Dacă aţi avut parte de educaţie sexuală modernă, dacă aţi urmărit la televizor discuţiile despre căsătoriile homosexuale sau dacă pur şi simplu aţi preluat mentalitatea actuală privind relaţiile sexuale, atunci probabil că sunteţi familiarizaţi cu ideea de orientare sexuală. E vorba de teoria potrivit căreia fiecare om are un set fix, înnăscut de atracţii sexuale faţă de sexul opus, faţă de acelaşi sex sau faţă de ambele.
Viziunea occidental asupra homosexualităţii s-a format în ultimele câteva sute de ani. A fost formulată începând de la Revoluţia Franceză şi a luat având odată cu dezvoltarea ştiinţelor psihologice din secolul XX. Timp de aproape o sută de ani, dezacordurile s-au centrat pe ideea dacă atracţiile homosexuale sunt o chestiune biologică sau o tulburare psihologică. Astăzi, majoritatea retoricii pro-homosexualitate pleacă de la premiza că e vorba de ceva înnăscută (deşi nu toţi homosexualii cred asta). Pe de altă parte, conservatorii cred că e vorba de o tulburare psihologică.
Ceea ce rămâne necercetată e presupunerea că aceasta e o modalitate corectă de a privi sexualitatea umană. Au existat nişte cercetări ale unor feministe şi lesbiene asupra sexualităţii feminine, care au spus că sexualitatea, cel puţin, e mult mai fluidă decât o sugerează „biologia”. Termenii „LUG” (Lesbian Until Graduation - Lesbiană până la Absolvire) şi „hasbian” indică ideea că unele femei au experienţe lesbiene la un anumit moment în viaţa lor şi că apoi are loc o tranziţie către o identitate heterosexuală fără nici o problemă de ordin psihologic. Alte femei adoptă o identitate şi un stil de viaţă heterosexual timp de mai mulţi ani, pentru ca ulterior să treacă la atracţii faţă de acelaşi sex.
„Eram sigură că sunt lesbiană”
Eu fac parte din prima categorie: la început am fost sigură că sunt lesbiană. Am fost implicată, în secret, într-o relaţie lesbiană timp de câţiva ani iar încercările mele de a mă vedea cu băieţi au mers de la repulsie la dezastru. În cel mai bun caz, intimitatea fizică cu bărbaţi mi s-a părut neconfortabilă. Când am devenit creştină, încă credeam că homosexualitatea e fixă şi, evident, nu credeam că credinţa poate ajuta în vreun fel. A fost ca o surpriză momentul în care am constatat că m-am îndrăgostit şi că sunt atrasă fizic de un bărbat.
Bisexualitatea nu intră în categoria schimbării. Nu am avut parte de nici o atracţie continuă, în aceeaşi măsură, faţă de ambele sexe. A existat o schimbare substanţială, observabilă şi decisivă la nivelul atracţiilor însele. Acum mi se pare că implicarea sexuală cu o femeie ar fi neconfortabilă şi neinteresantă sexuală aşa cum mi se părea cândva ideea de intimitate cu bărbaţi.
Aceste lucruri apar menţionate cumva în literatura ştiinţifică, dar nu sunt niciodată discutate în public. Proclamaţia dogmatică că te-ai născut homosexual şi că aşa vei fi mereu obturează experienţa reală a acelor femei care au avut parte de o schimbare a atracţiilor lor sexuale.
Deşi această experienţă e mai frecventă la femei, există indicii că e prezentă şi la unii bărbaţi. David Morrison, în cartea Beyond Gay, descrie o schimbare a atracţiilor sale în urma unei convertiri religioase. Alţi autori, de obicei creştini, vorbesc de o experienţă similară. De cealaltă parte, există bărbaţi ca Jack Malebranche, a cărui carte Androphilia descrie homosexualitatea sa în termeni de preferinţă şi alegere. La el a fost ceva ce a încercat pentru că era „un puşti care voia să încerce ceva de care tuturor le era teamă” şi a constatat că îi place.
Harul Domnului şi terapia cu electroşocuri
Principala problemă la ideea homosexualităţii înnăscute este faptul că subminează integrarea sexualităţii într-o identitate umană completă. Cei ce aşează homosexualitatea în centru identităţii lor fac asta prin alegere, nu prin necesitate: ei aleg să prioritizeze sexualitatea faţă de celelalte aspecte ale persoanei lor şi să-şi construiască o identitate plecând de la acel aspect unic. Alţii pun alte lucruri ca punct de plecare al identităţii lor: ideologia, religia, cultura, familia...
Din păcate, modelele actuale de homosexualitate resping legitimitatea acestor alegeri. Literatura pe acest subiect pretinde, în mod superficial, că dacă cineva are parte de dorinţe homosexuale, ar fi periculos să nu le dea curs. Există însă alte consideraţii care trebuie alterate sau ignorate pentru a-ți dezvolta o identitate homosexuală.
Cea mai mare parte a literaturii care adoptă această linie o justifică prin menţionarea „terapiilor” care s-au dovedit ineficiente şi periculoase. În secolul XX au existat nişte metode de-a dreptul macabre pentru schimbarea atracţiilor sexuale: transplanturi testiculare, terapii cu electroşocuri, experimente de spălare a creierului de tip Clockwork Orange şi diferite forme de umilire psihosocială, toate ducând la aceleaşi rezultate proaste.
De aici provine ideea că oricine încearcă să-şi schimbe sexualitatea va ajunge la o finalitate la fel de denaturată şi bizară. Şi eu am fost aşezată în această categorie când am fost menţionată într-un film de televiziune: personajul care făcea trimiterea la mine făcuse terapie cu electroşocuri şi se măritase cu un bărbat care arăta a femeie mai mult decât arăta ea. În realitate, eu nu am avut contacte cu psihologi şi nici cu grupuri pentru foşti homosexuali, şi sunt măritată cu un bărbat care aduce mai degrabă cu icoana unui sfânt ortodox.
Pentru mine, ca şi pentru altele, a fost vorba de alte lucruri care sunt mai importante decât sexualitatea. Identitatea mea ideologică şi filosofică a fost mereu aspectul cel mai fundamental al persoanei mele; când ideologia mea s-a schimbat, sexualitatea mea a urmat-o cumva natural, fără a fi nevoie de intervenţii externe bizare sau periculoase.
Evident, lucrurile nu stau aşa la toată lumea, dar e ceva destul de frecvent pentru a submina ideea orientării sexuale fixe.
Atracţii în schimbare
Orientarea sexuală nu poate fi redusă la biologie sau psihologie pentru că atracţia sexuală e mult mai mult decât acestea. Atracţia e un aspect complex. Oamenii sunt atraşi de cei cu care împărtăşesc gusturi similare, de cei cu care au convingeri asemănătoare, de cei care seamănă cu personaje din filmele sau cărţile preferate, de cei cu care au emoţii asemănătoare, de cei cu care au o relaţie afectivă apropiată şi aşa mai departe. Nu suntem ca animalele, ale căror atracţii se bazează pe mărimea coamei masculului dominant sau pe culoarea penelor.
Toţi am fost atraşi sexual de cineva şi am constatat apoi că subiectul atracţiilor noastre are nişte obiceiuri proaste sau are nişte concepţii bizare. Majoritatea am avut parte de întâlniri în care celălalt nu era la început atrăgător din punct de vedere fizic, ca mai apoi percepţia să ni se schimbe odată cu dezvoltarea unei relaţii afective.
Într-o anumită măsură, acesta e rezultatul unei schimbări naturale, dar sunt implicate şi alegerile personale. Relaţiile afective se dezvoltă datorită alegerii de a petrece timp cu celălalt. Poziţiile ideologice sunt o colaborare între intelect şi voinţă. Gusturile se pot schimba ca urmare a căutării şi evitării deliberate a unor tipuri de frumuseţe. Personalitatea umană nu este fixă; este maleabilă. Nu pot avea loc schimbări radicale peste noapte, dar voinţa este mult mai puternică decât o spune retorica determinismului biologic.
Acest lucru e adevărat la nivelul grupurilor de oameni în aceeaşi măsură în care e adevărat pentru indivizi. Un om care la început îi găseşte respingători pe cei de altă rasă poate învăţa să vadă frumuseţea la cei ce nu seamănă cu el. O femeie care îi găseşte pe bărbaţi înfricoşători sau dubioşi poate învăţa să-şi dezvolte înţelegere şi respect pentru masculinitate. Aceste schimbări sunt nu numai posibile, ci se şi petrec tot timpul - şi se pot petrece cu oameni care cred că sunt incapabili să aibă o relaţie sexuală cu femei sau cu bărbaţi.
De aceea eu nu cred într-o orientare sexuală ca trăsătură fixă a personalităţii umane. Identitatea umană e mult prea bogată, cu mult prea multe faţete şi impredictibilă ca să fie o simplă noţiune de definit şi explicat.
Sursa: MercatorNet