societate

Prof. Dr. Univ. Ilie Bădescu

homosexualitatea: studiu sociologic

1. Pentru o antropologie creştină a homosexualităţii

Pentru a măsura gradul solidarităţii sociale, sociologul se foloseşte de acele mărimi prin care poate determina nivelul mediu al „moralităţii publice” sau „generale” dintr-o societate şi, evident, variaţia acestei moralităţi medii, în timp şi spaţiu, de la o zonă la alta. Sociologul apreciază că măsurătorile statistice referitoare la alcoolism, crime, violenţă, divorţ, homosexualitate etc. reprezintă indicatori prin care putem măsura nivelul „imoralităţii medii” dintr-o societate ori, cu un termen mai neutru, al „demoralizării generale” (adică al slăbirii efectului de integrare generală al societăţii).

Societatea este indestructibilă şi integratoare în ins. Când această unitate lăuntrică este afectată, forţa demoralizării sociale se compune în individ sub forma răului care distruge sau care distruge (sinucidere, alcoolism, crimă, homosexualitate etc.). Pentru ca forţa aceasta să devină eficientă, ea trebuie să distrugă stăvilarul sufletesc al individului şi să permită manifestarea liberă de orice regulă a „pasiunilor oarbe”. Acest „stăvilar” este, în viziunea sociologiei solidariste, de aceeaşi natură cu conştiinţa colectivă sau comună a societăţii respective. De îndată ce a fost depăşit pragul critic, de cedare a unităţii interioare, se declanşează fenomenul negativ (sinucidere, crimă, violenţă, inversiune sexuală etc.).

Din punct de vedere sociologic, homosexualitatea este un fenomen de răsturnare axială a orientalii sexuale a indivizilor, astfel că în locul orientării spre persoane de sex diferit (heterosexualitate), în individ se dezvoltă o atitudine de orientare spre persoane de acelaşi sex (homo = acelasi). Această răsturnare presupune o restructurare a întregii baze axiologice a personalităţii, iar lucrul acesta este posibil dacă societatea şi-a pierdut puterea de reacţie la acele curente care o pot dezorganiza. Lewis Mumfor apreciază că în secolul al XX-lea, de pildă, s-a declanşat un asemenea curent. El l-a denumit „revolta libidoului” (the uprising of libido). Societatea europeană n-a mai reuşit după aceea să opună nimic acestui uriaş front de val al sexualităţii. Tot răul ei pare a-şi avea rădăcinile în această debordare a libidoului peste puterea de rezistentă a „stăvilarului culturii tradiţionale”.

În mod curios, Freud a explicat fenomenul prin „constrângerile culturii” şi, oricum, l-a integrat în clasa „nevrozelor sexuale”. (Mai târziu, un alt psihanalist, Adler, a formulat o „teorie politică a nevrozei”, avertizând că, alături de rostogolirea valului sexualist, societatea europeană suferă de o altă mare energie anarhică, instinctul puterii). Spiritul devine, în viziunea lui Freud, duşmanul corpului şi sursa răului. Aceasta este răsturnarea anticreştină a lui Freud.

În Creştinism, lucrurile sunt oarecum pe dos: Duhul Sfânt, deci spiritul, este sursa de eliberare a corpului şi de salvare sufletească. La Freud, dimpotrivă, libertatea este biologică şi are rădăcini în corp. Spiritul este suspectat (denunţat) ca o forţă care încercuieşte omul.

Acelaşi lucru îl susţine Marx. Eliberarea omului vine nu din procesele sufleteşti, ci din procesele de ordin material, astfel încât libertatea este echivalentă cu accesul la hrană, la clasele de plăceri şi la bani. Aşa se ajunge la concluzia paradoxală că tocmai clasa cea mai încercuită materialiceşte este considerată clasa eliberatoare cu condiţia eliberării de religie şi de orice alte consideraţii idealiste mai înalte, pentru a se concentra asupra revendicărilor pur materiale. Aceasta este marea eroare a lui Marx şi popoarele au plătit-o scump. Toate „revoluţiile” ordinii materiale şi biologice (de la cea economică la cea biologică sau sexuală, cum a fost denumită) s-au dovedit a fi încadrări prelungite ale crizei în forma ei acută. Adevărul eliberator al neamurilor şi al omului a fost Iisus Hristos, nu Marx ori Lenin ori Freud, cei care au predicat eliberarea omului prin libertatea corpului. Adevărata libertate este aceea procurată de conversiunea dintre spirit şi corp.

Miza unilaterală pe corp este o eroare catastrofală şi a condus societăţile moderne la cea mai adâncă înfundătură antropologică şi ecosomatică dintre cele cunoscute în istorie. Adevăratul model de libertate este cel creştin, căci ne cere să înălţăm corporalitatea la puterea spiritului pentru a face din corp o punte către mântuire.

Cu acesta ieşim din tărâmul sociologiei spre acela al antropologiei. Problema sexualităţii nu poate fi lămurită prin mijlocirea exclusivă a sociologiei. Modelul mai complet pentru explicaţia acestui fenomen este acela al antroposociologiei creştine.

2. Homosexualitatea şi legislaţia

Dreptul este „simbolul extern” al fenomenului de solidaritate socială. Cu cât legăturile sociale sunt mai comunitare, cu atât sancţiunile prevăzute de norma juridică sunt mai represive în raport cu cel ce provoacă rupturi ale respectivelor legături comunitare. Sunt societăţi care acordă o importanţă foarte mare comunităţii familiale şi religioase. În acestea, homosexualitatea capătă şi tratamentul cel mai aspru.

În Anglia, de pildă, până în anul 1861, homosexualitatea era pedepsită cu moartea, iar până în anul 1967, homosexualii erau sancţionaţi cu închisoarea pe viaţă. În America, legile contra homosexualităţii erau de asemenea de tip represiv, putând merge până la pedeapsa capitală. Thomas Jefferson, preşedintea al S.U.A. şi autorul „Declaraţiei de Independentă” a ridicat pedeapsa capitală şi a considerat că pedeapsa cea mai adecvată aplicată homosexualilor este castrarea (la bărbaţi) şi operarea unei găuri în nas (pe jumătate de inch) la femei.

Din legislaţia S.U.A. în această problemă, trebuie reţinut că douăzeci şi patru de state (şi districtul Columbia) au legi speciale contra sodomiei care merg până la douăzeci de ani închisoare contra practicilor sexuale „nefireşti” (necrofilie, pederastie, raporturi anale ori orale etc.). Pentru aceste ultime raporturi sunt sancţionate chiar şi cuplurile căsătorite (legea se aplică indiferent de sex, stare civilă sau acordul părinţilor). În alte state (precum Oregon, Colorado, New Mexieo, Nebraska, Iowa etc.) nu există legi speciale cu privire Ia sodomie. În California, în schimb, există o teribilă toleranţă faţă de homosexualitate, ca şi în New York şi Florida.

Prin urmare, în aria „civilizaţiei occidentale”, cu cele două subtipuri ale ei — nord-americană şi europeană (S.P. Huntington) — întâlnim întreaga scară a dreptului în chestiunea homosexualităţii. Nimeni în Texas, Arizona, Georgia şi Rhode Island, unde homosexualitatea e pedepsită cu douăzeci de ani de închisoare, nu s-a gândit să pună eticheta de „neeuropean” sau de „neamerican” acestor state şi tot astfel, excluzându-i poate pe homosexualii înşişi, nimeni de acolo nu consideră că această lege ar aduce încălcări ale drepturilor omului. Fiind o lege care protejează familia şi religia, este considerată „naturală” şi „normală”. Este, de aceea, cu totul anormal ca cineva, o autoritate străină unei ţări, să impună o altă legislaţie decât cea care derivă din conştiinţa comunitară a societăţii respective.

În al doilea rând, este absolut ciudat să consideri că legislaţia din cutare stat reflectă sau nu un punct de vedere ştiinţific, cum apreciază un sociolog român într-un studiu. A considera că există un punct de vedere ştiinţific diferit de cel religios, moral şi comunitar (public), înseamnă a recunoaşte că sociologia nu este o ştiinţă a societăţii, ci o ştiinţă pentru societate, aplicată de o instanţă suprasocietală şi emanată dintr-o autoritate mai înaltă decât autoritatea societătii însesi, şi anume „autoritatea comunităţii ştiinţifice”. În felul acesta, comunitatea ştiinţifică este ridicată la rang religios şi este acreditată ca sacerdoţiu şi ca religie fără Dumnezeu, adică o parareligie.

Dar aceasta coboară societatea din autonomia şi suveranitatea ei, la rang de „subiect tolerat” şi promovează o falsă idee sociologică, conform căreia comunitatea ştiinţifică este o „suprasocietate”, adică un depozit de modele (reţete) pe care le poate oferi societăţii concrete (reale), aşa cum ar face inginerul cu maşina care s-a defectat.

În realitate, societatea este autonomă, sociologic vorbind, adică îşi elaborează ea însăşi modelele şi deci normalitatea, iar la nivelul ei maximal de manifestare, legăturile sociale capătă caracter religios. Deci, dacă ar fi să căutăm un nivel de maximalizare a socialităţii omeneşti, atunci acesta ar avea caracter religios şi dacă ar trebui să derivăm normalitatea din socialitatea cea mai intensă, ar trebui să o derivăm din religie, nu dintr-o aşa-zisă „ştiinţă”. Ce ştiinţă este aceea care îmi spune că homosexualitatea este „ştiinţifică”, când în practicarea ei sunt anihilate atât iubirea cât şi socialitatea familială şi cea religioasă? A iubi înseamnă a-l trăi pe Celălalt, pe Altul tău real (adică Bărbatul pe Femeie şi Femeia pe Bărbat), deci pe cel ce se deosebeşte radical de tine.

Prin urmare, adevărata legislaţie „ştiinţifică” este aceea conformă cu baza religioasă şi familială a societăţii, nu cea care anihilează în ins, unitatea şi indestructibilitatea fiinţei sale comunitare.

3. Homosexualitatea ca minoritate socială şi ca stigmat

Homosexualitatea este o minoritate (având în vedere ponderea ei foarte mică). Care sunt caracteristicile acestei minorităţi? Ea este o „minoritate exclusivă” şi „stigmatizată” (poartă un stigmat, de care nu poate scăpa, căci acesta cade automat asupra ei din „stampila publică” pe care o aplică societatea însăşi, nu o instituţie sau un ins).

Din acest punct de vedere, această stigmatizare nu poate fi anulată de lege, tocmai pentru că este un fenomen social. Apărătorii homosexualităţii speră că acest stigmat ar putea fi eradicat prin intermediul scolii, al armatei şi al Bisericii. De aceea, ei cer ca homosexualitatea să fie admisă în scoli, în armată şi să fie admisă de Biserică. Şi într-adevăr, homosexualitatea ar putea să iasă de sub stigmatul public, dacă nivelurile cele mai înalte ale „moralităţii publice”, respectiv ale „conştiinţei comune”, adică Educaţia, spiritul militar şi Biserica (instituţia cea mai înaltă) ar admite-o şi ar defini-o ca un „fenomen natural” (conform cu natura) şi „obişnuit” (necontradictoriu cu norma şi cu tradiţia, cu moravurile şi cu obiceiurile ei etc.). Deci, dacă legea ar sancţiona pozitiv homosexualitatea, ea n-ar putea, prin aceasta, să eradicheze stigmatul public al acesteia, tocmai pentru că legea juridică nu are eficacitate dacă este contrară moravurilor şi religiei, respectiv spiritului comunitar. Acolo unde populaţia respinge, în proporţie de 90% homosexualitatea, legea n-o poate face acceptată şi, ca atare, homosexualitatea va rămâne o „minoritate stigmatizată”.

În universităţile americane se încearcă contracararea acestui fenomen de stigmatizare, promovându-se „teoria” că homosexualitatea este un „stil de viaţă alternativ”, care ar putea fi încercat oricând şi de oricine. Mai mult chiar, se dezvoltă propaganda în favoarea „stilului alternativ de viaţă”, iar libertatea opţiunii pentru acest „stil” este prezentată ca expresie a unui maximum de libertate în acea societate şi a unei „democraţii perfecte”. La această poziţie, Biserica şi corpul Comunităţilor (în faţă cu familia) ripostează, considerând că democraţia trebuie să reproducă în fundamentele sale „spiritul comunităţilor omeneşti”.

Sociologia, căutând o cale adecvată de a tălmăci fenomenul, consemnează o a doua caracteristică a acestei minorităţi, pornind de la distincţia între „minorităţile inclusive” şi „minorităţile exclusive”. „Minorităţile inclusive” sunt acele minorităţi care sunt comparabile cu toate comunităţile umane (de la familie la comunitatea de credincioşi, adică la Biserică). „Minorităţile exclusive sunt acele minorităţi ale căror manifestări nu sunt compatibile cu una sau mai multe dintre comunităţile omeneşti (Familia, Biserica, Naţiunea etc.). În acest fel, afirmarea acelei minorităţi aduce, implicit, daune afirmării comunităţii respective. Ele se află în raport de excludere. Minoritatea homosexualilor se află în raport de excludere totală cu Familia monogamă europeană şi cu Biserica creştină.

O legislaţie în acest domeniu trebuie să rezolve problema „codificării unitare” a legilor, adică să pună în acord Codul familiei cu legea de protejare a homosexualităţii. Societăţile europene au procedat în trei moduri:

a) au respins homosexualitatea;

b) n-au dat legi pozitive (au refuzat o legislaţie de discriminare pozitivă), chiar dacă n-au adoptat nici legi de sancţionare represivă;

c) au dat legi de acceptare (de discriminare pozitivă), dar au modificat atât definiţia familiei, cât şi definiţia omului (admiţând că un cuplu de homosexuali este o „familie”, poate fi considerat o „familie”. În acest sens, au admis căsătoriile între homosexuali.).

Problema centrală şi dificilă în această chestiune a minorităţilor exclusive este aceea că simpla lor existentă reclamă redefinirea şi deci restructurarea axiomelor societăţilor europene, care, cu toată zguduirea secolului „luminilor”, a revoluţiei franceze şi, la vârf, a revoluţiei comuniste, nu au renunţat să se considere monogame şi creştine (n-au renunţat la axioma familiei monogame şi la axioma caracterului creştin al omului şi al civilizaţiei europene).

Problema homosexualităţii pune în discuţie tocmai familia monogamă şi legile creştine, adică tocmai fundamentele societăţii europene. Sociologic, se poate admite că există societăţi europene care şi-au pierdut aceste fundamente şi pot adopta legislaţii care nu preiau în spiritul lor aceste axiome. Dar tot sociologic, nu este admisibil ca o instanţă suprasocială şi transeuropeană să ceară altei societăţi, în numele „europenităţii”, să adopte legi de discriminare pozitivă care contravin axiomelor europene şi convingerii marii majorităţi a populaţiei. Şi aceasta tocmai pentru că problema minorităţilor exclusive nu este aceea a raportului cu majoritatea, ci aceea a unui raport de excludere a unor comunităţi esenţiale.

Un alt argument sofistic al revendicărilor homosexuale este acela care susţine că o lege represivă ar determina amplificarea fenomenului printr-o recrutare masivă a minorilor. Acest lucru ar fi posibil numai dacă respectiva societate n-ar adopta legi de protecţie a minorilor şi de întărire a familiei monogame şi a educaţiei creştine. Cu aceasta atingem, în fine, chestiunea evaluărilor cantitative ale homosexualităţii.

4. Sociologia cantitativă şi homosexualitatea

Indicii cantitativi ai homosexualităţii sunt diferit interpretaţi. Sociologia comunităţilor vede în cifrele privind homosexualitatea indicatori ai „nivelului mediu al demoralizării societăţii omeneşti”. Sociologia homosexualistă prezintă cifrele privind homosexualitatea ca argument al revendicării drepturilor minorităţii homosexuale. De aceea, şi unii şi ceilalţi admit supraestimările cantitative ale homosexualităţii. Unii pentru a avertiza asupra degradării societăţii civile occidentale, ceilalţi pentru a-şi întemeia pe norma statistică pretenţiile. Estimările statistice care susţin că 10% din populaţia globului cuprinde „intervenţii de ambele sexe”. (Aceasta înseamnă că, la un total de 5.351 miliarde de oameni în 1991, existau 540 de milioane de homosexuali de ambele sexe. La rândul său, Institutul American pentru Cercetarea Homosexualităţii „Alfred C. Kinsey”, estimează că 5-6% din populaţia adultă americană a avut practici homosexuale). Shirley Hyde apreciază că 25% dintre bărbaţii americani şi 15% dintre femei au avut cel puţin o experienţă homosexuală în viaţa lor (cf. ibidem). Alte statistici consideră că, în lume, raportul homosexualităţii la populaţia heterosexuală este de 1/30.000.

Ce înseamnă toate aceste cifre? E „mult”, e „puţin”? Problema nu se pune în aceşti termeni. Problema sociologiei cantitative este aceea de a stabili variaţia acestui raport în funcţie de mediile sociale, şcolare, culturale, rezidenţiale etc., adică de factorii etiologici ai homosexualităţii. În S.U.A., de pildă, ponderea cea mai mare a homosexualilor este în California, iar centrul homosexualităţii americane şi mondiale (în raport cu densitatea) este San Francisco.

Dacă examinăm condiţia sociologică a acestei zone, vom observa că tot în California este şi zona celei mai mari relaxări a axiomelor vieţii creştine şi numărul cel mai mare de grupări „scientologice” neoprotestante. California face parte din axul americano-japonez, pe care se distribuie şi cele mai semnificative sincretisme euro-asiatice. San Francisco este, prin excelenţă, un mediu urban alexandrinist, adică mediul crizei provocate de declinul unei civilizaţii istorice, când axiomele culturale ale unor civilizaţii istorice se prăbuşesc, când influenţele străine sunt foarte puternice şi capacitatea societăţii de a se auto-organiza şi de a-şi dezvolta fundamente consensuale este foarte scăzută.

5. Etiologia homosexualităţii

Cu această problemă, am ajuns, iată, la problema etiologiei homosexualităţii.

Teoriile etiologice invocă aspecte prin care adeseori se caută o justificare a conduitei homosexuale. Homosexualitatea e atribuită când mecanismelor genetice (absenta unor cromozomi, deficitele hormonale etc.), când unor mecanisme psihosociale (nerezolvarea complexelor oedipiene, experienţe timpurii din prima copilărie, socializarea homosexuală: contactul cu o „subcultură” homosexuală etc.).

„Pentru nici unul dintre elementele etiologice menţionate nu există o evidentă empirică satisfăcătoare şi nici modalităţi de testare adecvată” (cf. S. Rădulescu, în op., cit., p. 500). Toate încearcă să construiască ideea unei „personalităţi homosexuale”, care ar fi îndreptăţită natural, aşa cum, de pildă, în teoria lombrosiană s-a încercat acreditarea unei „personalităţi criminale” şi deci al unui determinism ereditar. Nici una dintre clarificările acestea nu pot să demonstreze că există o relaţie directă între „înclinaţia” homosexuală şi comportamentul homosexual. Şi aceasta pentru că sexualitatea nu este o variabilă sintetică şi integratoare a personalităţii, ci o dimensiune a persoanei, care, ca orice potenţial biopsihic, este utilizată în deplină libertate morală de către individ, printr-un act de liber arbitru. Insul, deci, poate utiliza această „energie” fie într-o direcţie care susţine creşterea şi împlinirea personalităţii comunitare în individ fie în direcţia opusă, a proceselor care susţin criza şi dimensiunea personalităţii comunitare în individ.

Problema homosexualităţii nu trebuie şi nu poate fi discutată în afara şi independent de problema onto-antropologică a societăţilor omeneşti. Cel ce-o scoate din contextul ei „natural” prelungeşte criza şi contribuie la adâncirea ei. Sexualitatea nu este decât o „energie” somatică a omului şi nu putem discuta problematica omului şi a societăţilor pornind de la sex.

Consiliul Europei, scufundat de curentele hedoniste şi de filosofiile materialist-biologiste ale internaţionalelor de stânga, care au năzuit să-l „ucidă” pe Dumnezeu, să distrugă Biserica, Familia şi Neamurile, poate susţine orice elucubraţie cu privire la sex. Dar ca popoarele să fie somate să-şi facă religii civile este prea mult şi prea periculos pentru existența neamurilor şi pentru supravieţuirea Europei creştine şi monogame.