Mulţi oameni sunt dependenţi de expresii sonore. „Concluzii scurte, simple, predigerate, directe, cu încărcătură emoţională,” scrie Jeffrey Satinover în cartea „Same Sex Attraction: A Parents Guide.”

„Nu avem nici timpul şi nici abilitatea de a sorta informaţiile primare pentru noi înşine, pentru a putea trage propriile noastre concluzii. Ca urmare, complexitatea cercetării ştiinţifice din domeniul homosexualităţii este repede interpretată eronat de către oameni, şi şi mai uşor folosită eronat.”

De pildă, să luăm gena homosexualităţii. Aproape toată lumea crede că ea există. Homosexualii „s-au născut aşa”, nu?

Nu însă şi potrivit cu studiile. Odată intraţi în domeniul studiilor ştiinţifice, descoperim un adevăr radical - nu există nici o genă a homosexualităţii.

Totuşi, în absenta unor descoperiri, titlurile din ziare vorbesc frecvent despre această genă nedescoperită, astfel încât totul sună foarte real. Iată de pildă un titlu al agenţiei Reuters din octombrie 2003: „Identitatea sexuală este determinată genetic.” Titlul sună mult mai convingător decât realitatea, chiar dacă articolul începe cu o declaraţie: „Identitatea sexuală este înscrisă în gene, ceea ce contrazice ideea că homosexualitatea şi transsexualitatea este o alegere.” Până nu citeşte întregul articol, cititorul nu realizează că titlul şi fraza de început nu au absolut nici o legătură cu obiectul studiului menţionat.

În realitate, articolul este despre un studiu realizat la University of California din Los Angeles, privind diferențele de dezvoltare dintre creierul bărbaţilor şi cel al femeilor. Potrivit lui Ray Waller de la Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Terapia Homosexualităţii (NARTH), studiul nu a făcut decât să confirme ceea ce se ştia deja, anume că genele joacă un rol în crearea diferenţelor între creierul bărbaţilor şi cel al femeilor. Cercetătorul principal, dr. Eric Valain, a afirmat: „Nu este vorba de găsirea genei homosexualităţii.” De fapt, cuvântul homosexualitate nici nu apare menţionat în studiu.

Agenţiile de presă au preluat stirea de la Reuters, majoritatea omiţând unul dintre aspectele cele mai importante ale studiului - acesta a fost realizat pe şoareci.

„Nu există nici un model animal care să reflecte exact sexualitatea umană,” a afirmat dr. Dean Byrd de la NARTH. „Porcii nu urăsc, ratele nu merg la biserică iar şoarecii nu se îndrăgostesc.”

Când zvonurile intră pe uşă, adevărul iese pe fereastră, dar răul nu este ireparabil.

Adevărul despre căutarea genei homosexualităţii începe în 1991 la Salk Institute din San Diego, cu un cercetător pe nume Simon LeVay. LeVay a declarat că un grup de neuroni din regiunea hipotalamusului din creierul uman pare să fie de două ori mai mare la bărbaţii heterosexuali decât la cei homosexuali.

Hipotalamusul este o parte din creier implicată în reglarea comportamentului sexual la primatele ne-umane. Alte studii a arătat că aceşti neuroni sunt mai mari la bărbaţi decât la femei. Din acest motiv, LeVay a concluzionat că orientarea sexuală are o bază biologică.

Totuşi, studiul a prezentat trei deficienţe majore care ulterior l-au discreditat complet.

Mai întâi, LeVay a afirmat că a comparat creierul a 19 bărbaţi homosexuali şi a 16 bărbaţi heterosexuali. Totuşi, nu a putut confirma că toţi acei heterosexuali erau într-adevăr heterosexuali. Şase muriseră de SIDA, o boală a cărei transmitere este deseori asociată cu comportamentul homosexual. În al doilea rând, toate mostrele cerebrale prelevate de la bărbaţii homosexuali au fost luate de la bărbaţi care muriseră de SIDA, ceea ce ridică problema dacă mărimea neuronilor era legată de SIDA. În al treilea rând, LeVay a concluzionat că diferenţa de mărime a neuronilor ar explica homosexualitatea, însă aceasta nu este o concluzie îndreptăţită. Comportamentul homosexual a fost poate cauza, nu efectul diferenţei de mărime a neuronilor.

Pe cât de publicat a fost acest studiu, pe atât de mare a fost liniştea în privinţa articolului publicat de LeVay, în care el se distanţează de ipoteza mult-dorită că ştiinţa ar putea explica homosexualitatea.

Apărând în publicaţia spaniolă Reverso, LeVay a recunoscut: „Ştiinţa nu ne poate spune ce anume formează identitatea de bază.” Cu alte cuvinte, ea nu ne poate spune cine suntem - un homosexual sau un heterosexual.

Un alt studiu a fost realizat în 1991 de John M. Bailey şi Richard C. Pillard, publicat în Archives of General Psychiatry (48: 1089-1096), privind identificarea unei cauze genetice a homosexualităţii. Studiul a arătat că este mai probabil ca gemenii identifici să fie amândoi homosexuali, comparativ cu fraţii diferiţi sau adoptaţi.

Studiul a constatat că 29 dintre cele 56 de perechi (52 la sută) dintre gemenii identici erau amândoi homosexuali; 12 dintre cei 54 de gemeni diferiţi era amândoi homosexuali şi şase dintre cei 57 de gemeni adoptaţi erau amândoi homosexuali.

Din nou, există probleme şi la acest studiu. Mai întâi, dacă homosexualitatea este determinată genetic, de ce nu toţi dintre gemenii identici aveau aceeaşi orientare sexuală? Cum se explică procentul de 48 la sută de gemeni cu orientări diferite?

Cât de valabil poate fi studiul, dacă s-a stabilit că eşantionul de lucru nu a fost aleatoriu? Cercetătorii nu au putut nega faptul că şi-au recrutat gemenii care eram amândoi homosexuali folosind anunţuri în revistele pentru homosexuali, iar nu din materialele folosite de publicul general.

În anul 2000, Bailey şi colegii au repetat experimentul, însă acum gemenii au fost recrutaţi din Registrul Australian al Gemenilor. De data aceasta, numai 20% dintre gemeni au avut aceeaşi orientare homosexuală, mult mai puţin decât mai convingătorul 52 la sută.

Ultimul şi cel mai citat studiu a fost realizat de Dean Hamer et comp. la Institutul Naţional de Sănătate din SUA. Au fost studiate patruzeci de perechi de fraţi homosexuali. S-a constatat că în unele cazuri homosexualitatea putea fi corelată cu o anumită regiune de pe cromozomul X moştenit de la mamă. Nimeni nu a putut să refacă studiul.

Presupunând că există o genă a homosexualităţii, ar fi logic să tragem concluzia că homosexualitatea este ireversibilă. Pe baza acestei premize, dr. Robert L. Spitzer de la Columbia University, un campion al activismului homosexual, a condus în 1973 o campanie de succes pentru eliminarea homosexualităţii din manualul de diagnosticare a tulburărilor mintale (detalii).

Se pare însă că Spitzer şi-a schimbat părerea şi a publicat un nou studiu în Archives of Sexual Behavior (vol. 32, no. 5, oct. 2003, pag. 403-417). Studiul său a inclus 200 de respondenţi (143 bărbaţi şi 57 femei). După terapie, 61 la sută dintre bărbaţi şi 44 la sută dintre femei au raportat o schimbare sensibilă către heterosexualitate, care a durat cel puţin cinci ani.

În concluziile sale, Spitzer afirmă: „Profesia sănătăţii mintale ar trebui să înceteze a mai bloca terapia care îşi propune schimbarea orientării sexuale.”

El respinge opiniile celor care afirmă că terapia de modificare a orientării homosexuale ar fi dăunătoare individului. „Din contră, oamenii declară că terapia i-a ajutat în multe feluri, mult mai mult decât schimbarea orientării sexuale.” Din acest motiv, el a recomandat Asociaţiei Americane de Psihiatrie să nu mai descurajeze terapia pentru reorientare şi să nu mai încurajeze tratamentele pentru afirmarea unei identităţi homosexuale.

Este important ca oamenii să înţeleagă că gena homosexualităţii rămâne o fantomă. Este important pentru cei care cred că au o asemenea genă şi că schimbarea nu ar fi posibilă. De asemenea, este important pentru publicul larg, care este mult mai susceptibil să dea curs solicitărilor de noi drepturi pentru „minorităţile sexuale”, dacă ajung să creadă că homosexualitatea este determinată genetic şi de neschimbat.