Este important de menţionat că cercetarea serioasă asupra biologiei, caracterului înnăscut şi determinanţilor genetici ai homosexualităţii este de dată recentă. În contradicţie cu ceea ce este invitat publicul să creadă, cercetările realizate până acum sugerează că factorii genetici sunt responsabili într-o mică măsură pentru homosexualitate. J. M. Bailey şi R. C. Pillard, doi dintre principalii cercetători foarte citaţi că ar fi demonstrat că „homosexualitatea este genetică,” au fost nevoiţi să recunoască contrariul prin chiar studiile efectuate de ei. Ei au scris:

Aceste studii urmăreau să depisteze o variaţie care se poate moşteni, şi dacă ar fi reuşit, să contra-balanseze credinţa generală că orientarea sexuală este în mare parte produsul interacţiunilor familiale şi al mediului social... Deşi homosexualitatea masculină şi cea feminină par să fie într-o anume măsură moştenite, mediul joacă un rol considerabil în dezvoltarea homosexualităţii.{1}

Cercetările neuroanatomice

În 1991, ziarele trâmbiţau descoperirea unei diferenţe între creierul homosexualilor şi cel al heterosexualilor. Deşi rezultatul propriu-zis al cercetării era redat destul de precis, articolele din presă concluzionau că descoperirea are implicaţii social-politice. Comentatorii afirmau triumfător că descoperirea va pune capăt oricăror incertitudini că homosexualitatea ar fi fie o chestiune de alegere, fie o consecinţă a factorilor de dezvoltare. În consecinţă, spuneau ei, a continua să susţii altceva şi să nu accepţi comportamentul homosexual e doar ură plină de prejudecăţi.

Ce anume a cauzat această reacţie? În august 1991, un neurolog din San Francisco, Simon LeVay, a publicat un articol în respectabila revistă Science. El anunţa că a localizat un set de celule în creierul bărbaţilor „homosexuali”, care era de două ori mai mare la autopsie decât la bărbaţii „heterosexuali”.{2} „Homosexuali” şi „heterosexuali” apar în ghilimele aici pentru că în acest studiu definiţiile acestor doi termeni erau foarte imprecise, şi nici nu a existat o cale de verificare a orientării sexuale întrucât subiecţii erau decedaţi.

Aceasta nu a fost prima descoperire de acest fel. Cu un an înainte, un grup anunţa în publicaţia Brain Research că a descoperit o diferenţă similară ca volum şi număr la celulele dintr-un alt grup cerebral.{3} Presa nu a raportat acest prim studiu pentru că Brain Research, spre deosebire de Science, este citită numai de neurologi. În contrast cu jurnaliştii, neurologii au înţeles corect cercetarea şi limitele acesteia, evitând să facă afirmaţii măreţe.

Mai recent, s-a raportat o altă diferenţă într-o altă secţiune cerebrală, tot într-o publicaţie prestigioasă, Proceedings of the National Academy of Science of the United States of America (Lucrări ale Academiei Naţionale de Ştiinţă a Statelor Unite ale Americii). Acest studiu afirma că s-a descoperit o diferenţă între creierul bărbaţilor homosexuali şi heterosexuali în comisura anterioară, o structură care separă jumătăţile stângă şi dreaptă ale creierului. Autorii au constatat că comisura anterioară era mai mare la femei şi la homosexuali decât la bărbaţii heterosexuali. Aceasta reprezenta totuşi o diferenţă statistică de grup: mărimea comisurii anterioare la 27 dintre cei 30 de bărbaţi homosexuali se încadra în limitele de mărime constatate la cei 30 de bărbaţi heterosexuali. La fel ca LeVay, aceşti autori folosiseră mostre de creier preponderent de la bărbaţi care muriseră de SIDA, introducând astfel în cercetarea lor încă o variabilă necontrolată.{4}

Un alt studiu care a examinat diferenţele morfologice din comisura anterioară - publicat în 1988 şi nemenţionat în presă - constata oarecum exact opusul. Mai exact, se constata că comisura anterioară este mai mare la bărbaţi decât la femei.{5}

Structura cerebrală se modifică odată cu utilizarea

Chiar dacă ar exista, descoperirea unor diferenţe cerebrale în sine este similară cu descoperirea faptului că atleţii au muşchi mai mari decât ne-atleţii. Deşi o tendinţă genetică către muşchi mai mari ar face mai uşoară devenirea ca atlet şi astfel o persoană ar avea şanse mai mari să devină atlet, antrenarea ca atlet va genera cu siguranţă formarea unor muşchi mai mari. Omul de rând, încurajat de relatările din presă, va presupune că diferenţele cerebrale sunt înnăscute şi neschimbabile. Avem tendinţa să ne gândim la minte ca la „software” şi la creier ca la „hardware,” primul fiind plastic şi modificabil, al doilea fiind fixat la naştere. Această analogie s-a folosit deja cu unele avantaje, însă de la un punct încolo ea nu mai funcţionează. De-a lungul vieţii apar diferite procese: moartea selectivă a celulelor cerebrale ca răspuns la exerciţii sau traume, apariţia de noi conexiuni între celule, creşteri sau scăderi dramatice în „grosimea” conexiunilor dintre celule ca urmare a procesului de învăţare, pierderea conexiunilor interneuronale prin „altoire”. Spre deosebire de calculatoarele noastre, softul cerebral este hardware-ul său. Ştim din studiile pe animale că experienţele timpurii, în special cele traumatice (acest lucru este pertinent în special cu privire la copilăria bărbaţilor homosexuali, aşa cum vom vedea mai încolo) modifică creierul şi organismul într-o manieră măsurabilă. Astfel, puii de maimuţă care sunt separaţi de mama lor în mod repetat şi traumatic suferă modificări mai mult sau mai puţin permanente ale chimiei sângelui şi funcţiilor cerebrale.{6} Un studiu pe homosexuali, cu concluzii la fel de ambigue, este relativ recenta descoperire a unei proteine - varianta Alpha1-Antitripsină - în sângele homosexualilor, dar nu şi la heterosexuali. Din nou, nu putem stabili dacă aceasta este o diferenţă înnăscută sau dobândită, sau dacă poate fi refăcută.{7} Există în prezent o teorie privind cauzele apariţiei depresiei şi implicaţiile genetice ale acestei apariţii. Se afirmă că în condiţii de traume timpurii, o susceptibilitate genetică la stres generează o vulnerabilitate sporită la solicitări intense mai târziu în viaţă.{8} Mai mult, această „vulnerabilitate” este reprezentată fiziologic sun forma unor modificări măsurabile ale creierului. Pentru că „stresul” depinde de interpretarea obiectivă dată de persoană unor evenimente, creierul unor persoane cu aceeaşi structură genetică poate răspunde diferit. Cineva poate să nu prezinte modificări cerebrale, iar altcineva să prezinte modificări semnificative.{9}

Câteva modificări cerebrale induse de felul de viaţă

În mod similar, la persoanele care au orbit la vârstă adultă şi au învăţat apoi alfabetul Braille, partea de creier care controlează arătătorul de la mâna dreaptă a devenit treptat mai mare. Anul acesta, cercetătorii au anunţat creşteri sensibile ale ţesutului cerebral asociat cu activitatea sexuală învăţată la şoareci.{10}

Editorul revistei Nature comenta studiul lui LeVay:

Sincer, conexiunile neurale ale genului determinat genetic sunt plastice într-o fază timpurie... Structurile plastice ale hipotalamusului, care fac ca unele consecinţe ale experienţelor sexuale timpurii să devină permanente, sunt conforme cu afirmaţiile celor care vorbesc despre cauzele de mediu ale homosexualităţii.{11}

Desigur, toate acestea pleacă de la premiza că cercetările au fost de o calitate deosebită. Oare? Scriind în Technology Review, publicată de Massachusetts Institute of Technology, doi geneticieni de marcă discutau calitatea studiului lui LeVay. Paul Billings şi Jonathan Beckwith scriu: LeVay „nu putea cunoaşte cu adevărat preferinţele sexuale ale subiecţilor, aceştia fiind morţi.”{12} „Felul în care şi-a desfăşurat studiul şi şi-a ales subiecţii nu ne permit să stabilim dacă a fost comportamentul sexual, drogurile sau bolile din trecut cele care aveau legătură cu diferenţele observate în creierul acelor subiecţi.”{13} Metoda lui LeVay de definire a homosexualităţii creează foarte uşor „grupuri de studiu imprecise sau contradictorii.”{14}

Constatări mai ferme şi mai riguroase decât acestea urmează cu siguranţă să apară, pentru că toate aspectele de comportament uman sunt influenţate de structura noastră genetică. Nici una însă nu ne spune nimic despre origini şi nici despre libertatea de exprimare pe care o avem independent de factorii de influenţă.

Putem presupune că vom găsi cândva factori genetici legaţi de homosexualitate, însă nu putem numi aceşti factori „predispoziţie înnăscută.” În limbajul precis al ştiinţei, ei sunt mai degrabă „factori de risc.”

Nivelul mare de suferinţă - un rezultat al homofobiei?

Homosexualii prezintă mai multe cazuri de afecţiuni psihice, în special depresie şi suicid, decât heterosexualii. Activiştii homosexuali răspund repede că această conexiuni nu implică neapărat o legătură psihologică sau biologică între homosexualitate şi depresie. Ei argumentează că depresia care duce la suicid este efectul pe care îl are o viaţă ascunsă, într-o societate abuzivă şi ostilă, asupra unui individ de altfel normal.

Am mai auzit acest tip de explicaţie. Mult timp a fost evident că divorţul părinţilor este asociat cu suferinţe severe şi cu probleme comportamentale ulterioare la acei copii. Până de curând însă, nu a existat nici un studiu care să „dovedească” această realitate dureroasă. De dragul eliminării problemelor cauzate copiilor, industria divorţurilor din anii 1970 a promovat ideea „progresistă” că stigmatul ataşat ideii de divorţ e cel care provoacă suferinţa, nu divorţul în sine. Dacă divorţul ar deveni ceva normal, spuneau ei, atunci copiii nu ar mai fi afectaţi. De fapt, pretindeau ei, copiilor le-ar merge mai bine, pentru că nu ar mai suferi de pe urma faptului că sunt crescuţi şi îngrijiţi de părinţi nefericiţi şi neîmpliniţi personal.

Știința a ajuns în final să dea dreptate bunului simt. Numeroase studii confirmă azi că divorţul provoacă suferinţe de durată asupra copiilor, cu mult mai mari decât cele provocate de nefericirea părinţilor. Chiar şi experţii în divorţuri au început să-şi ajusteze sloganurilor iniţiale.{15}

Această teorie cu „stigmatul social” este folosită pentru a explica nu numai de ce atât de mulţi homosexuali sunt nefericiţi, dar şi de ce atât de mulţi homosexuali rămân nefericiţi în legătură cu postura lor de homosexuali - cu toată emanciparea homosexualilor. Ei numesc această nefericire „simptom” sau „homofobie interioară”:

...A fi membru al unei minorităţi sexuale stigmatizate poate exacerba cauzele disfuncţiilor sexuale. Efectele discordantei dintre stilul de viaţă şi identitate, formarea identităţii homosexuale, disforia şi homofobia interioară privind funcţionarea sexuală sunt trei exemple ale acestor factori relevanţi pentru postura de homosexual în această societate. Efectele SIDA, dificultăţile generate de mecanica relaţiilor sexuale sigure şi efectele psihosexuale ale oprimării asupra funcţionării sexuale normale, toate arată felul în care factorii importanţi pentru (nu cauzaţi de) statutul de minoritate sexuală pot influenţa funcţionarea sexuală.{16}

Prevalenţa abuzului sexual în perioada copilăriei homosexualilor

Explicaţia de mai sus oferită pentru suferinţa homosexualilor este subminată de ceea ce se ştie în prezent despre teribilele efecte ale traumelor copilăriei asupra stării emoţionale a adulţilor. Multe studii demonstrează nefericita prezentă relativ mare a abuzurilor sexuale în copilăria bărbaţilor homosexuali, sugerând cel puţin că atât nefericirea lor cât şi însăşi homosexualitatea în sine derivă din cauze comune, şi că nefericirea este o trăsătură inerentă a homosexualilor:

Din mai 1989 şi până în aprilie 1990, 1.001 adulţi homosexuali şi bisexuali care frecventau clinici pentru boli cu transmitere sexuală au fost intervievaţi cu privire la prezența unor contacte sexuale abuzive în copilăria şi adolescența lor. Treizeci şi şapte la sută au declarat că fuseseră încurajaţi sau forţaţi să aibă relaţii sexuale înainte de 19 ani, cu un partener mai mare sau mai puternic; 94% avuseseră loc cu bărbaţi. Vârsta medie a participantului la primul contact era de 10 ani; diferenţa medie de vârstă între parteneri era de 11 ani. Cincizeci şi unu la sută din cazuri au implicat folosirea forţei; 33% au implicat sexul anal. Bărbaţii negri şi hispanici au raportat mai frecvent decât cei albi un asemenea contact sexual. Folosind criteriile de dezvoltare pentru a defini abuzul sexual, 93% dintre participanţii care au raportat un contact sexual cu un partener mai mare sau mai puternic au fost clasificaţi ca „abuzaţi sexual”. Datele noastre sugerează că riscul de abuz sexual poate fi mare la unii bărbaţi tineri şi că trebuie acordată atenţie prevenirii, precum şi identificării şi tratării din timp.{17}

Acelaşi lucru este valabil pentru pedofili:

Asocierea dintre comiterea abuzului sexual şi propria victimizare a agresorului ca şi copil a fost bine documentată în literatură. Diferiţi cercetători au examinat această relaţie evaluând exclusivitatea comportamentului agresorului sexual, sexul victimelor sale şi sexul celui care a abuzat de el în copilărie... Subiecţii au fost 135 de pedofili care şi-au recunoscut fapta. Un total de 42% dintre pedofili... au raportat că au fost victime sexuale în copilărie... şi că aparent acum îşi alegeau victimele după criterii de vârstă similare cu vârsta pe care o avuseseră ei atunci. Deşi cauza molestării infantile rămâne necunoscută, aceste rezultate susţin teoriile sociale.{18}

Este dezaprobarea socială cauza suferinţei la pedofili şi homosexuali?

În ciuda argumentărilor repetate ale activiştilor homosexuali, nici un studiu nu susţine ipoteza că dezaprobarea societăţii la adresa homosexualităţii constituie principala cauză a numeroaselor cazuri de suferinţă interioară la homosexuali, cu mult timp chiar înainte de apariţia SIDA. (Faptul că stigmatizarea socială generează o anumită nefericire constituie miezul în jurul căruia se construieşte exagerarea.) Studiile, cum este cel menţionat imediat mai sus, sugerează că atât incidenţa mare de probleme emoţionale, cât şi homosexualitatea însăşi, au cel puţin o rădăcină comună în anumite experienţe nefericite din copilărie, la fel ca şi alte deviaţii de la norma sexuală (cum ar fi pedofilia). Altfel, s-ar putea pretinde că nivelul ridicat de anormalitate psihologică şi suferinţă personală constatate la pedofili sunt cauzate exclusiv de faptul că societate dezaprobă pedofilia.

Note

{1} J. M. Bailey et al., „Heritable Factors Influence Sexual Orientations in Women,” Archives of General Psychiatry 50, no. 3, pag. 217-23. Remarcaţi titlul. Chiar dacă autorii recunosc că orice posibil factor ereditar contribuie într-un procent de numai 25% la predispoziţia homosexuală, articolul a fost intitulat ca şi cum ar anunţa o descoperire majoră. A fost astfel formulat de publicaţiile pro-homosexualitate.

{2} S. LeVay, „A Difference in Hypothalamic Structure Between heterosexual and Homosexual Men,” Science 253 (1991), pag. 1034-37.

{3} D. Swaab şi M. Hofman, „An Enlarged Suprachiasmatic Nucleus in Homosexual Men,” Brain Research 537 (1990), pag. 141-48.

{4} L. Allen, et al., „Sexual Orientation and the Size of the Anterior Commissure in the Human Brain,” Proceedings of the National Academy of Science of the United States of America 89, no. 15 (1992), pag. 7199-7202.

{5} S. Demeter et al., „Morphometric analysis of the human corpus callosum and anterior commissure,” Human Neurobiology 6 1988), pag. 219-26.

{6} G. Gabbard, „Psychodynamic Psychiatry in the 'Decade of the Brain,'“ American Journal of Psychiatry, 149, no. 8 (1992), pag. 991-98.

{7} D. Deam et al., „Alpha1-Antitrypsin Phenotypes in Homosexual Men,” Pathology 21 (1989), pag. 91-92.

{8} R. Post, „Transduction of Psychosocial Stress into the Neurobiology of Recurrent Affective Disorder,” American Journal of Psychiatry 148, no. 8 (1992), pag. 999-1010.

{9} Gabbard, „Psychodynamic Psychiatry.”

{10} Reported in D. Gelman „Born or Bred?” Newsweek, 24 februarie 1992, pag. 46-53.

{11} J. Maddox, „Is Homosexuality Hardwired?” Nature 353 (Septembrie 1991), pag. 13.

{12} P. Billings şi J. Beckwith, „Born Gay?” Technology Review, iulie 1993, pag. 60. Paul Billings este fostul sef al Diviziei de Medicină Genetică de la California Pacific Medical Center din Palo Alto, California, în prezent seful secţiei de Medicină Internă de la Spitalul Veteranilor din Palo Alto; Jonathan Beckwith este profesor cercetător la Departamentul de Microbiologie şi Genetică Moleculară de la Harvard Medical School.

{13} Ibid., pag. 60.

{14} Ibid., pag. 61.

{15} Vezi D. W. Whitehead, „Dan Quayle Was Right,” The Atlantic Monthly 271, no. 4, pag. 47-84, pentru un excelent studiu privind această schimbare. Printre alţii, Whitehead o citează pe Sara McLanahan, acum sociolog la Princeton: „Mergeam la scoală în perioada în care argumentul corect politic cum că familiile cu un singur părinte sunt doar un alt tip de familie şi că totul e perfect.” Ea recunoaşte acum că „dovezile privind lipsurile inter-generaţii arată că într-adevăr copiii din familiile numai-mamă au o probabilitate mai mare să aibă parte de lipsuri şi să formeze familii numai-mamă, decât copiii care locuiesc cu ambii părinţi mare parte a copilăriei lor.” (p. 62). Whitehead şi McLanahan sunt numai doi (două) dintre cercetătorii, rareori de sex feminin, care au abandonat mentalitatea distructivă a anilor 1970. Probabil cea mai cunoscută este Judith Wallerstein, directoare a Centrului pentru Studierea Copiilor din Divorţuri. Cartea ei din 1989, scrisă împreună cu Sandra Blakeslee, Second Chances: Men, Women, and Children a Decade after Divorce (A doua şansă: bărbaţi, femei şi copii la zece ani după divorţ) a spulberat sloganul „divorţul ajută la împlinirea personală; copiii vor fi bine.”

{16} E. Coleman et al., „Sexual and Intimacy Dysfunction Among Homosexual Men and Women,” Psychiatric Medicine (United States) 10, no. 2 (1992), pag. 257-71.

{17} L. S. Doll et al., „Self-Reported Childhood and Adolescent Sexual Abuse Among Adult Homosexual Bisexual Men,” Child Abuse and Neglect 16, no. 6 (1992), pag. 855-64.

{18} D. M. Greenberg, J. M. Bradford, and S. Curry, „A Comparison of Sexual Victimization in the Childhoods of Pedophiles and Hebephiles,” Journal of Forensic Science (United States) 38, no. 2 (March 1993), pag. 432-36.

Sursa: NARTH