Conceptul de „căsătorie homo” e cea mai nouă chichiţă ideologică promovată de cei care se laudă cu toleranţa lor, de liber-cugetători şi de politicienii progresişti. E o mişcare care răsare brusc în multe locuri, cu asemenea forţă încât restul societăţii rămâne mută în faţa acestei depravări colective.

Lucrurile merg înainte. În 2002, ziarul The Boston Globe a început să publice anunţuri şi fotografii de la „căsătoriile” unor pederaşti. Presa de doi bani, susţinătoare a căsătoriilor homo, lansează aproape zilnic articole propagandistice. În acelaşi timp, punctele de vedere opuse sunt cenzurate şi ascunse publicului.

Această idee a fost lansată prima oară acum 30 de ani, când un grup de 200 de homosexuali şi-au dat întâlnire în Chicago. Ei au redactat „Platforma drepturilor homo 1972”, care din acel moment a devenit un punct de referinţă pentru activiştii homosexuali.

În 1972, pretenţiilor lor păreau atât de fanteziste, încât nimeni nu i-a luat în serios. De exemplu: educaţie sexuală pentru copii, susţinută de autorităţi şi predată de homosexuali, „prezentarea homosexualităţii ca o preferinţă sănătoasă, valabilă, o alternativă la heterosexualitate”. Sună cunoscut astăzi? De asemenea: acceptarea obligatorie a homosexualilor în armată, în serviciile civile federale şi în companiile private. Imigrarea legală a homosexualilor. Legalizarea adopţiilor de către homosexuali. Acceptarea juridică a travestiţilor. Abrogarea legilor care interzic prostituţia şi solicitarea de servicii sexuale. Abrogarea legilor referitoare la vârsta consimţământului sexual la copii.

Combustibilul pentru asemenea mişcări a fost implicarea mass-mediei. Ca şi în cazul propagandei oficiale din anii 1930, cu ajutorul unui sistem suficient de obligatoriu, cu o afirmare constantă şi cu demonizarea publică a opiniilor diferite - tot mai mulţi oameni vor ajunge să accepte fără să comenteze.

Cea mai mare minciună sunt articolele despre perechea homo sănătoasă şi fericită. Adevăratele statistici sunt şocante. Valori uriaşe ale violenţei casnice, abuzului de droguri şi alcool şi problemelor psihice la „cuplurile” de acelaşi sex. Ca să nu mai menţionăm şi aspectele medicale: cancer intestinal, afecţiuni hepatice, hepatită, pe lângă SIDA şi suicid.

Însă cheia întregii dezbateri este felul în care activiştii şi-au reîncadrat problema fundamentală.

Până acum 50 de ani, conceptul de homosexuali ca „minoritate” nu exista. Nu existau nici „gay”, nici „homo”. Datele indicau nişte indivizi dependenţi de o serie de practici sexuale nesănătoase şi distructive - oameni al căror echilibru psihologic era răsturnat într-un mod tragic (şi deseori traumatic).

Aruncaţi o privire. Luaţi orice publicaţie pentru homosexuali şi veţi citi despre o varietate de fetişuri, de la obsesii pentru fizic la transsexualism. Sau anunţuri personale gen „petrecere în gură la mine”, articole descriptive despre sexul anal sau discursuri despre subtilităţile bisexualităţii.

Sau mergeţi la orice paradă homo şi veţi vedea oameni (oare?) dându-şi jos pantalonii şi dedându-se la tot felul de acte degradante. La paradele de anul acesta (2003) aruncau prezervative, bărbaţii defilau în pielea goală iar femeile se mângâiau lasciv.

Desigur, mass-media şi-a redactat articolele şi nu a pus întrebări. Un articol din ziarul Globe a surprins pe scurt ideea publicând o fotografie cu doi bărbaţi dansând pe stradă, purtând nimic altceva decât tocuri şi chiloţi de damă. Nici urmă de demnitate, doar nişte oameni care se definesc pe sine prin practicile lor sexuale.

În realitate, aceştia sunt oameni cu o mare suferinţă interioară. Nu e nimic „gay” (vesel) aici.

Pentru activişti, „căsătoria homo” nu are nimic de-a face cu dorinţa de a se căsători. Acolo unde s-a legalizat asta, foarte puțini s-au „căsătorit”, pentru că acest lucru are puțină importantă pentru ei. „Căsătoria homo” e legată de fapt de obsesia lor că societatea nu le acceptă oficial apucăturile - şi de furia lor că noi nu îi vom accepta niciodată.

Acesta este adevărul obiectiv pe care promotorii „dreptăţii sociale” refuză să-l abordeze.