci activiştii homosexuali repetă un fals doar pentru a-şi susţine cauza. Dacă ne gândim la asta, ne putem întreba care alte „dovezi” despre homosexualitate (“e înnăscută,” „nu se poate schimba”) se vor vădi într-o zi că au fost doar propagandă trâmbiţată pentru că scopul scuză mijloacele.

Sursa: NARTH