Susţinătorii căsătoriilor homosexuale cred că singurul lucru de care au nevoie copiii este dragostea. Pe baza acestei presupuneri, ei trag concluzia că este totuna pentru copii să fie crescuţi de nişte părinţi iubitori, de acelaşi sex, cu a fi crescuţi de părinţi iubitori, de sex opus. Din păcate, aceasta presupunere - şi tot ce decurge din ea - este falsă. Dragostea nu e de ajuns!

Păstrând identice celelalte condiţii, copiii se dezvoltă cel mai bine atunci când sunt crescuţi de o mamă şi un tată căsătoriţi. Într-un astfel de mediu copiii au şansele cele mai mari să se întâlnească cu acele experienţe emoţionale şi psihologice de care au nevoie pentru a se dezvolta.

Bărbaţii şi femeile oferă diversitate cadrului părintesc; fiecare îşi aduce contribuţia unică la creşterea copiilor, contribuţie care nu poate fi substituită de ceilalţi. Mamele şi taţii pur şi simplu nu sunt interschimbabili. Două femei pot fi mame bune, dar nici una nu poate fi un tată bun.

Iată deci cinci motive pentru care este în interesul copiilor să fie crescuţi de o mamă şi un tată.

Mai întâi, dragostea de mamă şi dragostea de tată, ambele la fel de importante, sunt diferite din punct de vedere calitativ şi generează ataşamente părinte-copil diferite. În mod specific, există o combinaţie de dragoste necondiţionată din partea mamei şi o dragoste condiţionată din partea tatălui, combinaţie esenţială pentru dezvoltarea copilului. Fiecare dintre cele două forme de dragoste poate fi o problemă în absenţa celeilalte, pentru că un copil are nevoie de echilibrul complementar pe care îl oferă aceste tipuri de dragoste părintească şi ataşament.

Numai părinţii heterosexuali le pot oferi copiilor ocazia de a dezvolta relaţii cu un părinte de acelaşi sex şi cu un părinte de sex opus. Relaţiile cu ambele sexe în primii ani ai vieţii îl ajută pe copil să se relaţioneze corect cu ambele sexe mai târziu în viaţă. Pentru o fată, aceasta înseamnă că va înţelege mai bine şi va interacţiona corespunzător cu lumea bărbaţilor, şi se va simţi mai confortabil în lumea femeilor. Ca băiat, va fi invers. Având o relaţie cu „celălalt” - părintele de sex opus - sunt şanse mai mari ca acel copil să fie mai empatic şi mai puţin narcisist.

În al doilea rând, copiii trec prin faze ale dezvoltării predictibile şi necesare. Unele faze implică mai multe din partea mamei, altele mai mult din partea tatălui. De exemplu, la început, bebeluşii de ambele sexe se simt mai bine în compania mamei. Mamele sunt mai receptive la nevoile subtile ale bebeluşilor lor şi deci răspund mai bine. Totuşi, la un moment dat, pentru ca băiatul să devină un bărbat competent, el trebuie să se detaşeze de mama lui şi să înceapă să se identifice cu tatăl lui. Un băiat fără tată nu are un bărbat cu care să se identifice şi deci s-ar putea să aibă probleme în formarea unei identităţi masculine sănătoase.

Un tată îşi învaţă băiatul să-şi coordoneze corect impulsurile agresive şi cele sexuale. O mamă nu îi poate arăta unui băiat cum să-şi controleze aceste impulsuri pentru că ea nu este bărbat şi nici nu are impulsurile unui bărbat. De asemenea, un tată îi poate cere băiatului o anumită formă de respect pe care mama nu î-l poate cere - un respect care îl va ţine pe băiat pe drumul cel bun. Acestea sunt principalele două motive pentru care băieţii fără tată au şanse mai mari să ajungă delicvenţi şi eventual în închisoare.

Nevoia după un tată face şi ea parte din psihicul fetelor. Există momente în viaţa unei fete în care e nevoie de un tată, nu de o mamă. De pildă, un tată îi oferă fiicei un cadru sigur, non-sexual pentru a experimenta prima relaţie bărbat-femeie şi pentru a-şi simţi apreciată feminitatea. Atunci când fata nu are un tată care să îndeplinească acest rol, ea are şanse să aibă o viaţă promiscuă, în încercarea eronată de a-şi împlini nevoia înnăscută după atenţie şi confirmare din partea bărbaţilor.

În ansamblu, taţii joacă un rol limitativ benefic în viaţa copiilor lor. Ei îi opresc pe fii de la acte antisociale, iar pe fiice de la comportamente sexuale nepotrivite. În lipsa unui tată care să îndeplinească acest rol, apar deseori consecinţe nefericite atât pentru copiii în cauză, cât şi pentru societatea în care aceşti copiii îşi manifestă lipsurile.

În al treilea rând, băieţii şi fetele au nevoie de un părinte de sex opus pentru a-şi modera înclinaţiile specifice propriului sex. De exemplu, în general băieţii pun mai presus raţiunea decât emoţiile, regulile decât relaţiile, asumarea riscului decât precauţiile şi standardele decât compasiunea, în timp ce fetele în general le preferă pe celelalte. Părintele de sex opus îl ajută pe copil să-şi gestioneze înclinaţiile naturale învăţându-l - verbal şi nonverbal - valoarea tendinţelor opuse. Această învăţare nu numai că contribuie la moderaţie, dar dezvoltă şi lumea copilului, ajutându-l să vadă dincolo de punctul său egoist de vedere.

În al patrulea rând, căsătoria homosexuală va spori confuzia sexuală şi experimentele sexuale ale tinerilor. Mesajul implicit şi explicit al căsătoriei homosexuale este acela că toate alegerile sunt la fel de bune şi de dorit. Deci, chiar şi copiii din familii tradiţionale, influenţaţi de mesajul că toate opţiunile sexuale sunt egale, vor creşte cu ideea că nu contează cu cine trăiesc sexual şi cu cine se căsătoresc. Această idee îi va conduce pe unii tineri, mai impresionabili, să ia în calcul aranjamente sexuale şi maritale la care nu s-ar fi gândit nicidecum până atunci. Iar copiii din familiile de homosexuali, care deja au şanse mai mari să experimenteze sexual, vor face aceasta într-o măsură şi mai mare pentru că, pe lângă faptul că au avut parte de nişte modele sexuale netradiţionale din partea părinţilor lor, mai este şi societatea care le aprobă aşa ceva.

Nu este nici o îndoială că sexualitatea umană este variabilă. În Grecia sau Roma antică, printre alte civilizaţii vechi, homosexualitatea şi bisexualitatea bărbaţilor era frecventă nu pentru că acei oameni s-ar fi născut cu o genă a homosexualităţii, ci pentru că homosexualitatea era acceptată de acele societăţi. Ceea ce aprobă o societate, aceea va şi avea mai mult.

În al cincilea rând, dacă societatea îngăduie căsătoriile homosexuale, va trebui să creeze şi alte tipuri de căsătorie. Logica juridică este simplă: dacă interzicerea căsătoriilor homosexuale înseamnă discriminare, atunci şi interzicerea căsătoriilor poligame, poliamoroase sau de altă natură va fi tot discriminare. Implicaţiile emoţionale şi psihologice ale acestor aranjamente asupra dezvoltării psihologice şi sexuale ale copiilor ar fi dezastruoase. Ce se va întâmpla cu aceşti copii din asemenea căsătorii alternative, dacă „căsătoria” se destramă şi apoi fiecare părinte se recăsătoreşte? Aceşti copii ar putea ajunge să aibă patru taţi sau doi taţi şi două mame sau... completaţi voi spaţiile libere.

Este evident că perechile homosexuale pot fi la fel de iubitoare ca şi perechile heterosexuale, dar copiii au nevoie de ceva mai mult decât dragoste. Au nevoie de calităţile distincte şi de naturile complementare ale unui tată şi ale unei mame.

Înţelepciunea acumulată de omenire de-a lungul istoriei ne arată că structura maritală şi parentală ideală înseamnă un bărbat şi o femeie. A contesta în mod arogant această înţelepciune şi a-i folosi pe copii pe post de cobai în experimente radicale este riscant, în cel mai bun caz, şi dezastruos, în cel mai rău caz.

Căsătoria homosexuală nu este în interesul copilului. Deşi avem înţelegere faţă de acei homosexuali care doresc să se căsătorească şi să crească copii, nu trebuie să lăsăm compasiunea pentru ei să prevaleze peste compasiunea pentru copii. Într-o competiţie între dorinţele unor homosexuali şi nevoile tuturor copiilor, nu ne putem permite copiii să piardă.