Îmbrăcat ca femeie simțeam o excitație, o plăcere sexuală și o temporară scăpare din nesuferita mea existență ca bărbat.

Mi-am văzut chipul reflectat în fereastra cabinetului medical. Din nervozitate îmi mușcasem rujul de pe buze, dar o secundă mai târziu, cu ruj proaspăt pe buze și cu o atingere de parfum, eram gata pentru consultație.

Mi-am fixat privirea prin fereastra și puteam vedea copacii trecând de la verde la tonuri aprinse de roșu. Mi-am zis că era vremea schimbării și pentru mine. În sfârșit!

Secretara mi-a întrerupt firul gândurilor: „Jennifer, doctorița e gata să te primească”. M-a condus pe hol până la un cabinet în care se afla un fotoliu mare.

Câteva minute mai târziu am început să îmi depăn povestea psihiatrei. A ascultat și mi-a pus întrebări. „Îmi place rochia ta”, mi-a spus ea, lăsându-mă să înțeleg că devenisem o femeie foarte atrăgătoare. „As vrea să arăt măcar pe jumătate atât de drăguță”, îmi spuse ea. Apoi, după o scurtă pauză, m-a întrebat: „Jennifer, când ai început să te travestești?”

M-am gândit la vremea când aveam 4 ani, când avusesem poliomielită; travestiul era deja o parte a vieții mele. „Definirea” mea sexuală fusese cumva încurcata încă din pântece sau cel puțin asta era explicația mea.

În timp ce vorbeam am căutat o batistă în poșetă. Nu voiam să îmi curgă machiajul; nu mă gândisem că am să plâng atât de mult. „Mă port ca o proastă, nu crezi?” Doctorița m-a luat de mână. „Sărăcuța de tine... nu înțeleg de ce ai trecut prin toată această frământare, dar în curând te vei simți mult mai bine”. A început să scrie o rețetă și mi-a spus cu fermitate: „Aceste medicamente să le iei numai după rețetă. O să observi schimbări fizice în câteva luni, ai răbdare!”

Mai târziu, când farmacistul îmi dădea pastilele – „visul devenit realitate” – mâinile îmi tremurau de nerăbdare: „În sfârșit corpul meu va căpăta caracteristici feminine!”

Administrarea hormonilor de sex opus și consultațiile cu terapeutul pentru schimbare de sex, toate acestea îmi păreau bizare. Eram un bărbat însurat, tată a doi copii și un membru activ al unei biserici. Mă întrebam cum va reacționa soția mea, Charlene, la schimbările mele fizice. „Divorț? Sau poate o să continuăm să trăim împreună ca două femei? Nu, asta niciodată… nu o să meargă!”, m-am gândit cu dezgust.

De când mă știu, persoanele cele mai apropiate de mine au fost femei și ele mă acceptau întotdeauna ca fiind una de-a lor. Mai era apoi și realitatea care mă bântuia, cum că părinții mei își doriseră de fapt o fată. „Mi-ar place să-mi preiei afacerea cu salonul de înfrumusețare”, îmi spunea mama. Când eram de 6 ani, mă jucam de-a „îmbrăcatul” cu fetele din vecini, iar tata îmi spunea în glumă: „Arăți mult mai bine ca fetiță”. Remarca aceasta deloc înțeleaptă m-a marcat profund. Foarte rar m-am simțit iubit sau dorit ca băiat de către tatăl meu.

Relațiile cu el s-au înrăutățit și mai mult când am ajuns la vârsta pubertății. Eram bolnav de gripă și tata a venit în camera mea să vadă cum mă simt. M-a găsit cu machiaj pe față și în rochie de noapte. M-a tras jos din pat și m-a bătut în timp ce striga la mine: „Nu ești decât un nenorocit de homosexual”. Eram atât de furios încât aș fi vrut să îl omor, dar pe de altă parte îmi doream iubirea și înțelegerea lui.

Sentimentele ambivalente s-au amplificat din acea zi și, contrar cu ceea ce credea el, nu eram niciodată atras de bărbați. De fapt, uram bărbații și tot ce ținea de masculinitate, dar îmi plăcea să fiu în preajma femeilor.

În perioada colegiului am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, Charlene, de care m-am îndrăgostit. Încă de la începuturile relației noastre i-am mărturisit despre frământarea mea și despre travestiu.

„Nu arăți ca o femeie”, a spus ea. „Sunt surprinsă că ai o astfel de problemă.” Sunt înalt de 1,80 m și aveam atunci o greutate de peste 90 de kilograme, umeri largi și o înfățișare masculină. Amândoi naivi, credeam că prin căsătorie problema se va rezolva; doar eram amândoi creștini și ne spuneam că Dumnezeu o să-mi rezolve problema. Obsesia mea secretă a continuat însă și după căsătorie. Am avansat în transsexualism, convins fiind că mă născusem bărbat din greșeală. „Sunt de fapt o femeie captivă într-un trup de bărbat”. Începusem să mă gândesc serios la operația de schimbare de sex.

Travestitul în femeie era felul în care scăpam de stres și așa îmi domolea ura față de mine însumi. Dacă aveam un conflict la serviciu, simțeam că nu voi face față. „Ești un prost”, îmi spuneam. „Nu vei valora niciodată nimic”. Mă gândeam că în drum spre casă, voi remarca pe stradă o femeie îmbrăcată într-o rochie frumoasă și voi începe să-mi imaginez cum as arăta eu în acea rochie. Voi merge la cel mai apropiat magazin să-mi cumpăr haine de damă, machiaj, ruj și parfum, apoi voi goni spre casă sau spre cel mai apropiat motel și mă voi transforma în femeie.

De multe ori, îmbrăcat ca o femeie, mergeam la plimbare sau chiar la un alt magazin din apropiere ca să fac cumpărături ca „Jennifer Elaine”, numele după care răspundeam ca femeie. Simțeam o plăcere deosebită când vânzătorii îmi spuneau „doamnă”, iar clientele mă acceptau ca pe una de-a lor.

Acasă sau la hotel, fanteziile mele sporeau până la orgasm sexual. În final, întreaga experiență se termina și eram nevoit să revin la nesuferita mea existență ca bărbat. De multe ori, aruncam hainele tocmai cumpărate la cutiile de donații, promițându-mi să nu mă mai travestesc niciodată.

După câteva zile o luam de la capăt.

Am încercat în cele din urmă să-mi rezolv zbuciumul interior și am început să consult un psihiatru pentru a obține hormoni feminini. Visam la o operație pentru schimbarea de sex, pentru a deveni femeie odată pentru totdeauna. Chiar falsificasem un certificat de divorț ca să arăt că nu mai eram căsătorit.

În timpul celei de-a treia vizite însă, plângând, i-am spus doctoriței cât de speriat eram de trecerea efectivă prin acea reorientare sexuală. „Am remarcat câteva schimbări fizice”, i-am spus, „dar mi-e teamă de respingerea pe care am s-o întâlnesc. Știu că îmi voi pierde familia, dacă chiar fac asta... nu pot suporta gândul acesta”. Ea s-a ridicat și a traversat cabinetul în direcția mea. „Jennifer, nu pot să îți mai dau hormoni dacă tu nu ai dorința adevărată de a trece prin operație”.

Drumul către casă a fost un coșmar. Gonind cu furie, îmi blestemam existența. Mi-am rupt rochia, disperat de propriul destin. Eram nevoit să-mi petrec restul vieții ca bărbat, având însă mereu fantezii despre cum ar fi fost dacă... sau dacă...

Acasă am intrat sub duș, plângând și rugându-mă lui Dumnezeu pentru o soluție. Credeam în Dumnezeu și știam că viața mea secreta e dureroasă nu doar pentru mine, ci și pentru El. Stând acolo sub dus, lăsând apa să îmi curgă pe față, o mică rază de speranță a prins rădăcini în inima mea. Gândurile de sinucidere au început să se împrăștie pe măsură ce mă gândeam că Dumnezeu mă va ajuta cumva să ies din această agonie.

După o săptămână am stabilit o ședință de consultație cu un psiholog creștin. În timp ce discutam cu el, am început să mă gândesc tot mai mult la dragostea lui Hristos. M-am hotărât să găsesc o soluție. Dacă nu găsesc o scăpare, mi-am spus în sinea mea, nu voi avea altă cale decât să mă sinucid.

Acea întâlnire a fost punctul de răscruce în viața mea. „Suntem pe atât de bolnavi pe cât de bolnave sunt secretele noastre”, mi-a spus acel psiholog. Știam că aceste cuvinte sunt adevărate și că cei patruzeci de ani de viață dublă se apropiau de sfârșit.

Pe măsură ce înaintam cu terapia, începeam să văd că de fapt crezusem în multe minciuni. Dumnezeu nu făcuse „o greșeală” când mă făcuse bărbat. El plănuise toate detaliile existenței mele de la bun început. În Psalmul 138 scrie: „Nu sunt ascunse de tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici ființa mea pe care ai urzit-o ca în cele de mai de jos ale pământului... cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”.

Dumnezeu plănuise să mă facă bărbat încă dinainte de a mă fi născut! Nu era nici o femeie în trupul meu care să caute eliberarea. Devenisem dependent de un anumit comportament doar pentru a-mi justifica fanteziile. Alesesem să renunț la masculinitatea mea, un dar al lui Dumnezeu pentru mine.

Acum trebuia să învăț cum să-mi controlez gândurile cu ajutorul lui Dumnezeu: „și tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos” (2 Corinteni 10:5). Diavolul pusese o deznădejde puternică în mintea mea. Cu ajutorul armelor spirituale ale lui Dumnezeu, a trebuit să fac pași hotărâți pentru a smulge din rădăcină minciunile și a le înlocui cu adevărul Său.

A trebuit să îmi educ mintea să mediteze mereu la lucruri curate, de apreciat și adevărate: „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Filipeni 4:8). A trebuit să învăț că Dumnezeu m-a creat un bărbat inteligent și că nu eram redus sau prost și că puteam să înțeleg voia Lui pentru viața mea. „Puterea mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12:9).

Nici una dintre aceste schimbări nu s-a produs ușor. Zi de zi, săptămână de săptămână, a trebuit să mă supun lui Dumnezeu și să lupt, să merg înainte pe noile cărări ale vindecării. Am început procesul dureros de dezvăluire a secretelor mele conducătorilor bisericii pe care o frecventam. Mă așteptam ca ei să mă respingă. Din contră, am fost ascultat cu dragoste, acceptare și compasiune. Simplul act al dezvăluirilor mele a dezamorsat mult din suferința mea interioară și din confuzia mintii.

Am început să parcurg cei „12 pași ai alcoolicului anonim”, adaptând principiile de acolo la situația mea. Am început să țin un jurnal personal în care deschideam „partea ascunsă” către mine însumi și către îndrumătorul meu. Nu a fost niciodată șocat de mărturisirile mele. Îmi arăta felul în care gândurile mele erau iraționale și autodistructive. M-a ajutat să-mi înlocuiesc gândurile cele vechi, gândurile păcătoase, cu altele noi, gânduri ziditoare.

Debarasarea de viața mea secretă a fost dureroasă. La început nu știam dacă voi supraviețui emoțional fără să mă travestesc, dar apoi am descoperit că abandonând acel comportament a fost cel mai bine pentru mine. Am continuat zi de zi să strig la Hristos pentru dorința mea de viață și pentru a găsi o împlinire personală.

Astăzi, după aproape 10 ani, privesc din nou pe fereastră și văd cum anotimpul își schimbă din nou culoarea. Copacii sunt din nou de un roșu strălucitor. Imaginea mea reflectată în fereastră e acum diferită. Nu mai este femeia stilată care aștepta să fie chemată de secretară. Acum îl văd pe bărbatul pe care Dumnezeu m-a creat să fiu. Nu trebuie să mai fiu văzut ca Jennifer. Identitatea mea e cuprinsă în numele la care răspund cu mândrie: Jerry.

Traducere din limba engleză

Sursa: Reality Resources