Redau mai jos corespondența privată schimbată cu cineva, precum și unele idei pe care le-am scris pe o listă de discuții de pe internet. Subiectul este învățătura Bisericii asupra homosexualității, precum și a altor păcate greu de dezrădăcinat.

Învățătura clară a Bisericii este aceea că orice necurăție sexuală este un păcat grav. Sunt incluse aici homosexualitatea, adulterul, desfrânarea și alte lucruri chiar mai rele. Când ne separă acest păcat de Dumnezeu și când îl face pe îngerul nostru păzitor să se depărteze de la noi? Răspunsul este clar: atunci când nu ne pocăim de acel păcat. Dacă omul trăiește un mod de viață continuu caracterizat prin necurăție sexuală, dacă omul acela nu se luptă să se îndrepte, atunci el se înstrăinează de Dumnezeu. Ispita de a păcătui sexual nu este un păcat. Nici una dintre ispitele noastre NU sunt păcate. Și nici patimile noastre (însă ele sunt probabil principala sursă a ispitelor noastre). Unul poate fi înclinat să bârfească, altul e iute la mânie, altul e atras sexual de alți bărbați, etc. Cununa ne-o câștigăm luptându-ne cu aceste patimi și „luând împărăția cerurilor cu silință” („cu luptă” în limba engleză, n.tr.). Versetul acesta ne spune că trebuie să ne luptăm, să postim, să ne rugăm și să facem tot ce tine de noi (cu ajutorul lui Dumnezeu), să ne smerim și să smulgem patimile, că străduință și trudă. Dacă omul nu se silește să facă acestea, el nu va câștiga împărăția cerurilor.

Biserica nu învață că săvârșirea unui păcat îl omoară pe om. Starea omului înainte și după este cea care îi determină soarta. Spune el „Binecuvântat ești Tu, Doamne, învață-mă îndreptările Tale”? Dacă da, atunci el va plânge pentru orice încălcare a legii lui Dumnezeu, în special pentru acelea care sunt foarte evidente și dureroase. Se va lupta cu patimile sale și va încerca să se schimbe. Când va cădea, se va ridica. Nu se va complace în păcate și nici nu va căuta scuze.

Cineva mi-a spus odată că „homosexualii sunt copii ai lui Dumnezeu, nu mai păcătoși decât mine.” Aceasta e o afirmație foarte înșelătoare, deși unele părți din ea pot fi adevărate. Dacă cineva e mai păcătos decât mine, un sărman păcătos, nu pot spune, însă știu că un homosexual este un copil ascultător de Dumnezeu numai dacă îndeplinește condițiile de mai sus. Un homosexual care își găsește scuze pentru păcatul său și nu se luptă cu el (atenție, nu spun că trebuie să nu cadă niciodată) se depărtează de Dumnezeu.

Unii reacționează organic atunci când aud că homosexualitatea este descrisă ca o „urâciune”. Această expresie este scripturală, însă îi deranjează pe cei care subscriu la pluralismul și relativismul din societatea de azi. Se pot aduce multe argumente pentru a arăta că practicarea acestui păcat este nenaturală și că ea conduce la un dezastru spiritual, moral și fizic mai repede decât multe alte păcate. Nici nu vreau să menționez aceste lucruri, însă creștinii informați știu despre ce vorbesc și pot găsi ușor versete și canoane pentru a demonstra aceasta. Homosexualitatea este un păcat grav, a cărui săvârșire continuă îl depărtează pe om de Dumnezeu, chiar mai multe decât alte păcate, din cauza efectului asupra sufletului păcătosului. Acest păcat, și orice păcat pentru care se oferă o scuză și care nu este părăsit, este într-un fel o „urâciune” din cauza efectelor asupra sufletului. Ispita la homosexualitate nu este o urâciune, ci trăirea continuă, fără pocăință, a acestui stil de viață este o urâciune. La fel, desfrânarea între persoane de sex opus este și ea o urâciune.

Există un efect secundar al desfrânării între persoane de același sex, care nu există la varietatea „naturală”. Pentru că este atât de clar oprită prin Scriptură și prin Tradiția Bisericii, pentru că actele fizice nu sunt niciodată binecuvântate de Dumnezeu (spre deosebire de relațiile heterosexuale), unii au fost nevoiți să făurească povesti incredibile pentru a-și justifica faptele. Aceasta a generat erezii în alte domenii. O privire către Episcopalieni e suficientă. Au de-a face cu preotese lesbiene care propovăduiesc o închinare la un soi de „Zeiță”. Asistăm la contrafaceri ale serviciului religios, care devine un fals și o răsturnare extrem de malefică.

Mulți homosexuali spun lucruri gen „Nu realizezi prin câte frământări sufletești și spirituale am trecut pentru că, nu la alegerea mea, am descoperit că am o orientare homosexuală. Așa m-am născut”.

Creștinii știu ce sunt frământările sufletești. Păcatul produce suferință. Acest lucru nu e diferit de alcoolism, abuz de droguri, cleptomanie sau orice altă stare anormală și păcătoasă. Suferim cu toții de pe urma păcatelor noastre. Homosexualii suferă poate cel mai mult, pentru că mulți nici nu înțeleg că ACTIVITATEA (nu ORIENTAREA) lor sexuală este un păcat.

Cât despre „alegere”, poziția creștină este aceea că un om poate avea o orientare homosexuală (de fapt, aceasta este o patimă) și în același timp poate fi plăcut lui Dumnezeu. Dacă se luptă cu patima aceea, așa cum ar trebui să facă și împotriva blasfemiei sau a mâniei, sau a oricărei alte înclinații care, dacă i se dă curs, devine păcat, atunci el poate fi plăcut lui Dumnezeu. Dacă dă frâu liber patimii sale prin relații carnale blasfemitoare, atunci el e departe de Dumnezeu.

O persoană religioasă, care întreține constant relații homosexuale, având și o justificare, este un oximoron. Problema cea gravă este aceea că acești oameni, în spiritul acestor vremuri, sunt convinși că faptele lor chiar nu sunt păcate, așa cum și femeilor li se spune că avortul nu este o crimă. Cum se poate pocăi un bărbat sau o femeie, dacă așa ceva nu e „corect politic”, dacă sunt bombardați cu informații concepute anume pentru a-i împiedica să-și vadă păcatul?

Orice om se poate schimba - poate înceta să mai fie bețiv, mincinos, homosexual, batjocoritor, păgân sau altceva, cu ajutorul lui Dumnezeu.

„Singura alternativă e să se accepte așa cum sunt sau să trăiască o viață de mizerie și înșelare...”

Nu trebuie niciodată să acceptăm un comportament și mai necreștin pentru aceia dintre noi care au căzut în acest păcat de moarte. Dacă un om se îneacă, aruncă-i o frânghie, nu-l împinge și mai tare! Un om care ascultă de Dumnezeu, dacă cedează patimilor sale homosexuale, dacă este sincer cu sine însuși și cu Dumnezeu (care oricum le vede pe toate), atunci se căiește cu lacrimi pentru fapta sa și încearcă din tot sufletul să nu o repete. Acest ciclu poate avea loc iară și iară, și numai Dumnezeu știe dacă omul acela chiar își recunoaște păcatul și dacă îi pare rău. Oricine poate vedea dacă un om nu-și recunoaște păcatul și dacă vine cu justificări, și cunoaștem prea bine eufemismele la modă pentru justificarea acestor fapte.

„Dacă ai știi ce dureroasă e experiența aceasta...”

Iadul e mai dureros decât ne putem imagina. Orice păcat duce acolo, indiferent dacă i se spune „păcat”, „stil de viață” sau „orientare”.