„Minţile noastre nu sunt create singure; ele sunt co-create. Sistemul nostru nervos este pregătit pentru a învăţa de la sistemele nervoase ale celor din jur, iar acest lucru ne transformă.”(1)

Procesul central de vindecare din psihoterapie constă în experienţa rezonanţei sau a acordajului fin. Această experienţă îi permite clientului să coreleze aspecte emoţionale şi cognitive ale vieţii lui interioare. O relaţie bine acordată cu o altă persoană creează noi conexiuni neurologice la nivelul creierului.

Atunci când clientul îşi dezvăluie viaţa emoţională în faţa terapeutului, el se angajează într-un act de încredere care îl conectează cu terapeutului ca într-un dans elegant şi profund. Ei încep să dezvolte o sincronicitate subtilă, în care fiecare simte intuitiv ce anume încearcă celălalt să exprime.

În timpul şedinţei, terapeutul evaluează receptivitatea clientului, prin întrebări cum ar fi „Ce are loc în momentul acesta între noi?” În particular, el este interesat să creeze momente aparte, instant, în care întregul cadru al tabloului terapeutic se schimbă brusc, cei doi realizând o conexiune emoţională intensă, atunci şi acolo. Atât clientul, cât şi terapeutul, simte o oarecare nelinişte, în sensul că relaţia lor ar putea să se schimbe brusc, în bine sau rău, în acel moment.

Expunerea şi vulnerabilitatea sunt parte din aceste interacţiuni. Este ceva aparte - o recunoaştere reciprocă a celuilalt la un nivel profund, şi poate un zâmbet uşor jenat care marchează această expunere intimă.

Neînţelegerile, sentimentele rănite şi resentimentele ascunse sunt şi ele inevitabile într-o relaţie terapeutică. Ele îi oferă clientului ocazia de a învăţa cum să se re-angajeze emoţional după o ruptură relaţională. Identificarea drumului printr-o astfel de experienţă îi arată că relaţiile pot supravieţui procesului critic de acordare-dezacordare-reacordare, şi că încrederea pierdută poate fi recâştigată. El vede felul în care acest proces funcţionează între doi oameni şi, de asemenea, învaţă cum să regleze ritmul şi intensitatea acelui schimb, pe măsură ce ruptura este reparată treptat.

Momentele de reacordare îl conectează pe client din nou cu terapeutul, dar şi cu sine însuşi. Prin acest proces, el îşi sporeşte treptat capacitatea de a tolera tulburările emoţionale.

După ce ruptura a fost reparată, clientul primeşte expresia respectului şi aprecierii terapeutului, permiţându-şi relaxarea de a fi reuşit să-şi exprime, cu sinceritate, sentimentele de furie sau durere încă o dată, şi de a se fi făcut înţeles. În cel mai bun caz, acest moment interpersonal este o reminiscenţă a acordării fine dintre mamă şi copil. Printr-o comunicare subtilă, foarte nuanţată, clientul şi terapeutul împărtăşesc multe momente de acordare sublimă - acea experienţă non-verbală, pre-explicită care are loc între doi oameni, ca o recunoaştere a faptului că „ştiu că ştii că ştiu”.

Reconectarea cu propria viaţă afectivă

O altă lecţie importantă pe care clientul o învaţă în cadrul psihoterapiei este arta vitală a simţirii şi descrierii simultane. Întrucât el a negat anumite aspecte ale vieţii sale afective (emoţionale), realizarea acelei corelări între a simţi şi a descrie în prezenţa unei alte persoane este aproape mereu o experienţă nu uşoară. Atunci când părinţii nu au reuşit să reflecte corespunzător experienţa interioară a copilului şi să modeleze lecţia că a simţi şi a-ți exprima sentimentele se pot face în deplină siguranţă, el va deveni dezorganizat din punct de vedere afectiv şi izolat în plan emoţional. Copilul creşte învăţând să-şi nege percepţiile interioare şi devine susceptibil să curme brusc, din motive de ruşine, relaţiile emoţionale. Mijloacele sale de apărare îl vor face să-şi comute mereu atenţia de la conţinut la sentimente şi înapoi la conţinut, evitând însă legătura dintre cele două.

În momente critice de trăiri intense, deseori sunt nevoit să-l încurajez pe client spunându-i „Încearcă să rămâi conectat cu mine şi în acelaşi timp, şi cu sentimentele tale”.

Realizarea acestei legături neurale între a gândi şi a simţi declanşează un proces vital de unire între emisferele stângă şi dreaptă a creierului, între cognitiv şi afectiv, între conştient şi subconştient, prin intermediul interacţiunii umane.

Schimbarea somatică conduce la un nou înţeles

Înţelegem că mintea subconştientă păstrează acele „amintiri corporale” care funcţionează fără conştiinţă cognitivă. Mintea conştientă ne poate păcăli, dar corpul nu face aceasta. Freud a conchis scopul psihanalizei astfel: „Acolo unde era identitatea, acolo va fi eul”. Voia să spună că impulsurile subconştiente, iraţionale, trebuie înlocuite cu conştiinţă de sine (insight) şi cu raţionalitate. Putem parafraza această spusă a lui, propunând: „Acolo unde se petrece o mutaţie somatică (corporală), acolo apare un înţeles nou”. Mintea poate oferi atunci o nouă înţelegere a experienţelor gravate în noi.

De exemplu, bărbatul care se identifică drept homosexual spune: „Homosexualitatea mea inerentă determină răspunsul meu sexual faţă de un bărbat atrăgător. Aceste atracţii sunt normale şi naturale pentru mine”. Pentru el, un bărbat atrăgător este asociat cu satisfacţia sexuală, iar el ajunge să creadă că aceste sentimente sunt cele care îl definesc pe el în mod autentic.

Totuşi, homosexualul care nu se identifică drept homosexual, deşi are aceeaşi reacţie somatică faţă de acelaşi bărbat atrăgător, prezintă o atitudine interioară diferită. El spune: „Sunt atras de acest bărbat pentru că posedă acele trăsături masculine care mie îmi lipsesc acum. Această atracţie nu defineşte cine sunt eu”. El apoi se întreabă: „Ce simt faţă de mine în clipa asta, de mă face susceptibil la acest răspuns sexual? Şi, ce pot face ca să schimb asta?”

Învăţând să recunoaştem Legătura Dublă

Deseori, clientul nostru manifestă o confuzie legată de comunicarea de tip Legătură Dublă. El va învăţa să recunoască acest tip de comunicare, printr-o senzaţie de teamă, imediată şi nu uşoară. Ceva este deodată rău; s-a produs un fel de nedreptate, dar el nu înţelege bine despre ce este vorba. Nu doar că este puţin confuz, dar asta îl şi deranjează. Totuşi, nu îşi exprimă supărarea, din cauza temerii şi a îndoielii cu privire la sine, care îl paralizează.

Un bărbat a spus: „În acele momente de comunicare de tip legătură dublă, sunt mânios şi nesigur cu privire la ce se petrece, şi nu ştiu ce să spun. Nu sunt sigur dacă problema este la mine sau dacă este ceva ce mi-a făcut celălalt tip”. Dar chiar dacă gândurile lui sunt confuze, corpul său, care resimte supărarea, „cunoaşte” adevăratul mesaj al comunicării. El simte că „e ceva ce mă face să mă simt... [supărat, mânios, dezamăgit, rănit, mic, abandonat, etc.], dar nu pot spune exact de ce mă simt aşa.”

Câteva indicii care arată că cineva se află într-o situaţie de tip legătură dublă:

- Te simţi „rău” faţă de o interacţiune, dar nu ştii de ce anume.

- Simţi că e ceva în neregulă, dar nu poţi să-i spui pe nume.

- Resimţi o frustrare, dar nu poţi să vezi nici o contradicţie care să o genereze.

O expectaţie obişnuită privind relaţiile umane

O trăsătură insidioasă a Legăturii Duble, care este deseori relevantă pentru experienţele din copilărie ale clienţilor noştri, apare atunci când aceasta se repetă pe perioade mari de timp, iar persoana dezvoltă o hipersensibilitate la restimularea aceleaşi inhibiţii. Ei au învăţat să-şi ignore răspunsul corporal la orice mesaj sau proces implicit. Au învăţat să fie sceptici faţă de orice simt prin tonul, gesturile sau expresia celeilalte persoane (adică „ce se petrece cu adevărat”), alegând în schimb să răspundă şi să se conformeze numai mesajului (conţinutului) explicit.

Există o regulă nescrisă în comunicarea de tip Legătură Dublă: destinatarul nu poate ieşi din comunicare. Rolul său este acela de a participa la joc. Există un tabu ascuns faţă de expunerea contradicţiei. Reintegrarea sănătoasă a eului necesită ca clientul să înveţe să refuze să participe într-o astfel de comunicare. Mintea lui conştientă este învăţată acum să se acorde după răspunsul său corporal, astfel încât persoana să poată evalua corect ce anume se petrece, la momentul la care se petrece.

Este important să-l învăţăm pe client cum să supravieţuiască aceste comunicări care destabilizează afectele, fără a-şi compromit adevărul interior, căci dacă îşi compromite percepţia reală asupra acestor incidente, atunci va trece dintr-o stare perceptivă sănătoasă într-o stare destabilizată şi ulterior va ajunge la acţiuni homosexuale nedorite.

Terapia reparativă se concentrează pe translatarea clientului de la o stare inhibitivă, blocantă, de ruşine, către o stare activă de afirmare. La clienţii noştri, identificăm în mod topic o ruşine în afirmarea genului/sexului lor. Anticiparea acestei ruşini reprezintă un „flashback” somatic care transpune întregul organism într-o stare defensivă, blocantă. O revenire la starea afirmativă devine posibilă atunci când clientul îşi depăşeşte postura de ruşine şi starea de blocare.

Acest contrast între afectele de vitalitate şi inhibiţie este ilustrat prin ceea ce psihologii comportamentali denumesc Fenomenul Răpitorului. Într-un experiment, un peşte răpitor este aşezat într-un bazin cu peşti mici. Răpitorul începe imediat să-i mănânce pe toţi peştişorii pe care-i întâlneşte. Apoi, se aşează un cilindru de sticlă, invizibil, peste peştele răpitor, între el şi peştişori. Când încearcă din nou să ajungă la aceştia, răpitorul se loveşte de geam şi simte durere. Cilindrul este îndepărtat apoi, dar răpitorul, cunoscând deja durerea, nu mai încearcă să ajungă la peştişori pentru a-i mânca. Răspunsul vitalităţii s-a pierdut, apărând acum un răspuns inhibitor.

Memoria este un fenomen psiho-fiziologic. Cu alte cuvinte, nu este numai cognitiv, ci şi somatic - o traumă înmagazinată în corp. O experienţă terapeutică puternică recodează conexiunile sinaptice ale sistemului memoriei (Schore, 2003).

Desigur, nu putem elimina niciodată traumele trecutului; totuşi, relaţia terapeutică cu un terapeut bine „acordat” poate crea legături neurologice noi, pozitive, peste amintirile neurologice vechi şi traumatice.

Notă de subsol

(1) Stern, Daniel (2002) „Why Do People Change in Psychotherapy?” Continuing Education Seminar, [email protected], Los Angeles CA.

Referinţă

Schore, Alan (2003) Affect Regulation and the Repair of the Self. N.Y.: Norton.