Adâncul disperării

Acum șapte ani exista o prăpastie uriașă între nevoile și dorințele conștientului și cele ale subconștientului meu. Deși mă simțeam atras de ceilalți bărbați, negam și nu voiam să recunosc acest lucru. Frecventam un parc în care își dădeau întâlnire homosexualii, pentru că „voiam să mă bronzez.” Căutam atenția bărbaților și, odată ajuns în parc, nu puteam să plec până nu venea unul ca să-mi acorde atenție. Dorința mea era nu după sex, ci după atenție din partea bărbaților. Din nefericire, cei care îmi acordau atenție nu voiau să se limiteze doar la atenție.

Lucrul acesta începuse cu mult mai devreme în viața mea, când stăteam absolut nevinovat la soare, conform recomandărilor medicului pentru pielea mea, iar niște bărbați mai în vârstă au profitat de vulnerabilitatea mea. Deși acest lucru ar fi putut fi numit „abuz,” nu așa i s-a părut a fi unui adolescent care dorea atenția unor bărbați. Chiar dacă unei părți din mintea mea i se părea că e un lucru rău, cealaltă parte din mine dorea dragoste și afecțiune din partea unui „tată.”

Mă rugam în fiecare seară ca să scap de aceste „slăbiciuni,” fără să le numesc. Deși m-am rugat ani de zile, rugăciunile au rămas fără răspuns. Am continuat să am aceleași probleme, săptămână de săptămână, an de an.

Un răspuns la rugăciuni

Apoi într-o zi, deși eram tot în faza de negare a problemelor mele, gândindu-mă la faptul că sunt nefericit în viață, am realizat că am nevoie de un prieten apropiat. Știam cumva că trebuia să fie de să fie de sex masculin și că nu poate fi soția mea. I-am trecut în revistă pe toți bărbații pe care-i cunoșteam și nu am putut găsi pe nimeni cu care să am suficient de multe în comun pentru a deveni prieteni apropiați. Găsisem pe cineva de care mă simțeam apropiat, dar soțiile noastre nu se puteau apropia, așa că relația noastră era limitată. Întrucât resimțeam o dorință puternică de a avea un astfel de prieten, m-am rugat, mai intens ca de obicei, cerându-i lui Dumnezeu să-mi scoată în cale pe cineva cu care să pot lega o prietenie strânsă.

Nu mult după aceea, la biserica unde mergeam a apărut o familie. Am simțit o afinitate imediată față de el. Aveam aceeași vârstă, și noi, și copiii noștri. Deși m-am simțit atras de el, nu eram sigur că-mi va împărtăși sentimentele. Surprinzător însă, mi-a răspuns în același fel și a devenit prietenul meu cel mai bun. Mi-a împărtășit unele dintre cele mai adânci gânduri și temeri ale lui, lucruri pe care nu le mai vorbise cu nimeni din afara familiei.

Ceea ce era surprinzător pentru mine era faptul că în timp ce eu admiram multe la el, și el găsea lucruri de admirat la mine, mărturisindu-mi acest lucru foarte specific. Atracția mea față de el nu era una fizică, deși era un tip bine. Era vorba de ceva mai profund. Cunoscându-l și petrecând timp cu el, am început să-mi dezvolt respectul de sine.

Ieșirea la lumină

Am continuat în acea perioadă să mă lupt cu comportamentul meu homosexual, care devenise un obicei. Simțeam un conflict dezvoltându-se în mine, însă nu puteam să fac nimic. Nu înțelegeam de ce făceam ceea ce făceam și nici cum să mă opresc.

În viața mea lucrurile s-au transformat din proaste în și mai proaste. Căsnicia părea searbădă. Mă simțeam ratat ca soț și ca tată. Am început să văd apariția unor probleme la copii. Serviciul nu mergea bine. Pe măsură ce deveneam tot mai izolat, mă și simțeam mai deprimat. Lucram pentru reprezentanța unei firme străine și am început să ies la agățat parteneri homosexuali în pauza de prânz. Lipseam cu orele. Deși știam că pot avea necazuri dacă afla cineva, pur și simplu nu-mi puteam schimba comportamentul și când mergeam într-un loc la agățat, păream că-mi pierd orice stăpânire de sine. Era ca și cum eram controlat de altcineva. Înțelegeam ce se petrece, însă nu mă puteam opune.

Într-unul din locurile pentru agățat am luat urma unui bărbat. L-am recunoscut - de la biserică. Era căsătorit și avea câțiva copii. A fost jenant pentru amândoi, așa că în cele din urmă am vorbit. Spre deosebire de mine, el admitea că are o problemă. Avea ședințe cu un terapeut și se întâlnea cu un grup de sprijin. Vorbise chiar și cu preotul de la biserică. Am început și eu să recunosc conștient că am o problemă și că am nevoie de ajutor. În cele din urmă ieșisem la lumină.

M-am uitat la mine însumi și am realizat că nu mai puteam trăi o minciună. Mă uram pentru lucrurile pe care le simțeam și le făceam. Am decis că ceva trebuie să se schimbe, sau eu nu voi mai putea trăi în felul acela. Am plâns ore în șir.

Recunoscând că am nevoie de ajutor, am mers la preotul meu și i-am mărturisit viața mea dublă secretă. În cele șase luni care au urmat, am continuat să vorbesc cu el despre evoluția mea. Apreciam interesul său, însă mi-era teamă că o face din obligație.

Vindecarea copilului din interior

La un moment dat preotul meu mi-a sugerat să urmez o terapie profesională. Primii doi terapeuți pe care i-am încercat s-au dovedit a fi două experiențe jalnice. Am găsit în cele din urmă un terapeut care m-a învățat despre terapia copilului din interior. Am încetat să mă mai văd cu el din cauza costurilor ridicate, dar am continuat pe cont propriu terapia cu copilul din interior.

Dacă ar fi să descriu rezultatele acestei terapii, as zice: Întâi de asta, am avut de înfruntat un conflict interior deosebit. Exista partea conștientă, adultă, din mine care dorea să trăiască o viață creștină. Exista însă și cealaltă parte, așa-numitul copil din interior. Era partea cea reprimată, ca să nu simtă durerea.

În copilărie am fost abandonat și s-a abuzat de mine. Nu am putut aborda cum trebuie acel abuz pentru că simțeam că are legătură directă cu identitatea mea. Dacă s-a abuzat de mine, trebuie că o meritam.

Acesta a fost un sentiment dureros pe care mi l-am reprimat, împreună cu orice avea legătură cu el. Însă sentimentele erau tot acolo, doar împinse la loc în subconștientul meu. Țineam acolo acele sentimente ca și cum încercam să țin o minge de plajă sub apă. Ele exercitau o presiune constantă, pentru a ieși la suprafață. Atunci când avea loc un eveniment care lovea în zona afectată, durerea ieșea la suprafață. Neputând face față acestei dureri, am căutat o metodă de a o reduce. Unii se folosesc de alcool sau de droguri. Eu ieșeam la agățat parteneri homosexuali.

Când am început această experiență, subconștientul meu a preluat controlul și a început să caute recunoaștere și afecțiune. În timp, el a devenit tot mai direct în eforturile lui. Odată satisfăcute, se retrăgea în zona subconștientă a sinelui, lăsând conștientul să dea socoteală pentru comportamentul lui.

Stabilind legătura cu acest subconștient - copilul din interior - am putut să aflu zi de zi cum se simțea copilul din interior și care erau nevoile lui. Am putut apoi căuta în mod conștient modalități de a-l ajuta pe acest copil din interior să înțeleagă și să facă față sentimentelor sale improprii, sau modalități pentru a răspunde nevoilor sale într-o manieră sănătoasă. Într-un anumit fel, am devenit propriul meu părinte. Am fost uimit câte resurse pot găsi în sinele meu adult, atunci când era solicitat de către copilul din interior. Am fost uimit și de cât de multe îmi putea spune acel copil din interior despre acele lucruri reprimate. În decursul a câtorva luni am putut aduce la suprafață acele sentimente și temeri subconștiente, putând astfel să le abordez și să le rezolv.

Găsirea unui sistem de susținere și cei 12 pași

La câteva luni de la începerea terapiei, am găsit un grup de sprijin pentru bărbații cu probleme sexuale. La început mi-a fost teamă să merg. Mi-am luat însă inima în dinți și am decis să particip. Mă gândeam că acei oameni nu vor înțelege problemele mele pentru că erau diferiți de mine, însă de la prima întâlnire am găsit pe unii care înțelegeau ce simțeam. Pentru prima oară în viața mea nu eram singur. Am găsit de mare ajutor acele întâlniri, și nu am ratat nici una timp de cinci ani - atunci când eram în oraș. Unii aveau altfel de probleme, dar am constatat că suferim cu toții de un respect de sine scăzut și că aproape fiecare din acel grup avusese o problemă sau alta cu tatăl său. Fiind și eu tată la rândul meu, lucrul acesta mi-a deschis ochii în multe feluri!

Grupul se baza oarecum pe cei 12 Pași dezvoltați de Alcoolicii Anonimi, modificați pentru cei cu dependențe sexuale. Uimitor pentru mine a fost faptul că chiar și după începerea terapiei, eu tot nu recunoșteam că am o dependență sexuală. Privind înapoi, sunt uimit să văd cât eram de orb, cât de mult negam acest lucru. Anterior, nu putusem aborda problemele mele pentru că negam existența lor. La nivel conștient nu știusem că am o problemă de rezolvat. O țineam reprimată prea adânc pentru a o putea aborda.

Învățând să iert

Am început să parcurg cei 12 Pași cu ajutorul unui coordonator și încet-încet am putut rezolva ani de sentimente reprimate. În timpul acestui proces am început să resimt multă furie, pe care anterior mi-o reprimasem dar care fusese tot timpul acolo, mascată. O parte din ea era îndreptată împotriva celor de la biserică, o parte împotriva soției mele. Însă pe măsură ce am parcurs acei pași, am putut rezolva aceste sentimente.

Mai întâi, am învățat să-i iert pe cei care au inițiat acest ciclu dureros în viața mea - tatăl meu, mama mea, tații vitregi și cei care au abuzat de mine. A fost greu, dar am găsit soluții. Tatăl meu murise, astfel că a trebuit să-i scriu o scrisoare pentru a-mi exprima sentimentele. Continuând să lucrez în această direcție, furia mea s-a redus și am putut să mă simt mai bine. Am găsit că e mai ușor să-i iert pe cei care mă răniseră în trecut, neintenționat, decât pe cei care mă răniseră în prezent.

În final, am realizat că așteptările mele privindu-i pe bărbații din viața mea, chiar pe cei care m-au ajutat în vindecarea mea, fuseseră total nerealiste. În particular, dorisem că preotul de la biserică să devină acel om special din viața mea, care să mă facă să mă simt mai bine. El însă nu putea fi mai bun decât cei pe care îi întâlneam când ieșeam la agățat.

Vindecare în preajma bărbaților

Am ajuns în faza în care am simțit nevoia să vorbesc cu un cunoscut despre lupta mea. Căpătasem încredere în el în ultimul an și simțeam că îi pasă de mine. Ne-am întâlnit și i-am spus povestea mea. M-a ascultat cu înțelegere și compasiune și a fost de acord să se întâlnească cu mine, săptămânal dacă era cazul, pentru a mă ajuta cu problemele mele. Ne-am întâlnit deseori și interesul lui fată de mine m-a ajutat să mă văd pe mine însumi într-o altă lumină.

Am descoperit apoi organizația Evergreen, o structură pentru bărbații care se luptă cu o homosexualitate nedorită, dorind să-și schimbe viața potrivit cu voia lui Dumnezeu. Dacă am avut un sentiment de apartenență la alte grupuri de sprijin, în acest grup acel sentiment s-a multiplicat. Trecutul nostru era remarcabil de asemănător. M-am simțit bine să știu că există și alți bărbați care se luptă cu asemenea probleme. Nu mai eram singur.

După cinci ani de recuperare, pot vedea felul în care fiecare resursă apelată a jucat un rol în transformarea mea în bărbatul care sunt astăzi. Totuși, am constatat că în ciuda vindecării și progreselor din viața mea, mai păstram unele lucruri care îmi sabotau evoluția.

În principal era teama de bărbați. Pentru că fusesem abandonat, pentru că suferisem un abuz fizic, sexual și emoțional din partea bărbaților din jurul meu, în prima parte a vieții mele, mă detașasem de lumea bărbaților. Îmi era frică de ei. Aveau asupra mea o putere pe care o exercitau într-o manieră abuzivă.

La început, i-am urât și în mod subconștient am decis să nu fiu ca ei. Apoi, în adolescență, m-am trezit atras de cei pe care îi detestam. Această atracție era totuși combinată cu teamă. Combinația aceasta a făcut foarte dificil pentru mine să mă încred într-un bărbat, cel puțin o lungă perioadă de timp. Îmi plăcea când un bărbat îmi arăta amabilitate, chiar dragoste, însă repede începeam să mă îndoiesc de sinceritatea sentimentelor sale și începeam să mă retrag din teamă că, dacă m-aș fi încrezut în el, el m-ar fi abandonat sau ar fi abuzat de mine. Această teamă a făcut dificilă pentru mine includerea bărbaților în recuperarea mea.

În acea perioadă am început să particip la weekend-urile New Warrior Training Adventure. Deși prietenul meu Ben îmi vorbise despre acest grup în urmă cu un an, nu mă simțeam pregătit să particip și eu. Acum simțeam că venise momentul.

Nu pot exprima în cuvinte intensitatea experiențelor pe care le-am avut. Am găsit un grup de bărbați - bărbați heterosexuali - care mă simpatizau sincer, care m-au privit în ochi când am sosit și au văzut imediat marea tristețe reflectată în ei. Această tristețe era acolo de ani de zile, însă nimeni nu o sesizase până acum. Acești bărbați au văzut-o însă, au identificat-o și i-au spus pe nume.

Ajungând să-mi cunoască sentimentele și cauzele care le generaseră, ei au identificat la mine calități de admirat, afirmându-le cu glas tare. Niciodată până atunci nu mai întâlnisem o asemenea recunoaștere a calităților mele din partea unor bărbați. Asta mi-a dat curaj.

Ei m-au ajutat să înfrunt povara pe care o căram cu mine de-o viață. Am avut împreună experiențe care mi-au permis să abordez această povară și să scap de ea. Mi-am înfruntat acest întuneric, acest demon, și am ieșit din această înfruntare un om nou, liber de lanțurile fricii.

Calea către vindecare, pas cu pas

Acum, la mai mult de cinci ani de la începutul călătoriei mele, realizez că nu știam mereu ce este cel mai bine pentru mine și că nu mă puteam aștepta să primesc totul deodată. L-am putut vedea însă pe Dumnezeu la lucru în viața mea. În particular, am simțit că următoarele evenimente sunt o dovadă că Dumnezeu a continuat să aibă grijă de mine:

- Mi-a adus noi prietenii care mi-au oferit vindecare, sprijin, dragoste și călăuzire.

- M-a ajutat să întâlnesc la biserică la mine un alt om cu probleme homosexuale, care m-a ajutat să ies din faza de negare.

- M-a condus la un terapeut care m-a învățat terapia copilului din interior și despre familiile disfuncționale.

- M-a condus către un grup de sprijin pentru bărbații care se confruntă cu un comportament sexual auto-distructiv.

- M-a condus către asociația Evergreen.

- M-a condus către weekend-urile New Warrior Training Adventure.

- Dumnezeu m-a învățat să am credință în această călătorie către vindecare și pace, pas cu pas.

Nu pot exprima în cuvinte schimbările care au avut loc în viața mea în ultimii ani. A durat ani. Nimic nu s-a realizat peste noapte. Acum însă, după ce am scăpat de toate resentimentele și de furia mea, am o mare liniște interioară. Sunt plin de apreciere pentru toți bărbații. Petrec mult timp încercând să fac acel ceva care poate schimba viața cuiva.

Înseamnă aceasta că nu mă mai uit la alți bărbați? Nu, sunt momente în care mă uit la alții. Uneori îmi doresc să arăt ca ei. Însă nu mai am dorință sau gânduri sexuale. Am scăpat de masturbare și nu mai am nici măcar dorința.

Va dura aceasta? Sincer, sper că da. În fiecare zi mă mișc întru Hristos. Nu știu cât timp va dura călătoria, dar nu aceasta contează. Călătoria în sine este o bucurie.

Traducere din limba engleză

Sursa: People Can Change