ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINŢĂ

SOCIETATE

RESURSE

ZIUA ÎN CARE M-AM HOTĂRÂT SĂ NU MAI FIU HOMOSEXUAL

Patrick Muirhead, 2008

 

La mai bine de 20 de ani de când şi-a mărturisit public homosexualitatea, Patrick Muirhead, acum în vârstă de 41 de ani, explică de ce se simte brusc atras de sexul opus.

O întâmplare banală de la frizer, de săptămâna trecută, m-a făcut să realizez că s-ar putea să nu mai fiu homosexual. Sau cel puțin nu unul sută la sută; poate nici măcar unul cu jumătate de normă dar care intră și el în statistici. Se pare că am început să devin hetero.

Eram în satul Tenterden din comitatul Kent, unde am crescut și unde m-am întors mai târziu, lucrând la un aerodrom din zonă ca pilot de elicopter. Deci stăteam la rând, așteptând să mă ia în primire un bărbier lituanian foarte vorbăreț.

La un moment dat a intrat pe ușă un tătic tânăr și bine, cu un băiețel blond de mână. A luat loc și l-a așezat pe cel mic pe genunchi. Prima tunsoare, am speculat eu în sinea mea, simțindu-mă cuprins de un sentiment neobișnuit de paternitate și invidie. Îi priveam într-o oglindă și nu îmi puteam lua privirea de la ei.

Din când în când, tatăl se apleca și îi șoptea ceva la ureche celui mic, sărutându-l apoi ușor pe cap. Emoționant.

Mi-am coborât apoi ochii și am observat degețelele rozalii ale puștiului, strângând pumnul mare, de muncitor, al tatălui. În clipa aceea m-am topit.

Cred că în clipa aceea mi s-a schimbat viața.

Asta e iubirea, oameni buni. Pur și simplu. Un tată mândru, un copilaș iubit și o frumoase imagine a încrederii și responsabilității. Era tocmai revelația de care aveam nevoie și am plecat cu o tunsoare nouă și cu o dorință de a face copii.

În ziua de azi și homosexualii au copii, sigur că da, și nu neapărat ca să facă spectacol cu ei. Unele perechi de homosexuali adoptă copii; alții apelează la calea mamei surogat, de multe ori pe bani grei, cu manipularea unor eprubete și cu sume grase de bani dintr-o mână în alta. O încercare de păcălire a naturii. Tragi la poartă fără să fi alergat după minge. Nu, mulțumesc.

Recent, aproape imperceptibil, am pus temelia necesară ca să devin părinte în maniera tradițională. Am flirtat cu cineva de la un local din zonă, m-am tot gândit la ea, am găsit scuze să o sun și m-am întrebat dacă și ea mă place. Destul de ciudat.

Asta va fi un șoc pentru partenerul meu de peste zece ani, printre alții, pentru foștii mei colegi homo din presă, pentru colegii mei piloți - niște heterosexuali feroci - și, nu în ultimul rând, pentru familia mea (care tot spera că homosexualitatea mea este o fază, deși lungă de vreo 20 de ani). De asemenea, a fost un șoc și pentru mine.

Am participat odată la căsătoria unui prieten homo cu o fată după care i se aprinseseră călcâiele într-un mod cu totul neașteptat. A fost o treabă ciudată: participanții la nuntă erau foști iubiți de-ai lui, printre care eu, cavalerul de onoare și inclusiv pastorul protestant. Există riscul ca la nunta mea alaiul să fie foarte similar.

Sexualitatea mea s-a format prin magazii de biciclete și dormitoare de internat, în contextul deja-vu al unei pubertăți nesigure și experimentale. Asta m-a dus către un stil de viață alimentat de presa propagandistică homo. La BBC, unde am lucrat timp de șapte ani, homosexualitatea era aproape obligatorie.

Acum, scepticii mei tovarăși vor exclama: „Ce?! Miss Patsy, extraordinarul alergător după pantaloni, s-a decis să danseze în cealaltă parte a sălii? Măi să fie!” Au văzut la mine prea puțin interes față de sexul opus, de când mă știu ei, și nici nu au întrebat de ce. Aici e schema.

Dacă a existat vreun interes, atunci el a fost eclipsat de unul mai instantaneu, de ispite carnale și tabu, neavând deci șanse să se dezvolte. Timp de 20 de ani, viața mea a avut un drum pe care firavele dorințe ale unui familist au tot fost călcate în picioare.

Așa că voi avea de înfruntat un val de îndoială când voi mărturisi asta în public. Oamenii se vor uita ciudat la mine acum - deși mă îndoiesc că vor spune ceva. „Da, mă rog... ne-am mirat mereu. La urma urmei, îi plac berea neagră și motoarele cu piston.”

E adevărat: îmi cam plac fetele. Însă pentru acest anunț nu se aruncă cu confetti; nu există nici un grup de dansatori care să vrea să mă rețină printre ei, ca soră a lor. Doar o undă de suspiciune.

Unii vor respinge asta ca pe o erezie Am tot pretins de-a lungul timpului că homosexualitatea este naturală dar anormală, în fața unui torent de prieteni homo care refuzau să accepte că ceea ce ești și ceea ce te dai în societate nu sunt unul și același lucru.

Iubirea față de același sex apare și în natură, fără ingrediente artificiale. Dar totuși, nu reprezintă o normă. Homosexualitatea este o aberație; o aberație naturală. Homosexualii sunt o minoritate și minoritățile, oricât ar fi de vocale, nu pot da o normă.

Un cronicar din secolul XII, citat de istoricul Christopher Hibbert în lucrarea History of England, scria despre regele homosexual William Rufus: „Toate lucrurile care sunt urâte de Dumnezeu și de oamenii cinstiți erau comune în țară în vremea lui.” În zilele noastre, ne-am obișnuit din nou cu anormalitatea.

Însă douăzeci de ani de veselie cu același sex mi-au lăsat puține lucruri memorabile, cu excepția unui super-prietenii fără sex cu fostul iubit menționat mai sus, cu care am petrecut vreo zece ani din viață. Altfel, multe ore de întâlniri pe internet, un număr amețitor de partide ocazionale și câteva vizite la secția Genito-Urinar.

Vă scutesc de detaliile din lumea întunecată a agațamentelor homo. Pur și simplu nu ați crede ce am văzut și făcut. Nu vreți să știți.

Pot totuși să spun că am fost odată vânat într-un bar homo subteran de activistul homo Peter Tatchell. Îmbrăcat sumar, era destul de rezistibil. Asemenea lui Oscar Wilde, „am mâncat cu leii”. Și am supraviețuit.

În romane cum este Maurice al lui E. M. Forster, o lucrare de referință a literaturii homo, mesajul este unul de toleranță. Nu se pretinde niciodată o echivalență. Parteneriatele civile nu sunt altceva decât niște scenete cu bărbați care încearcă să își asorteze cravatele în fața unor bunici jenați și a unor torturi de nuntă monstruoase.

Mă încrunt când îi aud pe unii homo descriindu-și iubiții drept „soți”, subminând o instituție solemnă care a fost creată pentru a oferi stabilitate creșterii de copii. În plus, mi se pare foarte pervers faptul că, în timp ce luptă să se elibereze de legăturile moralității heterosexuale, homosexualii se apucă apoi să își copieze opresorii, creând niște legături similare pentru ei înșiși.

Nu am fost niciodată convins de sexualitatea mea. Adevărat, nu mi-au plăcut niciodată fotbalul sau luptele; în plus, când e cazul, fac o prăjitură Albă ca Zăpada de toate zilele. Dar mă mișc ca o matahală, râgâi și mă pârțâi fără rușine și nu mi-a plăcut niciodată Barbra Streisand. A existat o voce, pierdută acum mult timp în peștera homosexualității mele, care totuși se auzea încet; vocea firavă a unui băiat căruia îi plăceau fetele.

Apoi, acum două veri am cunoscut-o pe Olga. O ucraineancă tare, ajunsă la mal pe post de chelneriță într-un bar din Maryland, pe coasta de este a SUA. Eu lucram acolo ca pilot. Un grup de piloți mergeau acolo în fiecare dimineață pentru cafea, ochiuri și pâine prăjită. Ea a devenit interesată de elicopterul meu.

Am început să schimbăm emailuri și mi-a trimis multe poze cu orașul industrial Cerkasi, orașul ei natal, unde oamenii care înoată în râul din apropiere descoperă că noaptea devin ca licuricii. Mi-a plăcut Olga. Era drăguță. Totuși, nu a ieșit nimic - eu voiam ceva mai mult decât o vânătoare de viză și copii care ar da peste cap un contor Geiger.

Piloții au darul să atragă atenția femeilor, după cum o arată numeroasele amoruri căpitani-stewardese. Fenomenul are și un nume - pilotită. Așa că, atunci când am devenit instructor de elicopter, eram pregătit pentru ochi mari și roșu în obraji din partea elevelor pe care le luam în aer. Mă rog, încă aștept asta...

Însă pentru prima dată în viața mea, cunoșteam fete. A fost un bum. Am constatat că au o abilitate naturală să piloteze elicoptere. Ascultă și fac bine mai multe lucruri în același timp. Sunt nostime și uneori chiar drăguțe.

Acum 24 de ani am avut o iubită, undeva spre sfârșitul adolescenței mele. Nu a fost chiar un mare amor, după cum au demonstrat-o cele două decenii ulterioare de homosexualitate neîntreruptă. Pentru scurt timp, am locuit împreună și „am făcut-o”. Dar purta pijamale în dungi și asta era ciudat. Ce vreau să spun este că sunt gata pentru încă o încercare. Dar fără pijamale de data asta.

Vreau o soție pe care să o iubesc și copii pe care să îi protejez. Și vreau să mă uit la ei și să știu că sunt ai mei și că au nevoie de mine și că pot fi asemenea pumnului muncitorului din frizerie, prins bine de niște degețele rozalii. Temelia familiei.

Înseamnă asta că nu mai îmi plac bărbații? Nu, sigur că nu, și nu voi pretinde asta. Însă cred că pe străzile și bulevardele acestei țări sunt mulți soți ale căror interese sunt împărțite, dar ale căror alegeri sunt determinate nu de sexualitate, ci de emoții.

Aș putea fi un soț bun? Sper. Aș fi credincios? Aș încerca. Aceleași sirene le cântă ademenitor tuturor bărbaților, întotdeauna. Eu nu aș fi o excepție.

Fostul cântăreț de jazz, homosexual devenit hetero, George Melly a fost prima vedetă pe care am intervievat-o ca tânăr reporter în cariera mea anterioară și care mi-a vorbit despre transformarea sa. Avea 30 de ani, mergea cu bicicleta cu un grup de prieteni, când s-a întâmplat. Homosexual cu diplomă, s-a trezit brusc că se uită după fete, nu după băieți, și și-a zis: „Hopa, suntem hetero acum, dragă”. Ulterior s-a căsătorit și a avut o căsnicie fericită.

Deci orice e posibil. Alături de o fată înțelegătoare, care mă iubește și care are pragmatism și răbdare, mă pot vedea ca un soț și un tată bun.

Luna viitoare intru în prima fază pregătitoare, pentru abilități de părinte ca voluntar pentru copiii dintr-o instituție locală. După introducere, există o instruire specială și apoi un contract de doi ani pentru vizitarea și îngrijirea unui copil care are nevoie de un prieten și de o perspectivă nouă asupra adulților.

Asta s-ar putea să îmi consume mult timp, cu puține satisfacții și să producă anumite perturbații, pe de-o parte. Pe de altă parte, voi avea bilete gratuite la zoo și la terenul de joacă cu mini-excavatoare, fără să par un ciudat.

Cât de bine va fi să văd cum răsare un zâmbet pe fața unui copil nefericit? Acesta e scopul meu. Cu siguranță, e magia pe care de obicei numai părinții o cunosc. Și într-o bună zi probabil voi vedea un zâmbet pe fața copilului meu și mă voi simți ca în cer.

A existat o simetrie în redescoperirea mea de săptămâna trecută, în frizeria aceea din satul meu natal, locul inocenței mele, înainte de căile întortocheate ale vieții. Așa cum zice ultimul rând din Marele Gatsby: „Așa că ne silim, cu bărcile împotriva curentului, aduși înapoi neîncetat în trecut.” Uneori, în trecut, ne redescoperim pe noi înșine alături de noi căi pentru viitor.

Sursa: www.timesonline.co.uk

pagină sus