În mai 1997 mă aflam într-o situație limită, ceea ce m-a făcut s-a apelez la terapia reparativă pentru a scăpa de homosexualitate. Soția mea mă prinsese cu o altă minciună, viața mea dublă ieșind astfel la iveală. A decis să-mi mai acorde o șansă. Ultima. În caz contrar, urma să mă părăsească, luându-i cu ea și pe cei doi copii. Am intrat în panică.

Viața mea înainte

Am fost dependent de pornografie, în special de pornografia homosexuală, timp de 20 de ani, începând de la 16 ani, și dependent de o homosexualitate promiscuă de la 21 la 35 de ani. Am trăit o viață dublă, fiind căsătorit și având copii. M-am întâlnit cu nenumărați parteneri în magazinele pornografice, în parcuri, în băile pentru homosexuali și în alte locuri. Eram dependent de sex. Apelam mereu la aceasta ca la un drog, deși îmi propusesem de o sută de ori să încetez. M-am căsătorit la vârsta de 26 de ani, credeam în valorile creștine și apreciam viața de familie, însă doream și iubirea unui bărbat, fiind în stare să fac orice pentru ea, chiar dacă era contrafăcută. Am trăit în rușine, teamă și izolare. Soția mea știa câte ceva din lupta mea, însă am mințit-o și am minimalizat problemele, iar ea voia să mă creadă.

La drum

Nu am avut nici o problemă să merg pentru prima oară la Clinica de Psihologie „Thomas Aquinas” din Los Angeles. Neliniștea legată de căsnicia mea a eclipsat orice posibilă îngrijorare față de terapie. Îl cunoscusem pe noul meu terapeut, David, cu doar șase săptămâni în urmă, în cadrul unui grup de sprijin pentru bărbații cu sentimente homosexuale nedorite. Mă impresionase prin două lucruri: aspectul său fizic atrăgător - aspectul său masculin, cu ochi care păreau că privesc în sufletul meu, și faptul că a declarat că și el a avut cândva probleme homosexuale, dar le biruise.

Acest ultim aspect mi-a dat mare încredere și speranță. Citisem declarațiile unor oameni care afirmau că „alții au învins homosexualitatea, deci poți și tu,” însă nu găsisem nici o specificație despre cine erau de fapt acei foști homosexuali, astfel că ani de zile m-am îndoit de existența lor. David era primul care declara: „Credeam că sunt homosexual, mă gândeam să duc o astfel de viață, însă am descoperit un alt mod de viață care mă face să fiu mai fericit și mai liniștit.” Nu știam la ce se referă, însă am avut încrederea că el, mai mult ca oricare altul pe care-l întâlnisem, mă putea ajuta să ies din groapa în care căzusem.

Și era o groapă foarte adâncă. Trăiam o viață dublă. La suprafață un soț și un tată model; mergeam la biserică și aveam succes în cariera profesională. La interior eram dependent de relații homosexuale. După 14 ani de viață dublă, am încetat orice rezistentă, convins fiind că așa trebuie să-mi trăiesc viața, sperând într-un fel că exteriorul și interiorul nu se vor întâlni niciodată ca să-mi distrugă viața.

Acum, mergeam la cabinetul terapeutului tocmai pentru că viața mea ascunsă venise în conflict cu aparentele. Totul părea să se prăbușească în jurul meu. Gândurile de sinucidere deveniseră tot mai dese.

Clauza de malpraxis: terapia nu va funcționa și ți-ar putea dăuna

Primul lucru pe care l-am făcut în biroul lui David a fost să semnez o înștiințare din partea Asociației Americane de Psihologie: terapia reparativă nu era dovedită, spunea formularul. Poziția oficială a AAP era aceea că nu credeau că orientarea sexuală se poate schimba; a încerca așa ceva ar putea avea efecte psihologice negative.

Da, grozav, mi-am zis, ca și cum viața dublă pe care o duc nu ar avea efecte psihologice negative.

De asemenea, respingeam soluția „modernă” care mă sfătuia să-mi abandonez soția și copiii și să îmbrățișez pe față stilul de viață homosexual. Nu voiam așa ceva. Avusesem ocazia să fac asta înainte s-o întâlnesc pe Diane și înainte de a avea copii, când miza era mult mai mică, dar am realizat că nu asta voiam. Deși să mă întâlnesc cu bărbați, să adopt o identitate de homosexual și să mă arunc în stilul de viață homosexual a fost incitant la început, cu timpul toate acestea aproape mi-au ucis spiritul, m-au înstrăinat de țelurile mele în viață, m-au îndepărtat de Dumnezeu și de sentimentul unui scop înalt. Am realizat apoi că nu voiam să fiu identificat ca homosexual; voiam să fiu identificat ca bărbat.

În primii ani de căsnicie, incapabil să găsesc ajutor pentru lupta mea cu homosexualitatea care se manifesta în interior, am cedat alternativei unei vieți duble. Până când l-am întâlnit pe David, renunțasem la orice speranță de schimbare. Acum însă, David îmi apărea ca singura speranță.

La prima noastră ședință, i-am povestit toată viața mea cu o sinceritate fără precedent pentru mine. I-am povestit totul cu încredere. Nu m-am gândit să obțin aprobarea lui, nu m-am îngrijorat de eventualele consecințe asupra vieții mele pentru că îi povesteam lui totul. Mi-a răspuns simplu: „Viața ta e un dezastru.” Am fost surprins de conciziunea lui, însă avea dreptate. „Te pot ajuta să depășești această criză imediată, însă dacă tu nu mergi mai la adânc, nu vei face decât să amâni o recurentă inevitabilă - probabil cu consecințe mai grave data viitoare.”

Am fost de acord. Ajunsesem la fund. Eram gata să fac orice pentru a-mi salva viața. În următoarele săptămâni, în fiecare marți seara fugeam la biroul lui David, găsind acolo un refugiu unde găseam ajutor și ghidare în cele mai întunecate secrete ale vieții mele. I-am relatat durerea pe care i-am provocat-o soției mele, precum și scandalul firesc pe care mi l-a făcut. Ce ușurare a fost pentru mine când ea, văzând hotărârea mea de a lucra cu David, a hotărât să nu mai plece - cel puțin deocamdată.

Dezvelirea rănilor

Următorul pas a fost să mă pregătesc pentru spovedania de la biserică. Știam că nu voi putea avea o schimbare permanentă dacă nu mă spovedeam. De fapt, aceasta a fost una dintre condițiile puse de Diane ca să nu plece. Să mărturisesc însă așa ceva în fața preotului era ceva care mă înfricoșa. Îmi era teamă de respingere, de reacția lui. Totuși, când am făcut-o, el nu m-a respins. M-a ascultat cu amabilitate și atenție. La sfârșit, mi-a spus că trebuie să fac un legământ că-i voi rămâne credincios soției.

Evident, cei din biserică nu au aflat despre situația mea. Totuși, întreaga experiență mi-a generat intense sentimente de respingere și rușine. S-au rupt zăgazurile, iar la ședințele de terapie cu David tot disecam respingeri mai mult sau mai puțin închipuite din partea bărbaților. Timp de câteva ședințe, am tot țipat și urlat.

Spre uimirea mea, David m-a încurajat în toate aceste expresii. Eu as fi vrut să fiu reținut, mă gândeam că mânia este ceva rău. Numai băieții răi urlă. David m-a învățat însă că eu ajungeam să mă manifest într-o manieră sexuală tocmai din cauza acelei mânii și rușini reprimate, pe care eu le întorceam într-o manieră distructivă împotriva mea. Furia trebuia să iasă la suprafață. Trebuia să se elibereze.

A încercat să mă învețe „să explodez”, să o simt în tot organismul. Nu am înțeles. Mă simțeam ca un elev tâmpit care nu pricepe cum e cu radicalii. Nu înțelegeam ce voia să fac. În cele din urmă mi-a zis: „E ca la linia fierbinte, doar că e furie în loc de sex.” O! Am râs - de ce nu ai spus așa?!

Mi-am dat drumul la furie: furie împotriva tatălui meu care nu fusese prezent emoțional în viața mea; furie împotriva lui Mike Bizonu' care râdea de mine în liceu; furie împotriva mamei mele, care mă făcea să-mi fie rușine de masculinitatea mea; durerea pe care o purtasem în mine toată viața, ea putând să mă tot atace din interior. Așa cum m-a învățat David, am vizualizat reacții de răspuns și am dat afară din inima mea rușinea și respingerea. Am repetat acest proces timp de câteva luni, până când m-am eliberat complet de furie. Abia atunci am fost gata să-i iert.

Alteori David lucra cu mine în privința dependentelor mele ciclice. Am explorat ce anume mă făcea să recurg la acte sexuale - stresul, furia, teama, aproape orice emoție negativă mă făcea să caut ușurare în brațele unor bărbați și o eliberare prin comportamente sexuale ilicite, similare unor droguri. M-am hotărât să mă întorc la asociația Sexaholics Anonymous (Dependenții de Sex), unde făcusem cândva anumite progrese în direcția vindecării acestor dependente ciclice. Pe măsură ce lucram și sondam viața mea emoțională împreună cu David, aceste cicluri mai întâi s-au rărit.

Intrarea în lumea bărbaților

David m-a învățat despre detașarea defensivă; am învățat despre cum îi respinsesem pe bărbați pentru a mă proteja pe mine însumi de a nu fi rănit de ei. Am studiat o carte a directorului clinicii, dr. Joseph Nicolosi, numită „Terapia reparativă a homosexualității masculine,” și am fost uimit să găsesc descris în ea exact profilul meu psihologic, cu toată detașarea defensivă care mă caracteriza.

David m-a ajutat să-mi deschid mintea și inima către posibilitatea de a găsi un bărbat heterosexual de la care să obțin ajutor în timpul săptămânii. Era înfricoșător, dar m-am apropiat de Mark, un tip de la biserică, cu opt ani mai mare ca mine. I-am spus despre ce era vorba și a fost de acord să discutăm despre asta. Nu știa nimic despre homosexualitate, însă știa despre Dumnezeu și despre suferință; era mai mult decât doritor să mă ajute. Am discutat cu el cel puțin săptămânal, uneori de câteva ori pe săptămână. Îl sunam atunci când eram tentat să trec la acțiuni nefericite. L-am sunat și când am căzut, iar el m-a ajutat să mă ridic.

Bucuria lui David legat de noul meu prieten era vizibilă. „Aș vrea să-l cunosc. L-aș clona pentru ceilalți clienți ai mei!”

Acesta era un lucru pe care îl apreciam mult la David - franchețea lui necosmetizată față de greșelile mele. Am simțit că-i pasă de succesele și dezvoltarea mea. Am ajuns să-l iubesc ca pe un frate.

Totuși, erau momente în care mă blocam la ideea de a lega prietenii și cu alți bărbați. Eram convins că bărbații heterosexuali nu au prieteni - că nici măcar nu au nevoie. Soțiile sau prietenele lor ar fi suficiente pentru ei. Cu siguranță, tatăl meu nu avusese prieteni și nici nu ieșise în oraș fără mama mea. Abia îmi puteam aminti de un prieten al celor trei frați ai mei, mult mai mari decât mine. Cum m-as fi putut baza pe niște bărbați heterosexuali, să-mi fie prieteni, să răspundă nevoilor mele de camaraderie și susținere? Întotdeauna crezusem că singurii bărbați care vor ceva de la alți bărbați sunt homosexualii.

David m-a făcut să deschid ochii, să privesc dincolo de prejudecăți. „Sufletul tău dorește prietenia altor bărbați, iar această dorință tot se va manifesta, într-un fel sau altul. Va ieși la suprafață. Să o suprimi ar tine pentru o perioadă, dar apoi barajul va plezni. Dacă nu vei avea niște relații sănătoase cu bărbații, nevoia aceasta te va mâna să acționezi într-o manieră sexuală. Într-un fel sau altul, nevoia își va găsi o împlinire.”

Cuvintele lui mi-au intrat în minte: Într-un fel sau altul, nevoia își va găsi o împlinire. Știam că are dreptate. M-am străduit să ies din cochilie. Am început să mă uit mai atent la bărbații heterosexuali. Am început să-i văd pe unii că mergeau împreună în oraș să servească masa, alții mergeau împreună la film, în diferite cluburi, reparau împreună mașini. La petreceri, am remarcat că destul de repede de la sosire, bărbații se strângeau în grupuri, separat de femei. Stăteau împreună, priveau un meci la televizor sau jucau biliard.

Descopeream pentru prima oară lumea bărbaților. Voiam să mă văd cu David pentru a-i povesti despre revelațiile mele, pentru a încerca să înțeleg și să de-mistific lumea bărbaților. Am discutat despre lucrurile pe care le fac bărbații, despre ce fac la petreceri, despre cum sunt între ei și față de femei. Am început să-i înțeleg, apoi să-i apreciez - apoi, treptat, să simt că nu sunt chiar atât de diferit de ei.

David a devenit tatăl meu surogat, fratele meu surogat și mentorul meu în lumea bărbaților. Îmi amintesc că la un moment dat mă uitam adânc în ochii lui negri, într-un moment de tăcere. Am simțit cât de mult mă încredeam în el, cât de mult îl iubeam. Am simțit câtă bucurie îi aduc succesele mele. Doar privindu-l în ochi am simțit că mă vede ca un bărbat, și pentru prima oară am gândit „Preiau masculinitatea lui, simt că mă susține, și asta fără să-l ating, fără nici un sentiment sexual față de el. Totul doar din ochi! Nu e nevoie s-o caut sexual, sau cu mâna. Pot simți dragostea lui și mă pot relaționa cu masculinitatea lui fără să-l ating.” A fost un moment deosebit, un moment în care m-am simțit absolut bărbat și recunoscut ca bărbat.

Unul dintre cele mai teribile momente a fost să-l rog pe un tip de la biserică, Rob, să mă învețe să joc baschet. Nu David îmi sugerase asta, dar teama mea față de sport era aproape o fobie, așa că ceva din mine m-a făcut să înfrunt această teamă. A fost destul de greu să-l abordez pe Rob și să-i spun ce vreau, dar momentul când mi-am făcut apariția pe terenul de baschet a fost și mai înfricoșător. De fapt, eram mai jenat de anti-talentul meu sportiv decât de tot trecutul meu homosexual. I-am mărturisit lui Rob că nu știu nici cel mai mic lucru despre baschet.

Rob m-a antrenat în fiecare sâmbătă dimineață, timp de câteva săptămâni, iar toate succesele și temerile i le povesteam lui David. În final, am ajuns să merg cu Rob la meciuri de baschet. Prima oară am fost jalnic; mi-au venit în minte toate glumele băieților din liceu. Săptămâna a doua a fost mai bine, apoi și mai bine. Odată i-am scris un email lui David: „Pot să arunc din săritură! Pentru prima oară în viața mea, am aruncat din săritură!” Mi-a răspuns că se bucură pentru mine, și am simțit asta. Cine altul putea înțelege importanta acelui lucru pentru un bărbat de 36 de ani?

Am continuat să lucrăm împreună, și David mi-a vorbit despre o asociație de bărbați numită Noii Luptători, care derula un program sportiv pentru bărbați în munții de la est de Los Angeles. La început am ezitat, însă după ce teama mea de bărbați s-a risipit, am decis mă merg. După primul weekend am năvălit în biroul lui David: „A fost grozav! Am descoperit BĂRBAȚII!” Eram ca ei; erau ca mine! Eram un bărbat printre bărbați. Înțelegerea acestei realități mi-a cuprins toată ființa.

Au fost mai multe suișuri și coborâșuri, alunecări și căderi, curaj și teamă, însă acum avea mai multe puncte de sprijin - David, Mark, Rob, o întâlnire săptămânală cu cei de la Noii Luptători, cu cei de la Sexaholics Anonymous și bineînțeles, exista și Diane, soția mea. Ea mi-a fost alături, m-a iubit și m-a încurajat, văzând schimbările adevărate nu din comportamentul meu, ci și din inima mea.

Bărbatul din mine

În ultimele luni de terapie cu David, simțind că nevoia mea de terapie profesională se apropie de sfârșit, am preluat inițiativa în cadrul ședințelor pentru a mă asigura că puteam face față în domeniile în care avusesem nevoie de ajutorul lui: sentimentele de respingere pe care a trebuit să le înfrunt; răni pe care a trebuit să le iert. Tot mai frecvent, veneam la ședințe pentru a anunța bucurie, nu durere, teamă sau furie; pentru a vorbi despre sentimentul meu tot mai puternic de identitate și putere masculină; pentru a-i povesti despre noii prieteni pe care mi-i făceam și despre noile riscuri prin care-mi testam stabilitatea interioară.

Într-o zi, aproape de sfârșitul terapiei, stăteam pe canapea, iar el a pus o casetă cu muzică. Stând în spatele meu, mi-a pus mâna pe umeri. Mi-a spus: „EȘTI un bărbat. Ești puternic. Ai reușit să rupi lanțul care te lega cândva de identitatea mamei tale. Ai dovedit că ești un bărbat între bărbați. Bărbații te admiră și te sprijină. Ești unul dintre ei. Ești un soț și un tată bun și iubitor. Ești un om întreg. Nu ești perfect, însă e bine așa cum ești. Ești complet.”

Mi-au dat lacrimile. Îl credeam! Era adevărat și, în final, știam asta. Eram complet! Nu mai aveam nevoie de bărbați, sexual vorbind. Nu mai aveam nevoie de un bărbat ca să mă completeze. În mod ironic, mă simțeam mai legat de bărbați ca niciodată până atunci. Asta căutasem toți acei ani de la bărbați. Asta îmi dorisem - o legătură adevărată, nu una fantezistă. O legătură cu bărbații. O legătură cu bărbatul din mine. Completitudine în mine însumi.

Am plecat pentru ultima oară din biroul lui David pe data de 25 august 1999, la 27 de luni de la prima ședință. Eram alt om. Mai puternic. Mai fericit. Mai întemeiat. Complet. De doi ani îi eram credincios soției mele - și asta cu pace și bucurie.

La ultima ședință l-am strâns în brațe pe David. I-am spus: „Te iubesc. Nu voi uita niciodată ce ai făcut pentru mine.” Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns: „Și eu te iubesc”. De l-aș fi putut păstra ca prieten... Ceva din mine mi-a spus: „Prietenia este veșnică. Chiar dacă nu poți fi prieten cu el în viața asta, vei fi în cea viitoare. Această legătură puternică dintre voi va fi veșnică.”

Și poate mai important, voi lua cu mine darurile pe care mi le-a dat, în fiecare relație a mea de acum încolo. Nu mai am nevoie de David ca terapeut, pentru că acum pot avea o relație sinceră cu alții. Îmi pot face prieteni. Pot cere ajutor. Pot fi adevărat.

Mai presus de toate, pot iubi. Am învățat să ofer și să primesc dragoste de la alți bărbați, ca frați ai mei, și am învățat să mă încred în ei din toată inima. Astfel, am găsit ceea ce căutasem toată viața mea.

Traducere din limba engleză