societate

Cristian Tudor Popescu

politică şi sex

Mă îngrozeşte adesea gândul că aparţin unei naţii barbare. O naţie necioplită, lipsită de rafinament şi incapabilă de toleranţă. Aşa cum se uită românii la băştinaşul ruandez care agita zâmbind capul despărţit de trup al vecinului, aşa se uită Europa la români.

Aceşti români care nu sunt în stare, de pildă, să priceapă că homosexualii sunt şi ei oameni, cu nevoile, cu durerile, cu dramele lor. Că o societate democratică trebuie să le deschidă drumul spre realizarea plenară a tuturor dorinţelor. Mă delimitez de o asemenea atitudine. Nu numai ca pederaştii şi lesbienele trebuie lăsaţi în legea lor, să se pipăie şi să se lingă în văzul lumii, dar trebuie să fim democraţi şi toleranţi până la capăt, nu pe porţiuni. Mai sunt şi alte minorităţi sexuale care suferă din pricină că nu sunt înţelese de societate. Necrofilii, de exemplu, cei care fac amor cu cadavre, ei cum să-şi trăiască pasiunea vieţii când nu au acces neîngrădit în cimitire? Ca să nu mai vorbim de morgă, unde se iroseşte atâta prospătura. Apoi zoofilii, dedicaţi animalelor, care-şi au şi ei câte o Claudia Schiffer cu uger de nota 10 sau un măgăruş pe post de Antonio Banderas. S-a gândit cineva că, odată cu dezastrul din zootehnia românească, zoofililor li se reduc posibilităţile de a avea o relaţie? Ce, ei nu sunt oameni? Există, de asemenea, categoria celor care obişnuiesc s-o facă cu statui - literatura medicală denumeşte asta pygmalionism; deunăzi tocmai a încercat unul pe la Bacău cu monumentul eroului necunoscut. Ce jale trebuie să-i bântuie de atâţia ani pe pygmalionişti, de când superexcitantul Lenin a fost dat jos de pe soclu şi înlocuit cu două steaguri impracticabile. E nedrept ca aceştia să fie prigoniţi, mai ales că ei pot înlocui admiraţia noastră abstractă şi rece pentru Mihai Viteazu călare cu o pasiune fierbinte şi mistuitoare. Asta da, dragoste de ţară!

Aveţi dreptate, ce am scris pana acum este, stimaţi cititori, grotesc, funambulesc, absurd. Procedeul aşa se şi cheamă în logică, reductio ad absurdum. Logica împinsă până la ultimele consecinţe nu face însă decât să pună în lumină falsul conţinut în ipoteza iniţială: „problema” homosexuală în România. Democraţia se dovedeşte la fel de fertilă precum comunismul în a naşte false probleme, desfăşurate cu mare gălăgie în faţa cetăţenilor nedumeriţi. Aşa cum pe vremea lui nea Nicu aflam că necazul nostru cel mai arzător este bomba cu neutroni, acum ni se spune ca viitorul patriei depinde de cum ne punem cu homosexualii. Sinodul românesc solicită insistent Parlamentului să reflecteze asupra abrogării art. 200 CP, care sancţionează homosexualitatea în manifestările ei publice. Apoi, feluriţi „intelighenţi”, finanţaţi gros din afară, s-au găsit să înjure Biserica Ortodoxă Română şi să ceară scoaterea dosarelor de Securitate ale sfinţilor părinţi pentru că nu-i primesc la sân pe homosexuali. Apelul Bisericii este de bun simţ în esenţă: morala creştină, legea firească, tradiţia, instituţia familiei. Păcatele BOR în ceea ce priveşte colaborarea cu comuniştii şi Securitatea nu sunt în chestie, n-au nici o legătură cu poziţia faţă de homosexualitate. Pe de altă parte, nu cred că tonul apocaliptic al Bisericii este cel potrivit: dacă se abrogă art. 200 CP, n-or să se înmulţească homosexualii peste măsură, nu se va stinge stirpea românilor şi n-o să crească nivelul de trai. Dacă rămâne în vigoare art. 200 CP, homosexualii nu vor fi hăituiţi, pe aici, prin România, după cum nici n-au fost, cel puţin în ultimul deceniu. Dimpotrivă, pedofilii străini cu poftă de băieţei vin la noi ca în rai. Nu se practică nici un fel de discriminare profesionala sau în privinţa drepturilor cetăţeneşti pe motiv de homosexualitate. Prigoana împotriva homosexualilor din România e la fel de reală ca genocidul împotriva maghiarilor, invocat de episcopul Tökes sau pogromurile pe care le imaginează evrei agitaţi după ce citesc România Mare. Atâta vreme cât devierea sexuală rămâne un fenomen individual, consumat în intimitate, fără intersecţie cu spaţiul public, ea pur şi simplu nu face obiectul art. 200 CP ca şi, de altfel, al întregii legislaţii româneşti. Şi, de fapt, nu interesează opinia publica. Abrogarea art. 200 CP, care incriminează săvârşirea în public, propaganda, asocierea sau actele de prozelitism homosexual, poate avea însă consecinţe nefaste pentru ochii şi urechile majorităţii: la invazia dezgustătoare a pornografiei heterosexuale, „normale”, pe care simplul cetăţean e nevoit să o suporte, se va adăuga, colac peste pupăză, sau, mai exact, colac peste closet, spectacolul preluat din Vest al carelor alegorice cu „fetiţe” epilate, coafate, belciugate, dansând în desuuri de piele şi mătase, precum şi al „băieţilor” care se chinuiesc să-şi ascundă sânii şi să-şi îngroaşe vocea. Iar pentru televiziuni, porcăriile homo ale grupului Vacanţa Mare vor deveni opera unor precursori iluştri...

Vulgaritatea, obscenitatea mă deranjează indiferent daca sunt homo sau hetero. Totuşi, nu cred ca se pot pune pe acelaşi plan sexualitatea normala şi vreo forma aberantă a ei, fie şi pentru simplul motiv ca umanitatea există ca rezultat al împerecherii heterosexuale - o omenire homosexuală ar dispărea stearpă în câteva zeci de ani, intr-o decrepitudine de sfârşit de lume. Or, în miezul presiunilor care se fac acum pentru ca homosexualitatea să capete o existenţă statutară în România se află nu sexul, ci politica. Întrucât, cum am arătat, deviantul sexual nu are nici o durere de cap ca individ, ceea ce se vrea, de fapt, este obţinerea de drepturi colective de către minoritatea homosexuală, recunoscuta ca atare - de această chestiune ne-am izbit de nenumărate ori în plan etnic. Vor baruri, cluburi, teatre, zone întregi care să le aparţină, vor festivaluri şi congrese. Odată ce se grupează în organizaţii legalizate, homosexualii se pot promova unii pe ceilalţi în diverse structuri, pot să devină din discriminaţi închipuiţi nişte factori agresivi de dislocare pe tăcute a heterosexualilor, cum în Vest deja se întâmplă - enclavele se pot construi şi altfel decât geografic sau etnic. În concluzie, le-aş spune domnilor şi doamnelor homosexuali să-şi vadă de treabă cu discreţie, iar parlamentarilor să lase art. 200 la locul lui, fără declaraţii de virilism carpatin. În România avem totuşi nişte probleme cu viaţa, cu moartea, cu boala, cu sărăcia, problema homosexualităţii e rezolvată. Nu e necesar ca olandezii să ceară „O Românie mai homosexuală” - oricum, de atâta vreme, politicienii noştri dragi regulează acest popor fără nici o discriminare.