Cu ani în urmă, când locuiam într-un oraş mare, am avut mai multe contacte cu bărbaţi homosexuali, în cadrul activităţii mele şi a timpului liber. Unele contacte au fost apropiate şi am avut astfel ocazia să surprind ceva din mintea prietenilor mei şi din dinamica relaţiilor homosexuale.

Aş putea spune că am devenit un observator al comunităţii homosexualilor, ceva nu foarte greu de realizat într-un oraş mare.

În timp, aceste prietenii m-au ajutat să trag anumite concluzii. În ciuda sentimentelor mele de empatie pentru aceşti oameni, am ajuns să cred că homosexualitatea reprezintă un fel de imaturitate şi o căutare foarte confuză după un tată, după respect real din partea bărbaţilor, după un respect de sine şi o masculinitate adevărată.

Într-o seară, în timpul unei discuţii sincere, un colaborator mi-a vorbit despre teribila lui nefericire. Mi-a spus că e sigur că homosexualitatea lui are rădăcini în relaţia cu tatăl său. Mi-a spus că mersese în biblioteci şi contactase mulţi terapeuţi, dar nu găsise nici un ajutor în direcţia pe care o considera bună - aceea de a înţelege mai bine rădăcinile atracţiilor sale şi de a se schimba. Mi-a vorbit despre violenţa din cuplurile homosexuale şi mi-a spus că nu crede că va găsi vreodată o stabilitate şi o relaţie care să reziste.

Am văzut la mulţi un model de instabilitate - promiscuitate, abuz de alcool, extreme emoţionale, crize de disperare, relaţii dezechilibrate, roluri false şi o nefericire considerabilă. În special, am remarcat că aceşti oameni vorbeau foarte pozitiv despre mamele lor, însă rar sau niciodată despre taţii lor, ca şi cum aceştia erau morţi sau nu existau.

Am avut apoi un alt prieten homosexual, Tom, care avea ca partener de afaceri un tată cu doi copii. Pe unul dintre băieţii colegului său îl chema Christian. Tom, dorind să aibă şi el parte de acea dragoste paternă pe care o vedea în familia colegului său, a insistat ca omul acela să-l strige şi pe el Christian, ca şi cum Tom ar fi fost copilul lui.

Sunt şi alte cazuri despre care aș putea să vă scriu; cazuri, de pildă, despre comportamente hiper-sexualizate, anormale. De exemplu, odată de Crăciun, un prieten homosexual mi-a trimis o felicitare pornografică. Ţineam la prietenul acesta, aşa că m-am făcut că nu mă deranjează gestul şi am încercat să-l contactez. Probabil însă că a simţit dezaprobarea mea pentru că nu mi-a răspuns la apeluri, făcând astfel să se încheie brusc o prietenie care dura de câţiva ani.

M-am căsătorit cu un om care - am văzut asta de la început - semăna mult cu mulţi dintre cunoscuţii mei homosexuali. Numele lui era Peter. Aveam multe interese comune şi părea un om de treabă. Nu mult după căsătorie, am mers în vizită la ai lui. A fost prima oară când am remarcat o înstrăinare emoţională între părinţii lui Peter. Nu numai că erau reci unul cu altul, dar exista şi o tăcere grea şi lipsă de comunicare între Peter şi tatăl său, dar şi o simpatie remarcabilă între Peter şi mama sa.

Am observat că mama lui ţinea pe birou o fotografie mare, veche, cu băiatul ei. În poză el era adolescent şi se juca cu nişte prieteni. Ar fi fost o poză drăguţă, dacă el nu ar fi purtat hainele mamei! Am văzut în acea fotografie un „trofeu” al mamei şi o apărare împotriva soţului ei, ca şi cum ar fi spus „El e băiatul meu, nu al tău”. M-am întrebat ce influenţă o fi avut fotografia asupra lui Peter, care o văzuse zi de zi când crescuse în casa aceea.

Deloc surprinzător, soţul meu se confrunta şi acum cu nişte atracţii homosexuale. Îmi zicea: „Ştiu că nimeni nu se naşte homosexual. Nimeni nu vrea să fie homosexual. De ce simt aceste atracţii faţă de bărbaţi?”

Ani la rând Peter se refugiase în alcool, şi a avut această problemă şi în timpul căsniciei noastre. Am încercat să se sinucidă de câteva ori - o dată aproape luându-mă şi pe mine cu el. Am început să mergem la biserică şi să frecventăm grupuri de sprijin pentru alcoolici. Pe cât a fost de dificil acest lucru, pe atât de mulţumită am fost de rezultatele mele.

Pe de altă parte, Peter a continuat să bea. Deşi, înainte să ne întâlnim, el făcuse parte din comunitatea homosexualilor din oraş, acum nu mai voia să se întoarcă la acel stil de viaţă. Îi lipsea însă şi înţelegerea, şi călăuzirea necesară pentru a depăşi situaţia. Singura uşurare venea din alcool. Băutul îi atenua suferinţa şi îl făcea să o uite. Căsnicia noastră nu a rezistat.

La un moment dat m-am întrebat de ce sunt aşa de mulţi homosexuali. M-am întrebat ce anume m-ar putea face pe mine să fiu lesbiană. Mi-am pus imaginaţia la lucru, în direcţii interzise. Am tras concluzia că pentru a fi lesbiană, ar trebui să mă simt teribil de nesigură ca femeie. Pentru o femeie - mi se părea mie - o relaţie homosexuală ar servi ca un fel de fortăreaţă şi armă nu numai împotriva bărbaţilor, ci şi a tuturor forţelor şi obstacolelor dintr-o lume de care îmi era teamă.

Întâlnirea cu lesbianismul

După divorţ, m-am mutat în New England şi pentru o perioadă m-am bucurat că am scăpat de „homosexualitatea” oraşului. După o vreme am remarcat că şi în New England există o comunitate de homosexuali. Însă, deşi în oraş întâlnisem numai bărbaţi homosexuali, aici am întâlnit şi lesbiene. Una dintre ele îmi era colegă de serviciu. Ca să fiu sinceră, când am văzut-o prima oară nu mi-am dat seama dacă e bărbat sau femeie, din cauza hainelor, a tunsorii şi a identităţii masculine pe care o afişa.

O vreme, am avut o relaţie profesională bună. Apoi ea a căpătat suficientă încredere în mine pentru a-mi povesti viaţa ei. Tatăl ei plecase de acasă destul de devreme. La scurt timp, ea ajunsese să fie terorizată de o rudă. De la vârsta de şase ani şi până în perioada liceului, ea fusese în nenumărate rânduri violată de acest băiat şi de prietenii lui.

Mama ei - o femeie slabă, copleşită emoţional şi stresată - nu credea ce îi povestea fiica ei. În final, fata a plecat de acasă şi chiar şi-a schimbat numele în semn de separare de familia ei. Când am cunoscut-o eu, locuia cu o femeie cu care părea să aibă o relaţie intensă.

Mi-a spus că nu poate avea încredere în bărbaţi din cauza agresiunilor de care avusese parte. Mie mi s-a părut însă că nu avea încredere nici în sexul ei natural, aceasta potrivindu-se imaginii pe care mi-o făcusem în timp - impresia că pentru a fi lesbiană, trebuie să simţi că e periculos să fii femeie.

Au fost câteva ocazii în care am simţit că mă priveşte într-o manieră sexuală. Îmi plăcea munca pe care o făceam, aşa că m-am străduit să nu reacţionez. Din păcate, atenţia ei fizică a blocat posibilitatea unei prietenii pe care aș fi apreciat-o de altfel, pentru că ajunsesem să discutăm despre multe lucruri specifice femeilor. O vreme am continuam să lucrăm împreună. Totuşi, în timp, crizele ei emoţionale şi manipulările pe care le încerca la adresa mea au făcut imposibilă pentru mine continuarea lucrului acolo.

Oamenii normali spun despre homosexuali că sunt „bolnavi”. Pentru mulţi dintre ei, termenul are o conotaţie peiorativă, folosit pentru ceva ce nu înţeleg şi care le repugnă instinctiv. Totuşi, termenul nu e departe de adevăr. „Bolnav” înseamnă şi tulburat sau în suferinţă, iar homosexualii pe care i-am cunoscut eu erau cu siguranţă şi tulburaţi, şi deranjaţi. Asemenea celor care sunt bolnavi fizic şi care „nu se simt bine”, nici aceştia nu păreau să se simtă bine.

Cred că sunt foarte confuzi - se luptă să-şi dezvolte sexul lor natural în timp ce îl parodiază pe cel opus - şi cred că sunt mai degrabă cinici şi amari, decât „gay” (veseli).

În timp, m-am mutat în statul Vermont, unde locuiesc şi acum. Iniţial, când s-a pus aici problema uniunilor civile şi a căsătoriilor între homosexuali, mi-am zis: „Ce treabă am eu - de ce nu - dacă îi ajută să se simtă mai bine... Ce-mi pasă mie? Oricum nu ai ce să le faci.”

Cred că sunt mulţi oameni care au gândit aşa, pentru că publicul a fost determinat în ultima vreme să creadă că homosexualitatea este ori genetică, ori imposibil de schimbat - oricum nu ar trebui judecată.

O opinie diferită

Autorităţile din Vermont au organizat audieri asupra uniunilor civile, şi am ascultat la radio diferiţi prezentatori pe această temă. Ce am auzit de la ambele tabere au fost în mare parte nişte stupizenii. Am fost surprinsă de ce spuneau activiştii homosexuali: surprinzător, nu corespundea cu nimic din ceea ce ştiam eu din experienţă; mai mult, totul părea clar calculat pentru a manipula legislativul şi ai convinge să accepte uniunile civile.

Nu ştiu ce m-a deranjat cel mai mult - lipsa de sinceritate sau posibilitatea ca autorităţile să le lase prostite.

După două seri de ascultat dezbaterile, am căutate pe Internet să văd dacă pot găsi ceva explicit şi cu autoritate pentru a-mi susţine sau infirma opiniile. Aşa am găsit site-ul NARTH. Am stat toată noapte să citesc cât am putut de mult. Am realizat că această poziţie lipsea din dezbaterea din Vermont. M-am întrebat dacă vreunul dintre acele articole ar putea să ajute legislativul din Vermont să aibă o imagine mai clară. Era deja prea târziu. În după-masa aceea s-a votat, iar restul ţine deja de trecut.

În timpul dezbaterilor am observat că nimeni nu a contestat mitul „homosexualităţii neschimbabile”. Acesta este un mit, un fals. Am întâlnit un om din Chicago care şi-a schimbat orientarea sexuală de la homosexual la heterosexual. Nu ştiu cum a reuşit, însă ştiu că acum era fericit şi că era o schimbare de durată. Aceasta s-a petrecut acum treizeci de ani, iar el e încă heterosexual. Am citit multe asemenea mărturii.

Dintr-un punct de vedere mai personal, pot relata povestea unui băiat care părea să devină homosexual, dar care nu a devenit. Povestea lui ilustrează importanta mediului şi a influenţelor corecte asupra copiilor.

Băieţelul care aproape a crescut ca homosexual

Am cunoscut un băieţel deosebit pe nume Wally; era unul dintre copiii unei familii tinere. Asemenea multora de vârsta lui, Wally avea şi el soldăţei, camioane şi cuburi. Îi plăcea să te joci cu el, alerga şi făcea mult zgomot. Wally era un copil liniştit şi îi plăcea compania adulţilor. Părinţii lui erau doi tineri deosebiţi, responsabili. Tatăl muncea mult ca să-şi întreţină familia, iar mama îşi petrecea timpul îngrijind de copii şi de casă.

În ciuda aparentei armonii, acolo existaseră probleme încă de la început, şi păreau să provină de la tată. Bob era un tip cumsecade şi de treabă în multe privinţe, dar îi era foarte greu să interacţioneze cu acest băiețel. Manifesta puțină afecţiune pentru băieţel, evita contactul cu el; evita să se joace cu el, să-i vorbească, şi nu făcea nici un efort normal pentru un părinte de a-şi călăuzi băiatul. Îmi amintesc că Bob evita să-l privească pe Wally, dar nu şi pe ceilalţi copii, atunci când Wally îl întâmpina după o absentă mai lungă. Deşi nu pot afirma asta cu certitudine, cred că Bob se simţea prost în privinţa la Wally şi nu putea găsi o punte comună de legătură.

Cei doi erau foarte diferiţi. Acolo unde Wally era sensibil faţă de alţii, sociabil şi deschis, Bob era concentrat, precaut şi foarte competitiv. Wally prefera activităţi şi tovărăşii relaxante. Pe de altă parte, Bob îşi petrecea timpul cu multe sporturi individuale, departe de familie, uneori pe durate de timp considerabile.

Soţia sa, Martha, rămânea singură acasă, cu multe griji şi decizii care au fi trebuit rezolvate în comun. Se supăra şi era preocupată de nevoia copiilor de a-l avea aproape pe tatăl lor. Când Bob era acasă, el şi Martha se certau în fața copiilor, iar când Martha era singură cu copiii vorbea despre Bob cu o nemulţumire vizibilă. Ca tânăr, Wally deveni un fel de protector al mamei sale, iar ea, la rândul ei, l-a legat de ea la fel ca pe un prieten intim. Într-un fel, Wally a luat locul tatălui în viaţa mamei sale, devenind însă efeminat în acest context.

Pe la vârsta de trei sau patru ani, Wally manifesta interes faţă de păpuşi şi îi plăcea să se îmbrace cu hainele mamei sale şi ale altor rude de sex feminin. Această ambivalentă a continuat câţiva ani, în forme diferite. Se descurca bine la scoală, însă era mai degrabă retras, fără tovărăşii cu alţi băieţi şi fără a fi interesat de sport.

A devenit un perfecţionist în ceea ce priveşte vestimentaţia şi felul de a fi. O vreme am crezut că e foarte leneş, până am realizat că nu încerca să facă nimic care s-ar fi putut solda cu un eşec. La o vârstă destul de tânără, s-a vădit că era interesat de artă şi de alte lucruri rafinate. Cu cât se dezvolta mai mult în aceste direcţii, cu atât era mai dificil pentru el şi pentru tatăl lui să interacţioneze. Antipatia era reciprocă. O vreme am crezut că Wally va adopta la un moment dat un stil de viaţă homosexual.

Nu s-a întâmplat aşa. Wally este acum un adult cu dorinţa de a se afirma, de a-şi asuma riscuri, de a apăra ceea ce crede el că este corect şi de a concura aprig, dar corect. Are prieteni şi are şi o logodnică. Calităţi care cândva păreau efeminate, în copilărie, acum au devenit un fel de sofisticare masculină plăcută. Are o viaţă normală şi cred că se place aşa cum e. După părerea mea, situaţia actuală nu este o întâmplare.

Wally a avut doi factori importanţi în ajutorul său. Mai întâi, l-a avut pe unchiul Jack, un tip mai în vârstă care aprecia sincer calităţile sensibile, estetice ale lui Wally. Acest om a petrecut mult timp cu el. Îl asculta cu atenţie pe Wally şi îi dădea sfaturi părinteşti. Când Wally era mic, Jack deseori îl lua în poală şi îl strângea în braţe. Îl lua cu el cu cortul şi la pescuit. Mai târziu, l-a încurajat pe Wally să joace baseball, deşi el nu era prea bun la asta. Jack mergea la meciurile lui Wally şi făcea parte din galerie. Cei doi au avut o relaţie deosebită, şi, într-un fel, Jack a jucat rolul tatălui pentru Wally.

Cred că Wally îşi dorea să aibă acest tip de relaţie chiar cu tatăl său, dar Jack l-a susţinut iar Wally s-a ataşat de el. Soţia lui Jack era o femeie caldă şi veselă şi îl primea întotdeauna bine pe băiat şi pe fraţii lui în casa ei.

Al doilea lucru care cred că l-a ajutat pe Wally a fost o schimbare de atitudine a mamei. Ea a ajuns la o asemenea nefericire încât a înţeles că ori îşi părăseşte soţul, ori îşi asumă responsabilitatea unei schimbări. A ales schimbarea. (Cred că Wally avea zece ani pe atunci.) Martha a încetat să-l mai minimalizeze pe Bob şi a pus o oarecare distantă între ea şi Wally. A început să facă organizări pentru ca familia să plece în vacanţă împreună, nu rar, ca înainte, ci în mod regulat. A început să invite prieteni şi rude în vizită, pentru socializare. A început să-şi însoţească soţul la unele dintre ieşirile lui şi a făcut eforturi să-i înţeleagă munca. Şi-a mobilizat familia să practice unele dintre sporturile individuale care îl ţineau pe Bob departe de casă, astfel că acum toţi se puteau juca şi concura unul cu altul.

Mai târziu, vara, copiii lucrau alături de Bob la nişte proiecte de construcţii. Pe scurt, mama şi copiii interacţionau în mai multe feluri cu tatăl, ajungând astfel să se aprecieze reciproc în multe privinţe.

Wally şi Bob ştiau că sunt foarte diferiţi, iar Bob nu făcuse nimic să îmbunătăţească lucrurile. Într-o bună zi însă, Bob l-a lăudat pe Wally pentru nişte rezultate obţinute şi i-a spus că e foarte mândru de el. L-am văzut pe Wally făcând ochii mari. A fost foarte surprins, dar şi fericit să audă asta de la tatăl său.

Politica socială privind homosexualitatea: toleranţă sau afirmare?

De când uniunile civile au fost legalizate în Vermont, am devenit conştientă de dezvoltarea, amploarea şi strategiile activiştilor homosexuali din toată ţara. Ştiu că dacă acestea îşi vor atinge ţinta, lucrurile se vor schimba în rău pentru oamenii şi pentru viaţa din Statele Unite. Indiferent de proiectele de la masa politică, rezultatul logic al acestui activism este o societate obligată să afirme şi să protejeze homosexualitatea în toate dimensiunile ei. Această posibilitate trebuie abordată cu bun simţ, în lumina dovezilor psihologice şi a unor date solide.

Unii afirmă că dacă homosexualitatea există, atunci ea trebuie privită ca normală. Ea a fost numită „stil de viaţă alternativ” - adică având aceeaşi valoare pentru individ şi pentru societate ca şi practicile heterosexuale. O asemenea pretenţie neobişnuită trebuie însă cercetată. Avem dreptul şi obligaţia de a cerceta relativismul vremurilor noastre, dintre care acesta este simptomatic. Cu siguranţă, trebuie să ne gândim că, dacă nu există nici un bine moral universal pentru omenire, atunci nu există nici moralitate - nici un model pentru o viaţă sănătoasă.

Mass-media, locul din care majoritatea oamenilor îşi culeg informaţiile, nu abordează subiectul complet şi nici nu este sinceră. Nu oferă publicului o imagine clară asupra practicilor şi problemelor homosexualilor. Nu a abordat dialogul homosexual din scoli. Nu a discutat utilizarea calculată a unor imagini şi a unui anume limbaj în scopul modelării şi schimbării convingerilor noastre. Nu a analizat critic nevoia naturală şi inevitabilă a unui copil după un tată şi o mamă. Şi mai important, nu a relatat povestea celor care au scăpat de homosexualitate. Cred că acest lucru este nedrept faţă de comunitatea homosexualilor.

Informaţiile oferite de NARTH sunt în contrast evident cu indiferenta din mass-media sau cu poziţia pro-homosexualitate a acesteia. NARTH reprezintă o resursă unică pentru multe subiecte legate de homosexualitate - formarea acesteia la individ, impactul asupra prietenilor, familiei şi societăţii şi, pentru cei care vor să se schimbe, indicaţii pentru tratament şi încurajare.

Prin articole scrise de terapeuţi cu experienţă, prin relatări directe ale unor homosexuali care s-au schimbat şi prin date semnificative din surse ştiinţifice şi sociologice, materialele NARTH furnizează un insight important pentru problema homosexualităţii din ziua de azi.

Sursa: NARTH