„Problemele nu pot fi rezolvate cu aceeaşi gândire care le-a creat” - Albert Einstein

Potrivit unor critici ai terapiei reparative (pentru schimbarea orientării sexuale), aceşti terapeuţi nu fac decât să-i îndemne pe clienţi să-şi suprime, să-şi nege şi să-şi respingă sentimentele homosexuale. Totuşi, o privire mai îndeaproape oferă o altă perspectivă.

Aici este paradoxul terapiei reparative: ea are succes numai dacă clientul întâi de toate îşi recunoaşte şi îşi acceptă aceste sentimente nedorite. Cu cât persoana în cauză vede mai mult în interiorul său acel lucru pe care îl respinge, şi îl vede în lumina adevărului, cu atât acel lucru se disipează. Ideea nu este să-ți întorci privirea de la sentimente, ci să priveşti dincolo de ele.

În terapie, când ne folosim de „Triunghiul Captivităţii”, îi cerem clientului să se concentreze direct pe un gând sau fantezie homosexuală. În acelaşi timp, el trebuie să-şi urmărească activ senzaţiile corporale. În timp ce face aceasta, i se cere să rămână conectat cu terapeutul. Când clientul are de-a face cu o imagine homoerotică, el de obicei are parte şi de o excitaţie fizică. (Unii bărbaţi o descriu ca pe o reacţie sau dispoziţie genitală.) Dacă își poate accepta această experienţă homoerotică fizică, în timp ce rămâne conectat cu terapeutul, sentimentul sexual se transformă curând în altceva: recunoaşterea unor nevoi emoţionale mai profunde, generatoare de suferinţă, care nu au nimic de-a face cu sexualitatea.

Unele asociaţii pentru foştii homosexuali resping această idee a înfruntării directe şi a gestionării sentimentelor homoerotice personale. Însă, noi nu încurajăm la clienţi intenţia de a se implica în comportamente homosexuale, ci îl încurajăm pe client să exploreze, cu sinceritate şi fără a-l judeca, experienţa asociată cu ruşinea, în timp ce rămâne conectat cu terapeutul.

Re-experimentarea sentimentelor în prezența unui terapeut asertiv ajută la îndepărtarea acelei ruşini; clientul poate să-şi vadă mai bine dorinţa homosexuală aşa cum este ea. Un bărbat a descris această eliberare de ruşine, privind dincolo de iluzia homoerotică. „Privind la ea la lumina zilei a făcut ca partea de stigmat să dispară.” Nimeni nu trebuie să apeleze la ruşine pentru a se menţine pe calea cea dreaptă. Ruşinea spune: „Sunt rău şi nu sunt bun de nimic”. Pe de altă parte, Vina spune „Am făcut ceva rău”. Vina poate fi bună pentru că aduce un mesaj necesar. Însă Ruşinea - ceva ce este resimţit negativ la nivel fizic - atacă persoana în însăşi esenţa ei şi îi anulează valoarea şi demnitatea. A scăpa de ruşine ajută la descoperirea adevăratului Sine, care, conform religiei creştine, a fost menit de Creator pentru heterosexualitate.

Trei exemple

Un client, un contabil de 43 de ani, căsătorit, îşi amintea de un alt bărbat pe care îl văzuse într-un aeroport, pe când era într-o călătorie de afaceri. Această vedere i-a stârnit anumite gânduri şi fantezii sexuale. I-am cerut să se gândească la acea imagine şi să analizeze senzaţiile fizice, în timp ce rămâne conectat cu mine. A făcut aceasta şi a început să simtă o dorinţă sexuală intensă. Ducând această experienţă mai departe, printr-un scenariu sexual imaginar, a început să resimtă, destul de neaşteptat, o trecere fizică către tristeţe, dorinţă şi sentiment de gol. A început să plângă şi să vorbească despre sentimentul lui de nulitate. „Mi-ar plăcea să fie prietenul meu! E genul de tip pe care mereu l-am vrut de prieten. Aş vrea mult să fiu prieten cu un tip ca el.” Trecând dincolo de această perspectivă, a început să-şi amintească de diferite abuzuri din copilărie, de dispreţ şi de respingere, precum şi de singurătatea şi însingurarea de care a avut parte de-a lungul unei copilării nefericite. Bărbatul de la aeroport nu era decât celălalt tip care fusese mereu inaccesibil - prietenul potenţial care se individualiza de restul lumii.

Un alt client, un student de 22 de ani, era prins în Triunghiul Captivităţii cu o anumită imagine preluată dintr-un film porno - o imagine cu un bărbat cumva ideal şi fantasmagoric. Acest tânăr nu a avut reţineri în a detalia nuanţele experienţelor sexuale la care s-ar fi dedat cu acel partener macho. A descris un întreg scenariu, cu orice fel de activitate sexuală posibilă între doi bărbaţi. La sfârşit, privea spre mine şi - după un moment de tăcere - mi-a spus cu tristeţe: „Dar ştii, aș vrea ceva mai mult”. A început apoi să-mi vorbească despre o soţie şi o familie, lucruri pe care le dorea mult mai mult.

Un al treilea client, un profesor de vârstă medie, şi-a urmărit senzaţiile trupeşti pe măsură ce sonda tot mai mult imaginea unui elev de 15 ani față de care dezvoltase o obsesie. După o descriere detaliată a lucrurilor pe care le-ar fi făcut împreună, a început să descrie altceva: sentimentul de gol pe care îl resimte în corpul propriu. În cuvinte, mi-a vorbit despre cât de mult şi-ar fi dorit să fie el acel băiat masculin, sigur pe sine.

Atunci când dăm la o parte ruşinea şi privim în fată fanteziile de care ne temem, vedem adevărata natură a atracţiei homoerotice, care are de-a face cu pierderea sau lipsa unui ataşament. Atracţia homoerotică este diferită de atracţia heterosexuală în sensul că este indusă de un deficit provenit din copilărie; astfel, rădăcinile ei ne duc înapoi în timp, nu către exterior, după cineva care este cu adevărat „altul decât mine”, ci către o durere, lipsă, pierdere şi gol care au de-a face cu ataşamentul.

Bărbatul care este în terapie reparativă luptă ştiind cine este este cu adevărat, chiar şi după câteva eşecuri. El învaţă să nu ia eşecurile ca o referinţă, ci să le înţeleagă sensul. Aceasta îl ajută să vadă dincolo de simbolul masculin plin de conotaţii erotice - simbolul piesei lipsă din identitatea lui - şi să înceapă să-şi împlinească acele nevoi după ataşament masculin care reprezintă cele mai profunde dorinţe ale sale.