Am descoperit nu demult o veche rețetă de familie. Luăm doi oameni cu probleme; îi lăsăm să se căsătorească și să aibă copii. După ce se nasc copiii, amestecăm dorințele și speranțele neîmplinite ale părinților și adăugam traumele și dezamăgirile copiilor. Punem acest amestec într-un cuptor care este alimentat de urcușurile și coborâșurile vieții de familie și ale vieții în general. Rețeta oferă suficient de multe probleme pentru o familie formată din patru sau mai multe persoane.

În cazul meu, rezultatul acestei rețete a fost căutarea disperată a unui cămin și a unui nume, un loc de care să simt că aparțin. Am bătut multe drumuri în această căutare a mea, inclusiv drumul către lesbianism. Am ajuns la un moment dat la o răscruce și acolo am ales drumul către speranță și vindecare. o cale care nu credeam că există. Vindecarea mea a început prin decizia de a-i încredința lui Dumnezeu întreaga mea viață, inclusiv orientarea mea sexuală. Apoi, am început să lucrez la vindecarea traumelor care mă conduseseră la dorința de a avea o legătură apropiată cu o femeie. Un domeniu în care am avut mult de lucru a fost misoginismul – ura față de femei sau înjosirea lor prin intermediul abuzului sexual, fizic, verbal sau spiritual, prin pornografie și prin teoria conform căreia femeia este inferioară bărbatului.

Am crescut într-o familie în care era promovată o asemenea teorie. Atât mama, cât și tatăl meu îl favorizau pe fratele meu. El era foarte bun la sport și la învățătură. Se spune despre copiii că înregistrează foarte bine informațiile, dar că le prelucrează foarte prost. Am interpretat această preferință a părinților mei ca pe un mesaj că fratele meu, nu eu, era cel care trebuia să reușească în viață. Văzând felul în care părinții mei îl aclamau și îl încurajau pe el, m-am simțit ignorată și abandonată. Am avut de ales: ori rămâneam de-o parte, ori mă alăturam lor în a-l încuraja pe fratele meu. Am ales să nu stau de-o parte.

Această decizie a presupus să renunț la mine. Mi-am format obiceiul de a nu duce la bun sfârșit ceea ce începeam. Abandonam tot ce mi se părea greu. Nu am fost învățată să perseverez, să fac față presiunii, să-mi fixez un țel și să-l urmăresc. Nu am fost învățată cum să fac față concurenței, cum să câștig sau cum să pierd. Trăiam într-o altă lume, creată de mine printr-un comportament auto-distructiv care includea droguri, alcool, auto-mutilare. M-am luptat ani de zile cu depresia. Misoginismul lasă urme în timp în sufletul femeii, făcând-o să se simtă vulnerabilă, speriată și să se rușineze de ea. Așa s-a întâmplat și în cazul meu.

Îmi aduc aminte de o întâmplare care a avut loc când atât eu, cât și fratele meu eram deja adulți. Locuiam în orașe diferite și amândoi ne cumpăraserăm calculatoare. Vorbind cu tatăl meu despre asta, m-am pomenit certându-mă cu el din cauză că susținea că fratele meu are un calculator mai bun decât al meu. Mi s-a părut revoltător ceea ce voia el să spună, întrucât calculatorul fratelui meu era identic cu al meu. Aceeași memorie, aceeași viteză, aceleași programe instalate. Pentru el, calculatorul meu era mai slab doar pentru că era al meu.

Un alt episod similar a fost legat de diplomele noastre de absolvire. Diploma mea nu era la fel de bună ca a fratelui meu pentru simplul motiv că era a mea. Nu a putut spune de ce diploma fratelui meu era mai bună decât a mea. Pur și simplu nu era la fel de bună. Eu nu puteam fi la fel de bună ca fratele meu.

Ruptă de lume și singură

Când sunt mici, fetele au nevoie de o prezentă masculină puternică lângă ele, ca protecție, dar și pentru a le da puterea să își asume riscuri și să se simtă bine în universul lor, pentru ca dezvoltarea lor ca viitoare femei să nu fie una nenaturală, neconfortabilă sau nesigură. Tatăl trebuie să fie acea prezentă dătătoare de siguranță. Al meu nu a făcut acest lucru.

Văzându-i și ascultându-i pe mama și tatăl meu cum se purtau și cum făceau comentarii la adresa prietenilor mei, a prietenilor fratelui meu, a prietenilor lor și chiar a vedetelor TV, am început și eu să am o impresie proastă despre femei. Mesajele pe care le primeam de la tatăl meu erau acelea că femeile sunt slabe, proaste, că ar trebui să fie sexy și că ar trebui să fie la dispoziția bărbaților. Una dintre vorbele lui favorite era aceea că mama se încurca în propriile picioare. Asta pentru că ea învățase târziu să șofeze, se descurca mai greu cu hărțile și nu se orienta așa de ușor ca tata.

Misoginismul nu este promovat numai de bărbați. Mesajul pe care îl recepționam de la mama mea era acela că femeile sunt bune doar dacă arată bine, că manipulează și că sunt imprevizibile. Mi-a spus odată că motivul pentru care nu îmi găseam un soț era acela că eram prea independentă. Mi-a spus că bărbaților nu le plac femeile independente și că ar trebui s-o fac pe timida, ca să nu le dau bărbaților impresia că as putea să îi domin. Dacă mamele au o ură față de propria persoană și se simt inferioare altor femei, atunci ele transmit acest lucru și fiicelor lor.

Mary Beth Patton, psiholog și consilier pe domeniul atracțiilor homosexuale în cadrul asociației Exodus, descrie fenomenul care are loc la femeile de genul meu: „Femeile care au o atracție față de alte femei au avut parte în trecut de o de-identificare cu mamele lor și deci cu feminitatea lor. Aceasta conduce la dorința de a se relaționa cu feminitatea altor femei, dorință care la adolescență se sexualizează.”

Fetele „rupte” de mamele lor încep deseori să-și urască emoțiile și tot ceea ce le face să fie femei. Nu mă refer la acele lucruri care ne fac să fim femei la exterior, ci la acele trăsături interioare care definesc feminitatea. De exemplu, mie îmi plăcea foarte mult să port rochii, să-mi fac unghiile și să port multe bijuterii. Văzând însă felul în care mama mea nu reacționa la atacurile verbale ale tatălui meu, mi-am jurat că nu voi fi niciodată ca ea; că niciodată nu voi fi sub controlul unui bărbat, că nu voi depinde de un bărbat, că nu voi fi slabă și că nu îmi voi recunoaște slăbiciunile. Psihologii numesc aceste resentimente ale copiilor față de părinți „detașare defensivă”. Nelăsând-o să mă influențeze, m-am închis față de orice venea de la ea, indiferent dacă acel lucru era bun sau rău.

Desigur, misoginismul nu conduce întotdeauna la lesbianism. În cazul meu, el a condus la atracții față de același sex pentru că m-a separat de bărbați, de femei, de Dumnezeu și chiar de mine însămi. Îi uram pe bărbați. Le uram și pe femei. Mă uram pe mine însămi pentru că eram femeie. Aveam cea mai proastă părere despre femei și în general lumea era surprinsă să descopere acest misoginism la mine. Ulterior a trebuit să recunosc că acesta era un păcat în viața mea. Separarea mea față de bărbați și femei mă împiedica să accept ceva bun de la ei.

Prima dată când am observat că sunt atrasă de femei a fost în perioada liceului, dar nu am dat curs sentimentelor decât după ce am terminat liceul. Am avut câțiva prieteni și m-am complăcut în promiscuitate. La fiecare nouă relație speram că el este alesul. Eram gata să fac orice ca să mă simt acceptată, dar fiecare relație se termina fie pentru că el mă înșela, fie pentru că îmi spunea mai mult sau mai puțin subtil că vrea să meargă mai departe. Fiecare sfârșit de relație mă făcea să mă cred tot mai incapabilă de a mulțumi un bărbat.

Prima întâlnire cu o femeie mi-a dat un sentiment fantastic de apartenență și de relaționare. Nu pot să spun în cuvinte cât de copleșită m-am simțit atunci. Am avut un sentiment de eliberare așa cum nu avusesem vreodată. Simțeam că am găsit în sufletul meu acel cămin pe care îl căutam de multă vreme.

Era de fapt o relație de dependență emoțională și nu avea nici o legătură cu dragostea propriu-zisă. Încercam să-mi satisfac anumite nevoi, în felul meu. Dacă dragostea înseamnă să-ti respecți aproapele, atunci ce dragoste poate fi în a face ceva ce îl depărtează pe om de Dumnezeu? Mi-am dat seama că dacă iubesc cu adevărat o femeie, atunci nu mă pot culca cu ea.

Feminitate avortată

Eu însămi am dat curs uneia dintre cele mai semnificative manifestări a misoginismului. Am spus deja că relațiile mele cu bărbații erau promiscue. Una dintre aceste relații a dus la o sarcină nedorită. Eram cu bărbatul respectiv de câteva luni și credeam că ne înțelegem bine. Așa a și fost până când am rămas însărcinată. Când i-am spus, mi-a zis să fac ce vreau, să păstrez copilul sau să îl omor, iar după aceea a plecat. De atunci nu l-am mai văzut și nici nu am mai vorbit cu el. Când l-am sunat, mi-a închis telefonul și când m-am dus la el acasă, nu mi-a deschis. Am decis să fac avort.

Sincer, nu știu ce ar fi trebuit să facă în situația respectivă, dar sunt convinsă că nu trebuia să mă abandoneze. Avortul este una dintre acele modalități prin care noi, femeile, ne revoltăm împotriva feminității și un mijloc de a spune că societatea actuală nu satisface nevoile unei femei.

Mi-ar plăcea să pot spune că m-am eliberat de efectele misoginismului prin mijloace proprii, dar nu e adevărat. Tot ce am putut face a fost să ridic un zid în jurul meu, care să mă apere de alte suferințe. Rămasă doar cu propriile mele puteri, am ajuns doar să exist, nu și să trăiesc. Iar eu doream să trăiesc.

A trebuit să-i predau lui Dumnezeu toate acele suferințe din trecut. A trebuit să-mi recunosc slăbiciunile, ura față de femei și față de mine. A trebuit să mă integrez în trupul spiritual al lui Hristos și să încep relații sincere, transparente cu alți oameni. Izolarea este unul dintre cei mai mari dușmani ai sufletului. Ne mințim pe noi înșine atunci când credem că ne putem împlini singuri nevoile. Nu avem această putere. Procesul meu de vindecare continuă și acum. Schimbările de până acum s-au produs prin rugăciune, prin discuții cu psihologi creștini și prin participarea la un program creștin numit Living Waters. Am renunțat la atitudinea de victimă, de lesbiană și de om trădat. L-am lăsat pe Dumnezeu să mă ajute să mă definesc ca femeie. L-am lăsat să mă învețe cum să mă simt bine în propria mea feminitate. În timp ce altădată nu îmi plăcea să mă aflu în prezenta femeilor ca nu cumva acestea să observe fetița care se ascundea în mine, acum învăț să fiu deschisă și să am încredere, ca femeie. L-am rugat pe Dumnezeu să rupă acele jurăminte pe care le făcusem în trecut din dorința de a mă proteja pe mine însămi. Am plâns foarte mult pentru tot ceea ce s-a întâmplat în trecut. L-am lăsat pe Dumnezeu să intre în cămările întunecate ale sufletului meu.

Vorbind despre trecutul meu, mă simt ca și cum m-as afla pe o scenă, în fața unui public. Știu însă că există femei care citesc aceste rânduri și care au nevoie să știe că nu sunt niște rebuturi umane și că există speranță. Sunt femei care vor să găsească un alt drum decât acela care duce la lesbianism și la relații care să le facă să sufere. Lor mă adresez și le spun că există speranță.

Diane Mattingly lucrează pentru un cotidian principal din Statele Unite. În calitate de voluntar în cadrul asociației Regeneration of Northern Virginia și conducător al unui mic grup din cadrul programului Living Waters, ea îi ajută pe cei care se luptă cu homosexualitatea.

Traducere din limba engleză

Sursa: Christianity Today