De fapt, autorii articolului propun ceea ce ei consideră a fi un mijloc mai bun de înţelegere a pedofiliei: ar trebui considerată „abuz” numai dacă copilul se simte rău în urma relaţiei. Ei sugerează de fapt o repetare a paşilor prin care a fost normalizată homosexualitatea. Primul pas către scoaterea homosexualităţii din Manualul de Diagnoză s-a realizat atunci când APA a declarat această stare ca normală atât timp cât persoana nu suferă din cauza ei.

Putini oameni ştiu că Asociaţia Americană de Psihiatrie a redefinit pedofilia. Potrivit celei mai noi versiuni a manualului de diagnoză (DSM IV), o persoană nu mai prezintă o afecţiune psihologică doar pentru faptul că molestează copii. Pentru a fi diagnosticat ca bolnav, el trebuie să manifeste o tulburare în legătură cu molestarea sau să fie afectat în activitatea sau relaţiile sale sociale. Astfel APA a aranjat lucrurile pentru pedofilul „normal” din punct de vedere psihologic.

Teologia şi legile sunt conduse de psihologie

Dacă psihologia recunoaşte pedofilia consensuală ca nevătămătoare, atunci legile civile şi normele sociale vor fi presate să urmeze direcţia indicată de ştiinţele sociale, întocmai cum au făcut şi în problema homosexualităţii. Atunci când psihiatria a declarat homosexualitatea ca normală, instanţele de judecată şi „teologii” au început să rescrie legile şi teologia morală în funcţie de ce spunea psihiatria că s-a descoperit prin intermediul ştiinţei empirice.

Ce este însă o afecţiune psihologică?

Problema cu legile şi societatea care merg după psihologie rezidă în faptul că ceea ce este clasificat ca „boală psihică” depinde de punctul de vedere al psihiatrilor asupra unei vieţi normale şi naturii umane. În ziua de astăzi există grave dezacorduri asupra acestor subiecte.

Deci, atunci când psihiatrii decid să redefinească homosexualitatea ca normală, această stare este trecută din categoria „indezirabilă” în categoria „dezirabilă.” (4) Aceasta s-a realizat pe baza unui studiu care arăta că un grup de homosexuali nu manifestau nici o anomalie psihologică evidentă (5), precum şi în urma intervievării unor homosexuali care se declarau fericiti cu starea lor. În esenţă, aceşti indivizi afirmau: „Noi nu suntem dezechilibraţi sau tulburaţi psihic, suntem fericiţi că suntem homosexuali, deci psihiatria nu are nici un drept să ne catalogheze ca bolnavi.”

Autoritatea psihologilor se bazează pe experienţa personală

APA le-a dat dreptate. Făcând aceasta, autoritatea ei s-a închinat în faţa experienţelor personale contradictorii. În acelaşi timp, Asociaţia a ales să ignore o amplă literatură privind motivaţia inconştientă şi teoria personalităţii. De asemenea, a fost ignorată convingerea că fiinţele umane sunt guvernate de anumite legi naturale imuabile privind complementaritatea psihologică şi fizică bărbat-femeie.

Pe măsură ce psihiatria se depărtează tot mai mult de fundamentele ei, auzim tot mai multe opinii cum este cea exprimată de sexologul John Money:

„Dacă aș vedea un băiat de zece sau unsprezece ani, atras erotic de către un bărbat de douăzeci sau treizeci de ani, dacă relaţia este benevolă şi dacă legătura este complet consensuală... atunci eu nu aș numi acest lucru patologie.” (6)

Vedem astfel că s-a deschis o uşă.

Scriind pe marginea articolului menţionat mai sus, psihiatrul Jeffrey Satinover afirmă:

„Acest număr special reflectă acel segment substanţial, influent şi în creştere din cadrul aşa-numitei comunităţi homosexuale, care nici nu ascunde, nici nu condamnă pedofilia. Mai degrabă ei argumentează că pedofilia constituie un aspect acceptabil al sexualităţii, în special al homosexualităţii. Într-adevăr, publicaţia pentru homosexuali San Francisco Sentinel a publicat un material prin care se argumenta că pedofilia este un element central al vieţii homosexuale masculine” (7).

Activiştii homosexuali au dreptate atunci când afirmă că majoritatea celor care molestează copii sunt bărbaţi heterosexuali. Totuşi, aceasta este o declaraţie înşelătoare, întrucât statistic vorbind, majoritatea bărbaţilor sunt heterosexuali.

Proporţional cu numărul lor (aproximativ 1 din 36 de bărbaţi), bărbaţii homosexuali au o probabilitate mai mare să se angajeze în relaţii sexuale cu minori: de fapt, unele cercetări sugerează un posibil raport de 3 la 1 (8). Oricum, cercetările în acest domeniu nu sunt concluzive pentru că orientarea sexuală a agresorilor bărbat-copil nu este întotdeauna clară (unii agresori sunt bisexuali).

Desigur, aceste statistici nu ţin cont de cazurile de abuzuri pedofile homosexuale care nu sunt neraportate. Directorul Executiv al NARTH, Dr. Joseph Nicolosi, de exemplu, afirmă a aproximativ o treime dintre cei 400 de clienţi homosexuali adulţi ai săi spun că au avut parte de o formă de abuz homosexual înaintea vârstei legale a consimţământului, însă numai doi dintre ei au anunţat autorităţile.

În timp ce cel mult 2% dintre bărbaţii adulţi sunt homosexuali, unele studii arată că aproximativ 35% dintre pedofili sunt homosexuali (9). Apoi, întrucât pedofilii bărbat-băiat atacă cu mult mai mulţi copii decât pedofilii heterosexuali (10), s-a stabilit că aproximativ 80% dintre victimele pedofiliei sunt băieţi molestaţi de bărbaţi adulţi (11).

Deseori, homosexualii au fost ei înşişi victime ale pedofililor.

Dr. Nicolosi declară că multe dintre contactele sexuale infantile ale clienţilor săi au avut loc cu o persoană matură care era de încredere, respectivul abuz fiind perceput la acel moment ca iubire. Alţi terapeuţi pe probleme de orientare sexuală vorbesc despre rate similare de molestare în rândul clienţilor lor (12, 13).

În mod tragic, copilul abuzat prezintă posibilitatea ca şi el să devină un agresor la maturitate (14). Astfel, nu trebuie să ne surprindă că pedofilia poate deveni mai frecventă printre bărbaţii homosexuali: întrucât sunt şanse mari ca ei înşişi să fi fost cândva victime ale abuzului, există probabilitatea ca ei să iniţieze o repetare a acelui abuz cu un copil de acelaşi sex.

Ce copii pot deveni mai uşor victime?

Anumiţi copii sunt în mod particular vulnerabili la abuz - în special băieţii predispuşi la homosexualitate. Băiatul prehomosexual este deseori singur, înstrăinat de tatăl lui şi resimte o frustrare şi o relaţie deficitară cu rudele de acelaşi sex. În mod natural, el are nevoie de atenţia, afecţiunea şi încurajarea unui bărbat.

Deseori acest băiat are parte de o relaţie foarte intensă şi intimă cu mama lui, ceea ce face dificilă identificarea masculină de sine. O relaţie intimă cu un bărbat constituie un loc de separare şi individualizare „unde mama nu poate ajunge” (15).

Atunci când acest băiat primeşte semnale de atenţie de la un bărbat mai în vârstă, atunci se realizează o legătură între iubire şi sexul homoerotic. Băiatul ajunge să gândească: „Dacă vreau iubire de la bărbaţi, atunci trebuie să mă culc cu ei.” În felul acesta se erotizează o nevoie normală şi naturală după iubirea şi încurajarea unei persoane de acelaşi sex. Băiatul îşi poate forma apoi un tipar sexual dependent şi promiscuu, în care stilul de viaţă homosexual se regăseşte frecvent.

Biografiile multor homosexuali au un punct comun

În povestea vieţii lui, Breaking the Surface, înotătorul olimpic Greg Louganis relatează momentul care i-a marcat toată viaţa - o relaţie sexuală bărbat-copil. El era un băiat neobişnuit de sensibil, foarte apropiat de mama lui şi cu o relaţie rece cu tatăl său. Singur şi dorind iubire din partea unui bărbat, el a fost molestat de un adult pe care l-a întâlnit pe plajă. La vârsta copilăriei, Louganis - asemenea multor victime ale molestării - a perceput acea experienţă ca o iubire. Organizaţiile de homosexuali au finanţat realizarea unui film cu povestea vieţii lui, film difuzat şi în România. Din film lipseşte însă episodul molestării, anume pentru a ascunde această determinantă nefericită din viaţa homosexualului Greg Louganis.

Cine poate fi agresor?

Psihanaliza recunoaşte că agresorul de copii este tipic un bărbat imatur, care doreşte „să ofere dragoste” unui băiat, o dragoste pe care el însuşi nu a primit-o în copilărie. El realizează o identificare narcisistă cu copilul, văzându-l ca pe o versiune idealizată a lui, şi se vede pe sine ca dând acea dragoste pe care ar fi vrut să o primească în copilărie de la tatăl său. Astfel, pedofilul nu înţelege că generează o traumă emoţională.

Literatura homosexuală prezintă relaţiile pedofile într-o lumină pozitivă

Literatura homosexuală deseori prezintă relaţiile sexuale adult-copil ca fiind rememorate cu plăcere, ca povesti tandre de iubire. Mare parte din această literatură este în mod clar pornografică - este destinată în mod special adolescenţilor - şi le este recomandată acestora pe listele de bibliografie distribuite de propagandiştii homosexuali (16) sau le sunt oferite în unele biblioteci ale şcolilor publice (17).

Ce este rău în seducerea unui copil?

Psihologul olandez Gerard van den Aardweg arată că expresia „sex neforţat” este o eroare întrucât întotdeauna există un element de abuz - utilizarea autorităţii de adult, precum şi exploatarea nevoii de afecţiune a copilului. Dacă un cercetător nu vede nici un rău, „poate că foloseşte ochelari nepotriviţi... nu pentru că nu e nimic de văzut.” Chiar în relaţiile sexuale adult-copil care par plăcute pentru ambele părţi, adaugă el, întotdeauna există o nedreptate intrinsecă pentru integritatea persoanei (18).

Dr. David Finkelhor, un cercetător de frunte în SUA în domeniul abuzului asupra copiilor, combate şi el concluziile activiştilor pedofili.

El descrie unele dintre consecinţele seducerii unui copil: confuzie în privinţa identităţii sexuale şi a normelor sexuale; incapacitatea de a diferenţia sexul de dragoste; confuzie între a acorda şi a oferi îngrijire, cu un respect mai mic pentru autoritatea adultului; vină, ruşine, anxietate, respect de sine scăzut, depresie, vulnerabilitate de abuzul de droguri şi alcool, şi o capacitate scăzută de a judeca moralitatea altora. Vedem de asemenea unele cunoştinţe sexuale nepotrivite vârstei, precum şi unele acte sexuale reluate forţat cu alţi copii (19).

Victimele abuzurilor sexuale prezintă un risc mai mare de sinucidere (20) şi pot repeta abuzul sexual la maturitate, pentru a obţine un sentiment de control psihologic asupra experienţei (21). Copiii care au avut parte de un abuz de durată prezintă o probabilitate mai mare de a vedea abuzul ca pozitiv sau neutru, sugerându-se astfel că pe măsură ce molestarea continuă, în cele din urmă copiii se identifică cu agresorul (22).

Dacă abuzul a fost de natură homosexuală, băiatul va pune în discuţie orientarea lui sexuală; dacă agresorul a fost bărbat iar copilul era o fată, din motive de depresie ea poate deveni lesbiană (23).

Chiar dacă propagandiştii pedofili ar avea dreptate că copiii nu întotdeauna suferă traume psihologice la maturitate (iar Dr. Finkelhor consideră că ei nu au dreptate), impactul pedofiliei nu trebuie judecat simplu doar după constatări empirice.

„În ultimă instanţă,” spune Dr. Finkelhor, „continui să cred că interzicerea relaţiilor sexuale adult-copil constituie în primul rând o chestiune morală. Deşi constatările empirice pot avea oarecare relevantă, ele nu pot fi arbitrul final.”

Unii sclavi, afirmă el, au văzut sclavia ca bună; la fel, mulţi copii a căror muncă este exploatată în unele ţări consideră că munca lor este bună. Cu toate astea, nu concluzionăm de aici că sclavia sau exploatarea copiilor sunt bune.

În mod similar, cercetările arată că naşterea de copii este corelată cu o scădere a satisfacţiei maritale în ultimii ani. În ciuda dovezilor empirice, nu putem declara că naşterea de copii este rea pentru căsnicie. Ştim că insatisfacţia, sau lipsa acesteia, ne conferă numai o înţelegere parţială asupra unui anume aspect al vieţii.

Dr. Finkelhor concluzionează: „Unele tipuri de relaţii sociale încalcă grav valorile şi principiile împământenite în cultura noastră, cu privire la egalitate şi auto-determinare. Actele sexuale între copii şi adulţi sunt unele dintre aceste relaţii. Dovezile că unii copii pot resimţi aceste experienţe ca pozitive nu afectează cu nimic aceste valori” (24).

Note

1. The Journal of Homosexuality, „Male Intergenerational Intimacy: Historical, Socio-Psychological, and Legal Perspectives,” vol. 20, Nos. 1&2, 1990. This back issue can be ordered by calling 1-800-HAWORTH.

2. Rind, Bruce, Tromovitch, Philip şi Bauserman, Robert. (Temple U. Dept. of Psychology, Phila., PA)., A Meta-analytic Examination of Assumed Properties of Child Sexual Abuse Using College Samples. Psychological Bulletin, 1998 (July), vol. 124 (1), 22-53.

3. Pedophilia Not Always a Disorder? NARTH Bulletin, April 1995, page 1.

4. Satinover, Jeffrey (1996). Homosexuality and the Politics of Truth. Grand Rapids, MI: Baker Books. P. 43.

5. Hooker, Evelyn, The Adjustment of the Male Overt Homosexual, Journal of Projective Techniques, 1957, 21, 1831.

6. Interview: John Money. PAIDIKA: The Journal of Paedophilia, Spring 1991, vol. 2, no. 3, p. 5.

7. Satinover, Jeffrey (1996). Homosexuality and the Politics of Truth. Grand Rapids, MI: Baker Books, p. 63.

8. Freund, K. and R. I. Watson, The Proportions of Heterosexual and Homosexual Pedophiles Among Sex Offenders Against Children: An Exploratory Study, Journal of Sex and Marital Therapy 18 (Spring 1992): 3443.

9. K. Freund et al., Pedophilia and Heterosexuality vs. Homosexuality, Journal of Sex and Marital Therapy 10 (Fall 1984): 197.

10. Freund, K. and R. I. Watson, The Proportions of Heterosexual and Homosexual Pedophiles Among Sex Offenders Against Children: An Exploratory Study, Journal of Sex and Marital Therapy 18 (Spring 1992): 3443.

11. Schmidt, Thomas (1995). Straight and Narrow? Compassion and Clarity in the Homosexuality Debate. Downers Grove, Ill.: Intervarsity Press, p. 114.

12. Byrd, A. Dean. Integrating Treatment of Unwanted Male Homosexual Attractions: Clinical Interventions. Paper presented at the NARTH Annual Conference, October 23, 1998, Los Angeles, Ca.

13. Dickson, Gregory, An Empirical Study of the MotherSon Dyad in Relation to the Development of Adult Male Homosexuality: An Object Relations Perspective, doctoral dissertation available through UMI, 300North Zeeb Road, Ann Arbor, MI 48106-1346.

14. Siegel, J., Sorenson, S., Golding, J., Burnam, J., Stein, J., The prevalence of childhood sexual assault: the Los Angeles epidemiological catchment area project. American Journal of Epidemiology 126,6:1141.

15. Dickson, Gregory, An Empirical Study of the MotherSon Dyad in Relation to the Development of Adult Male Homosexuality: An Object Relations Perspective, 1998.

16. „Be Yourself: Questions and Answers for Gay, Lesbian and Bisexual Youth,” published by Parents and Friends of Lesbians and Gays, 1101 14th Street, N.W., Suite 1030, Washington, DC 20005.

17. „Action Group Forms in Seattle,” by Eleanor Durham, Parents and Teachers for Responsible Schools, P.O. Box 28519, Seattle, Washington 98118-8519, from the NARTH Bulletin, April 1998, p. 11.

18. Van den Aardweg, Gerard, (The Netherlands), private correspondence to NARTH, October 26, 1998.

19. Finkelhor, David, et al (1986). A Sourcebook on Child Sexual Abuse. Newbury Park, CA: Sage Publications.

20. Beitchman, J., Zucker, K., Hood, J., DaCosta, G., Akman, D. (1991) A Review of the Short-Term Effects of Child Sexual Abuse. Child Abuse and Neglect 15:537-556.

21. Rekers, George (1995). Handbook of Child and Adolescent Sexual Problems. N.Y.: Lexington Books, p. 158.

22. Doll, L., Joy, D., Bartholow, B., Harrison, J., Bolan, G., Douglas, J., Saltzman, L., Moss, P., Delgado, W. (1992), Self-reported childhood and adolescent sexual abuse among adult homosexual and bisexual men. Child Abuse and Neglect 16:825-864.

23. Engel, B. (1982) The Right to Innocence. Los Angeles, CA: Jeremy P. Tarcher, p. 193.

24. Finkelhor, David, „Response to Bauserman,” Journal of Homosexuality, vol. 20, Nos. 1&2, 1990, pp. 314-315.

Sursa: NARTH