Într-o lucrare de dizertaţie pentru doctorat condusă de dr. Jay Wade, Departamentul de Psihologie, Universitatea Fordham din New York, Elan Karten investighează caracteristicile psihologice şi religioase ale homosexualilor nemulţumiţi de atracţiile faţă de acelaşi sex şi care solicită intervenţii pentru schimbarea orientării sexuale.
Ca o continuare logică a studiului realizat de dr. Spitzer, analiza lui Karten, realizată în martie 2006, a fost concepută anume pentru a investiga următoarele: relaţia respondentului cu tatăl său, tipul de auto-identificare sexuală, calitatea relaţiilor psihologice cu alţi bărbaţi şi care dintre tipurile de valori religioase conferă şanse mai mari pentru succesul schimbării. În acest studiu, „succesul” este definit ca o „creştere a funcţionării heterosexuale, scădere a funcţionării homosexuale, stare psihologică îmbunătăţită şi o mai bună identitate heterosexuală.”
Principalele constatări ale lui Karten sunt: succesul tratamentului poate fi prezis cel mai bine prin reducerea conflictelor legate de exprimarea unor afecte nesexuale faţă de alţi bărbaţi.
Această constatare are importante implicaţii teoretice şi clinice. Probabil pentru unii băieţi, formarea în copilărie a unor relaţii nesexuale puternice cu altă băieţi e de natură să împiedice apariţia homosexualităţii. Această teorie se regăseşte şi în literatura psihodinamică, precum şi în recenta teorie „Exotic Becomes Erotic” (EBE) a lui Daryl Bem. În plus, constatarea lui Karten sugerează faptul că formarea unor relaţii sănătoase, nesexuale cu bărbaţii constituie o parte importantă a procesului de schimbare. Constatările lui oferă şi dovezi pentru eficacitatea grupurilor de lucru care permit legături sănătoase, nesexuale între bărbaţi.
Karten a identificat şi diferențe semnificative în eficacitatea percepută a psihoterapiei tradiţionale, a intervenţiilor religioase, abordărilor alternative şi auto-educaţiei. Este interesant faptul că psihoterapia tradiţională a fost catalogată drept cea mai puţin ajutătoare intervenţie din această categorie. Intervenţiile religioase, abordările alternative şi auto-educaţia au fost apreciate ca importante. Variabilele psihologice analizate în acest studiu - cum ar fi lipsa acută de relaţionare cu alţi bărbaţi, reducerea conflictului asociat cu un comportament afectiv restricţionat între bărbaţi, o religiozitate intrinsecă ridicată şi o relaţie deficitară sau absentă cu tatăl - pot oferi indicii despre succesul tratamentului. Bărbaţii care îşi îmbunătăţesc exprimarea gândurilor şi a sentimentelor faţă de alţi bărbaţi, precum şi cei care se obişnuiesc cu atingerile nesexuale, demonstrează un avantaj mai mare în cadrul tratamentului.
Contrar aşteptărilor, constatările lui Karten indică faptul că cu cât se identifică un bărbat ca heterosexual mai mult, cu atât este mai mică şansa ca el să înregistreze o schimbare în sentimentele şi comportamentul sexual atât faţă de femei, cât şi faţă de bărbaţi. Logic, Karten a tras concluzia că dacă un bărbat se consideră heterosexual, „sunt mici şanse ca persoana să dorească o schimbare a orientării sale pentru a fi mai heterosexual.”
De un interes particular a fost constatarea că o masculinitate problematică răspunde mai bine la terapia pentru reorientare sexuală decât o relatie deficitară cu tatăl. Această constatare sugerează faptul că atracţiile homosexuale pot fi mai legate de identitatea sexuală (de sentimentul de masculinitate) şi mai puţin de sexualitate în sine. De asemenea, se sugerează că tratamentul menit a îmbunătăţi identitatea sexuală poate fi mai eficace decât abordarea directă a relaţiilor cu părinţii.
Astfel, studiul lui Karten se adaugă celorlalte date clinice şi de studiu care indică faptul că homosexualitatea este o stare fluidă (în schimbare). Într-adevăr, calitatea acestui studiu, monitorizat de specialişti în domeniu, oferă dovezi ştiinţifice care resping afirmaţiile repetate ale Asociaţiei Americane de Psihologie (APA), care pretinde că „nu există date ştiinţifice publicate care să demonstreze eficienta terapiei pentru reorientare ca tratament pentru schimbarea orientării sexuale.” Studiul doctorului Spitzer a furnizat dovezi clare în sensul opus. Acum, studiul lui Karten duce mai departe studiul lui Spitzer, identificând factorii asociaţi cu succesul tratamentului.
Cu ajutorul acestor date care demonstrează eficienta terapiei pentru reorientare pentru unele persoane, se pune acum o problemă de etică în ceea ce priveşte Asociaţia Americană de Psihologie, care descurajează această terapie. Oponenţii acestei terapii nu mai pot declara că nu există date privind eficienta ei. Mai important, studiind terapia pentru reorientare, probabil a sosit vremea ca APA să insiste pe datele care susţin eficienta celorlalte terapii, inclusiv a terapiei afirmative pentru homosexuali.
Deontologia profesională cere următoarele: clienţii trebuie informaţi despre posibilitatea de a fi dezamăgiţi dacă terapia nu reuşeşte (din varii motive), astfel încât ei să poată decide în cunoştinţă dacă doresc să înceapă terapia. Oferirea unei asemenea opţiuni poate fi fundamentală pentru orice acţiune terapeutică şi este esenţială pentru autonomia şi auto-determinarea clientului. De fapt, este în mod evident neetic pentru orice specialist, care cunoaşte literatura şi se conduce după intervenţii bazate pe dovezi, să le refuze clienţilor alegerea unei terapii în cazul în care ei sunt nemulţumiţi de atracţiilor lor homosexuale şi vor să urmeze o terapie pentru a le reduce.
Deşi acest studiu despre reorientarea sexuală poate fi privit ca „incorect politic”, realitatea nu mai poate fi ignorată. Preocupările socio-politice nu trebuie să interfereze cu libertatea specialistului de a cerceta toate ipotezele rezonabile sau de a explora eficacitatea unor tratamente rezonabile.
Elan Karten, susţinut de monitorii săi de la Fordham University, realizează astfel o contribuţie majoră la literatura de specialitate. El s-a detaşat de acel mediu academic care a capitulat în faţa corectitudinii politice şi a întărit concluziile doctorului Robert Spitzer care a declarat că „ştiinţa progresează punând întrebări, nu evitând întrebările care pot genera răspunsuri contrare unei agende politice.” Rămâne de văzut dacă şi alte universităţi vor urma exemplul dat de Fordham.
Sursa: NARTH