ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

MARKETINGUL "MINORITĂȚILOR SEXUALE" ÎN AMERICA

David Kupelian

 

Prezentăm mai jos primul capitol din best-sellerul lui David Kupelian, "The Marketing of Evil: How Radicals, Elitists, and Pseudo-Experts Sell Us Corruption Disguised as Freedom" (Marketingul răului: cum ne vând radicalii, elitiștii și pseudo-experții o mizerie prezentată ca libertate). În carte, Kupelian dezvăluie strategii de marketing și tehnici de propagandă necunoscute până acum, dar folosite de ani de zile pentru a le vinde americanilor drepturi pentru "minoritățile sexuale" - o campanie de marketing care creste de la o zi la alta.

"Nu eu am ales să fiu homosexual. Dacă as putea, mi-as schimba orientarea sexuală."

Aceasta este mărturisirea lui Robert Bauman, un cunoscut congresman din statul Maryland. Americanii au fost șocați când au citit în ziare, în 1980, că Bauman a fost prins în pat cu prostituat tânăr. În cartea sa, "The Gentleman from Maryland: The Conscience of a Gay Conservative" (Gentlemanul din Maryland: Conștiința unui homosexual conservator), Bauman descrie premizele care contribuiseră la o viață dublă, cea de congresman republican conservator, și de homosexual activ, în același timp.

La vârsta de cinci ani, Bauman fusese agresat sexual de un vecin de 12 ani. Referindu-se la această experiență crucială, precum și la episoadele ulterioare, Bauman descrie puternicele sentimentele generate în sinea lui la acea vârstă fragedă:

Nu era vorba de o atracție întâmplătoare față de un obiect interzis. Era o forță înspăimântătoare care venea din interiorul meu, o reacție involuntară la vederea, mirosul și atingerea altor băieți. Niciodată nu am înțeles și nici nu am acceptat acest lucru. Am ajuns să mă urăsc din cauza prezentei în mine a acestei oribile slăbiciuni, o necurăție interioară pe care nu o puteam controla…

Eram sigur că sunt singurul care suferă de această problemă. Neputând înțelege singur despre ce este vorba, nu am așteptat explicații nici de la alții. Am încercat să mă lupt, alcătuindu-mi un plan de o simplitate fantastică. În mintea mea, am decis că nu sunt homosexual. Știam toate descrierile făcute de colegii de la școala militară și decisesem categoric că eu nu sunt unul dintre homosexualii "aceia".

Bauman a fost ales în 1973 ca reprezentant al Primului District din Maryland, devenind președinte al Uniunii Conservatoare Americane în 1979 și având șanse, după părerea multora, să devină purtător de cuvânt al Camerei Reprezentanților. El avea însă o viață dublă, ca om însurat, cu patru copii, și homosexual pasionat de aventuri anonime de-o noapte. Iată cum descrie el senzațiile de după fiecare aventură: "Rămâneam de fiecare dată cu un sentiment de vină, în special înaintea spovedaniei de sâmbătă pentru slujba de duminică. Îmi doream să cad la pace cu Dumnezeu și astfel să fiu gata pentru împărtășania de duminică. De fiecare dată mă juram că n-am s-o mai fac."

Dedicându-se "politicii, unde complimentele, victoriile și provocările mă reasigurau că sunt un om de treabă", Bauman reușea destul de bine să pozeze în politicianul conservator și familist. "Eram în stare să salvez lumea, dar nu cred că mă puteam salva și pe mine." Analizând viața dublă pe care o trăia, Bauman încearcă să se auto-examineze:

Cum poate face un om normal și moral ceea c făceam eu? Cum poate un om, o fire dură de altfel, să-i fie în repetate rânduri necredincios soției (să mintă, să evite asumarea responsabilității, să încalce jurămintele matrimoniale)? Am arătat cum se pot face acestea. De ce am făcut aceasta e o altă întrebare, la care nu am răspuns, nici măcar astăzi. Nu știu. Într-un fel, cred că am fost mânat de o forță pe care nu o puteam controla.

Sigur, alegerea mea era conștientă și deliberată. Se putea schimba. Exista însă o anumită dependentă - lăsam la o parte tot ce știam, minimalizam importanta a tot ce era mai scump și mai important. Eram dispus să-mi risc căsnicia, să-mi pierd soția și copiii și chiar viața.

E greu să nu ai compasiune pentru un om care se luptă cu disperare să învingă o deprindere pe care nici nu o înțelege, nici nu o acceptă. Cazul lui Bauman reprezintă o tragedie. Avea nevoie de ajutor - nu respingere și condamnare ca "poponar", dar nici acceptare sau laude că reprezenta o "minoritate oprimată" - ci un ajutor efectiv pentru a-și înțelege și rezolva problema sexuală.

În ziua de azi, majoritatea dintre noi ori îi condamnăm pe homosexuali ca și corupători ai societății, ori îi lăudăm ca pe victime și eroi culturali. Fie îi acuzăm că "au ales" să fie "perverși sexuali", fie strigăm - fără nici o dovadă" - că homosexualitatea este înnăscută.

Adevărul se află în altă parte. În sinea lor, oamenii sinceri știu că homosexualitatea nu e nici o trăsătură nevinovată, înnăscută, asemenea culorii pielii, și nici o alegere conștientă de a deveni rău și a-i corupe și pe alții. Fără a înțelege însă cu ce avem de-a face aici, nu doar că ne lipsește puterea de a-i ajuta pe alții, dar suntem noi înșine în ceată și coruptibili.

Bauman, acționând sub puterea unei deprinderi auto-distructive, admite chiar că ar fi vrut să fie prins, ca să poată fi ajutat apoi:

Au fost mai multe momente când comportamentul meu, deși credeam că sunt foarte discret, era menit să comunice altora ce se petrecea cu mine. Probabil gândul mea subconștient era acela că de haosul din viața mea trebuia să se ocupe altcineva, eu ajungând repede într-un punct în care nu mai puteam face nimic.

În cele din urmă, în 1980, la vârsta de 43 de ani, Bauman și-a văzut împlinită dorința și a fost prins. După dezvăluirile dramatice legate de întâlnirea cu un tânăr prostituat, cariera lui politică s-a încheiat. A pierdut, pe rând, realegerea ca reprezentant, familia, casa, precum și mulți dintre influenții lui prieteni.

Povestea lui Robert Bauman nu este prea diferită de cea a altor oameni care au prins America de dinaintea "marșurilor homo", America politicienilor și vedetelor care se declară homosexuali, America "studiilor despre homosexuali și lesbiene" din majoritatea colegiilor, a "Zilei Homo" la Disneyland și a puternicelor grupuri de propagandă homo răspândite în întreaga țară.

Pe vremuri, majoritatea celor ca Bauman îsi ascundeau homosexualitatea. În lumea lor secretă existau conflicte interne, teama de a fi prins sau chiar mai rău.

Astăzi, gratie culturii corectitudinii politice, mulți dintre cei care sunt prinși în plasa acelorași deprinderi sexuale nenaturale consideră că e mai ușor să le accepți - ba chiar să le afișezi ca pe o medalie de onoare.

Totuși, ei nu înțeleg despre ce e vorba. De fapt, nici nu prea vor să înțeleagă. Societatea în general și-a pierdut interesul de a înțelege homosexualitatea. Dar uneori, a nu știi cu ce lucrezi poate prezenta un pericol. Să dăm la o parte ochelarii curcubeu și să cercetăm cât se poate de obiectiv ceea ce numim astăzi "drepturile minorităților sexuale".

Acestea au apărut în urma "revoluției sexuale" din anii '60. Mai precis, pe 11 iunie 1969, cu prilejul "revoltei de la Stonewall", când un grup de homosexuali adunați în barul Stonewall din New York au refuzat să plece la ordinele politiei. Acest incident este considerat a reprezenta nașterea "mișcării de emancipare a homosexualilor".

Această nouă forță politică a făcut eforturi considerabile în anii '70, în special pentru convingerea (unii ar spune intimidarea) Asociației Americane de Psihiatrie ca să elimine homosexualitatea din lista oficială a tulburărilor psihice. Dar mișcarea homosexualilor era tânără, fără experiență și sub-finanțată, iar problema a primit puțin sprijin din partea politicienilor și sa publicului în general.

"Egalitate pentru homosexuali" încă nu devenise un slogan. Atunci a apărut SIDA.

Problema bolii

Desigur, mulți activiști au crezut că aceasta avea să fie sfârșitul mișcării. În timp ce ei încercau să convingă publicul că homosexualitatea reprezintă un stil alternativ de viață, normal și sănătos, iată că apare o boală modernă - oribilă, incurabilă, fatală și răspândită în special de către homosexuali.

SIDA – numită inițial GRID (gay-related immunodeficiency disease = sindromul imunodeficienței la homosexuali) până când activiștii homosexuali au făcut presiuni pentru schimbarea numelui într-un evaziv SIDA (acquired immune deficiency syndrome = sindromul imunodeficienței umane dobândite) - a fost un coșmar pentru relațiile publice. Societatea avea acum un nou motiv pentru a-i respinge și condamna pe homosexuali.

SIDA a făcut altceva. Pentru ca personalul medical și presa să poată comunica publicului cum se transmite boala, a fost nevoie să se discute public un aspect pe care homosexualii nu-l voiau abordat - actele sexuale bizare la care se dedau, precum și numărul astronomic de parteneri sexuali. (Un studiu des menționat, realizat în 1978 de Alan P. Bell and Martin S. Wineburg, arăta că 43 la sută dintre homosexuali au avut peste cinci sute de parteneri sexuali de-a lungul vieții.)

În plus, "medicamentul minune", pe care îl așteptau americanii care crescuseră în epoca soluțiilor minune, gen vaccinul anti-polio sau penicilina, a refuzat să apară. În schimb, experții și autoritățile medicale au transmis avertismente demne de ciuma neagră din Evul Mediu:

Până la începutul următorului secol, este posibil să moară între 50 și 100 de milioane de oameni în lumea întreagă. Nu e nici un dubiu în această privință. – Everett Koop, Președintele Departamentului Național de Sănătate

Nouăzeci la sută dintre cei infectați [cu HIV] nici măcar nu știu. – Dr. Robert Gallo, descoperitorul virusului HIV

În multe zone, numărul celor afectați de virusul SIDA este de cel puțin o sută de ori mai mare decât cel al cazurilor oficiale. – Dr. James Curran, Director pe probleme SIDA și HIV la Centrul pentru Controlul Bolilor din SUA

Între timp, începând din anii '80, pe măsură ce rata infectării cu SIDA și a deceselor creștea vertiginos de la an la an, dezastrul a început să atingă și lumea vedetelor - actorul Rock Hudson moare în 1985, moderatorul ABC News Max Robinson în 1988 și balerinul Rudolf Nureiev în 1993.

În acea perioadă, publicul manifesta două reacții distincte. Una era de simpatie față de suferința teribilă a victimelor SIDA.

Cealaltă însă, mai puțin corectă politic, era teama și respingerea homosexualilor. La urma urmei, trecuseră zilele în care se spunea că SIDA nu se ia decât prin relații sexuale și consum de droguri intravenoase. Dr. William Haseltine, cercetător la Harvard, avertiza: "Oricine îți spune categoric că SIDA nu se ia prin salivă te minte. În realitate, e posibil ca SIDA să se poate lua prin lacrimi, salivă, fluide organice și înțepături de țânțar".

Teama că SIDA va izbucni în rândul publicului a fost alimentată și de relatări terifiante cum a fost cea legată de Kimberly Bergalis, o fată din Florida care a contractat SIDA (alături de alți pacienți) de la dentistul ei care era homosexual.

De fapt, mureau și mulți americani care nu făceau parte din cele două grupe de risc (homosexualii și consumatorii de droguri intravenoase), majoritatea din cauza unor transfuzii de sânge nesterile. Unul dintre aceștia, Ryan White, un băiat de 18 ani bolnav de hemofilie, s-a infectat cu HIV în urma unei transfuzii cu sânge. A murit de SIDA în 1990 și a devenit numitorul comun care i-a făcut pe americani să sprijine cercetările în problema SIDA. Doi ani mai târziu murea tenismanul Arthur Ashe, infectat și el cu SIDA în urma unei transfuzii.

În ceea ce privește relațiile publice, SIDA era descurajantă. Această plagă modernă, dacă nu era manipulată cu atenție în arena publică, risca să ducă la ostracizarea completă a homosexualilor. Pe de altă parte, factorul de simpatie putea fi exploatat și multiplicat pentru a sluji cauzei activiștilor. Mișcarea homosexualilor avea nevoie de ajutor.

Atitudinea agresivă și provocatoare a unor grupuri cum era ACT-UP (AIDS Coalition to Unleash Power) au avut prea puțin succes în determinarea autorităților să aloce resurse pentru combaterea SIDA. În mod cert însă, asemenea comportamente le-au atras un nume foarte rău activiștilor homosexuali.

Unul dintre incidente a fost atacul organizat asupra Catedralei Sf. Patrick, pe 10 decembrie 1989. În timp ce cardinalul John O'Connor oficia slujba de duminică, activiștii homosexualii s-au strâns în fata catedralei, agitând pancarte cu portrete pornografice ale lui Iisus.

"O'Connor, bigotule, tu ne omori!" a strigat unul dintre protestatari, ridicând în sus o pancartă pe care scria "Ucigașule!"

Apoi lucrurile au luat o turnură foarte urâtă. Activiștii homosexuali au năvălit în biserică, provocând un adevărat coșmar pentru credincioșii prezenți la slujbă.

"Homosexualii au transformat Sfânta Liturghie într-o blasfemie, devastând biserica, țipând și fluturând prezervative", relata New York Post. Unul dintre intruși a luat o azimă de pe sfânta masă și a aruncat-o pe jos.

Afară, protestatarii, mulți dintre ei membri ai ACT-UP, afișau pancarte prin care își exprimau sentimentele față de biserica romano-catolică: "Afară cu biserica din șlițul meu", "Rozariile voastre, ovarele mele", "Veșnica pomenire pentru cardinalul O'Connor ACUM".

Evident, tânăra mișcare risca să se compromită complet dacă persista în asemenea comportamente reprobabile. Avea nevoie de o direcție nouă, mai civilizată, dacă voia să-i convingă pe americani că homosexualitatea este doar un stil alternativ de viață, perfect normal.

Noua direcție trebuie să transforme teama de SIDA din ceva negativ în ceva pozitiv. Era nevoie de o campanie publică generală, pe termen lung, abil concepută și atent desfășurată.

Declarația de război

În februarie 1988, aproximativ 175 de activiști homosexuali reprezentând organizații din întreaga țară s-au reunit pentru o conferință de război în localitatea Warrenton, statul Virginia, pentru a trasa viitorul mișcării. La scurt timp după aceea, activiștii Marshall Kirk și Hunter Madsen au formalizat planul de acțiuni pe care îl propuneau de ani de zile colegilor lor de activism.

Kirk și Madsen nu erau genul de activiști grosieri care să dea buzna în biserici și să arunce cu prezervative. Ei erau inteligenți, chiar foarte inteligenți. Kirk era cercetător cu studii la Harvard în neuropsihiatrie și lucrase la alcătuirea testelor de aptitudini pentru adulții cu un IQ mai mare de 200. Madsen, deținător al unui doctorat în științe politice la Harvard, era expert în tactici de manipulare și marketing social. Împreună au semnat lucrarea "After the Ball: How America Will Conquer Its Fear and Hatred of Gays in the '90s."

"S-ar putea să pară cinic", au explicat ei, "dar SIDA ne-a dat șansa să ne prezentăm ca minoritate victimizată care necesită protecție și îngrijire specială din partea statului. În același timp, SIDA poate genera o isterie în masă similară cu cea care a dus în antichitate la lapidare și la colonii de leproși. Cum putem maximiza simpatia și reduce teama? Cum, având în vedere mâna teribilă pe care ne-a întins-o SIDA?"

Punctul final al planului lui Kirk și Madsen? "Campania pe care o prezentăm în această carte, deși este complexă, depinde de un program de propagandă susținută, bazat ferm pe principiile verificate din psihologie și publicitate."

Argumentând că SIDA, dacă este exploatată abil, poate anihila opoziția Americii față de homosexualitate și poate forma baza unei campanii generale de marketing pe termen lung, pentru a face America să accepte "drepturile minorităților sexuale". "After the Ball" a devenit Biblia activiștilor homosexuali.

Scopul lui Kirk și Madsen, arată expertul în marketing Paul E. Rondeau de la Regent University, a fost acela de "a forța acceptarea subculturii homosexuale în societate, a reduce la tăcere opoziția și de a transforma în final societatea americană". În studiul său, "Selling Homosexuality to America," Rondeau scrie:

Această strategie în trei pași - Desensibilizare, Denigrare și Transformare a publicului american reprezintă o reminiscență a abordării 'gândire corectă'/'gândire incorectă' din "1984". Așa cum afirmă Kirk și Madsen, "într-o bună măsură, separabilitatea - și manipularea - etichetei verbale reprezintă baza pentru toate principiile abstracte pe care se construiește campania noastră."

Separabilitate? Manipulare? Dați-mi voie să traduc acest jargon de marketing psihologic: Puteam schimba ce gândesc și ce simt oamenii, acționând asupra asocierilor lor negative cu cauza noastră și înlocuindu-le cu asocieri pozitive.

Un simplu exemplu: activiștii homosexuali cer drepturi pentru "minoritățile sexuale". Sunt atinse două obiective majore: (1) Folosirea expresiei "minorități sexuale" în locul termenului "homosexuali" este menită să mascheze controversatul comportament sexual, accentuând în schimb o identitate culturală vagă, dar pozitivă - gay, care cândva însemna "vesel"; și (2) Descrierea luptei lor ca fiind una pentru "drepturi", implicând ideea că homosexualilor le sunt refuzate niște drepturi elementare de care se bucură restul societății.

Folosind expresia "minorități sexuale" și convingându-i pe politicieni și mass-media să adopte această terminologie, activiștii care urmăreau transformarea Americii au reîncadrat dezbaterea în favoarea lor, chiar înainte de începerea competiției. (În domeniul războiului publicitar, cel care definește termenii dezbaterii aproape întotdeauna câștigă lupta. Mișcarea pro-avort a câștigat războiul anume pentru că a reușit încă de la început să pună problema în termeni de alegere, nu de avort. Au anticipat în mod corect că este mult mai ușor să aperi ideea abstractă de alegere, în locul măcelăririi nerestricționate a copilașilor nenăscuți.)

Bun, s-ar putea să vă întrebați, dar chiar și cu aceste tehnici de marketing, cum faci să pară acceptabilă cifra celor cinci sute de parteneri și practicile lor sexuale? Răspuns, după Kirk și Madsen: Nu faci. Nu vorbești despre asta. Tu trebuie să arăți și să te porți cât mai normal cu putință în fata camerelor de filmat.

"Când ești foarte diferit, iar oamenii te urăsc pentru asta, iată ce trebuie să faci: mai întâi pui piciorul în ușă, fiind cât mai normal cu putință; apoi, și numai apoi - când mica ta diferență este în final acceptată - poți începe să abordezi și celelalte aspecte specifice, unul câte unul. Aceasta este politica penei de despicat. Așa cum spune zicala, cămila își bagă mai întâi nasul în cort, și abia apoi intră cu totul."

Cu alte cuvinte, sadomasochiștii, indivizii în harnașamente din piele, travestiții, transsexualii și alți membri "specifici" ai lumii homosexualilor nu trebuie să apară pe scenă din prima. Abia mai târziu, când cămila a intrat în cort, va fi loc pentru toți.

Rondeau explică tehnicile de desensibilizare, denigrare și transformare ale lui Kirk și Madsen:

Desensibilizarea este descrisă ca fiind inundarea publicului cu un "flux continuu de reclame cu homosexuali, prezentate într-o manieră cât mai puțin scandaloasă. Dacă heterosexualii nu pot opri dusul, cel puțin se vor obișnui cu apa." Dar activiștii nu se referă la publicitate în contextul unui marketing obișnuit, ci mai degrabă la o altă abordare: "Ideea este să vorbești despre homosexualitate până când subiectul devine obositor." Ei adaugă: "Urmăriți desensibilizarea și nimic mai mult... Dacă îi faceți pe heterosexuali să creadă că homosexualitatea nu este decât o alternativă - care nu merită nimic mai mult decât o ridicare din umeri - atunci lupta ta pentru drepturi legale și sociale este deja câștigată."

Această hegemonie planificată este o variantă a celei descrise de Michael Warren în "Seeing Through the Media", unde "nu este vorba de obligare, ci de orchestrarea de către un grup a restructurării conștiinței celuilalt grup."

"Structurarea conștiinței" celorlalți? Dacă asemenea expresii par să semene cu diferite teorii ale conspirației pe care le-ați avut de-a lungul vremii, nu fiți surprins. Marketingul modern se ocupă tocmai cu manipularea sentimentelor și restructurarea gândirii și credințelor unui mare număr de oameni.

"Denigrarea", explică Rondeau, "este un terorism psihologic menit să reducă la tăcere orice opinie contrară." Psihologul Laura Schlessinger a avut parte de o denigrare considerabilă în timpul pregătirii unei emisiuni tv. Scandalizați de un singur comentariu critic la adresa homosexualilor, activiștii au lansat o campanie de intimidare împotriva celor care aveau spoturi publicitare plasate în timpul emisiunii. În cele din urmă, noua emisiune a sucombat.

Însă, probabil unul dintre cele mai cunoscute exemple de denigrare a avut loc după uciderea studentului Matthew Shepard de la University of Wyoming. Bătut cu sălbăticie de doi bărbați, Shepard a murit după cinci zile din cauza rănilor suferite la cap. În numeroasele articole legate de acest incident, presa și activiștii homosexuali dădeau vina pe creștini că ar crea un climat de ură la adresa homosexualilor, climat care ar face posibile asemenea crime.

Emisiunea Today a canalului NBC a preluat ideea și a criticat reclamele promovate de creștini, prin care se afirma că orientarea homosexuală se poate schimba. Reporterul David Gregory comenta: "Reclamele sunt controversate pentru că îi prezintă pe homosexuali și lesbiene ca păcătoși care au făcut o alegere proastă, în ciuda credinței tot mai răspândite că homosexualitatea poate fi genetică... Contribuie asemenea reclame la un climat de ură care conduce în final la crime cum este și asasinarea lui Matthew Shepard? Activiștii homosexuali afirmă că asemenea reclame transmit ideea că este ceva în neregulă cu homosexualii."

În cadrul unui interviu, Katie Couric de la NBC l-a întrebat pe guvernatorul de Wyoming, Jim Geringer: "Unii activiști pentru drepturile homosexualilor au declarat că unele asociații creștine cum ar fi Christian Coalition, Family Research Council și Focus on the Family contribuie la această atmosferă de urmă la adresa homosexualilor, printr-o campanie publicitară în care se afirmă că dacă ești homosexual, îți poți schimba orientarea. Aceasta îi face pe oameni să spună: 'Dacă voi întâlni un homosexual, am să încerc să-l conving cu orice preț să se schimbe.' Credeți că asemenea grupări contribuie la acest climat?"

Conștient sau nu, mass-media respectă la literă manualul lui Kirk și Madsen, discreditând pe oricine nu este de acord cu agenda de lucru a homosexualilor, asociindu-i cu niște criminali. În realitate, nici una dintre asociațiile creștine menționate de NBC nu a susținut vreodată tratamentele brutale aplicate homosexualilor – din contră, le-au condamnat public.

Pentru a-i denigra și mai mult pe creștini după uciderea lui Shepard, ABC News a realizat în 2004 o nouă anchetă prin care se arăta că nu homosexualitatea fusese factorul principal în respectiva crimă, ci banii. Shepard fusese omorât pentru bani.

Destul despre desensibilizare și denigrare. La ce se referă "transformarea"? Aici, Kirk și Madsen nu au nici un secret:

Ne referim la transformarea sentimentelor, gândurilor și voinței americanului de rând, printr-un atac psihologic planificat, sub forma unei propaganda servite oamenilor prin mass-media. Ne referim la exploatarea mecanismului prejudecății în folosul nostru - să ne folosim chiar de acele procese prin care a ajuns America să ne urască, și să-i transformăm atitudinea din ură în îngăduinț㠖 indiferent dacă le place sau nu.

Transformarea urii în iubire ("îngăduință") face subiectul spălării creierului. Kirk și Madsen explică:

Pentru transformare (convertire), imităm procesul natural al învățării stereotipe, cu următorul efect: luăm sentimentele pozitive ale bigoților, vizavi de oamenii buni, și le atașăm etichetei de "homosexual", slăbind sau înlocuind în final sentimentele lor negative față de etichetă și de stereotipul inițial... Dacă la Denigrare scopul era să prezentăm un bigot care este respins de ai lui din cauza prejudecăților lui la adresa homosexualilor, la Transformare, ai lui îi asociază pe homosexuali cu băieții buni. Încă o dată, este foarte dificil, pentru omul de rând, care, prin natură și educație, simte la fel cu anturajul său, să nu răspundă în mod sincron cu anturajul, în urma unei reclame suficient de calculate.

Vorbim aici despre un joc cu mintea americanilor. Oare activiștii homosexuali realizează că înșeală lumea, sau ei chiar cred că spun adevărul?

"Nu contează că reclamele sunt mincinoase", afirmă Kirk și Madsen, "nu pentru noi, atât timp cât le folosim pentru un scop bun, anume pentru a combate stereotipurile negative, care sunt ele însele minciuni și în fond mult mai rele."

Homosexualizarea istoriei

O altă tehnică importantă prezentată în "After the Ball" și folosită în mod repetat în ultimii ani este încercarea de a pretinde că mari personalități istorice - "de la Socrate la Eleanor Roosevelt, de la Ceaikovski la Bessie Smith, de la Alexandru cel Mare la Alexander Hamilton, de la Leonardo da Vinci la Walt Whitman" – erau homosexuali sau bisexuali.

Deși autorii știu că asemenea afirmații nu sunt dovedite și deseori nu au absolut nici un temei (ei îi denumesc pe acești oameni "posibili introvertiți") acest lucru îi împiedică să promoveze această tactică. Așa se face că auzim tot mai des în jurul nostru afirmația că "și mari personalități au fost homosexuali". Aceasta ar trebui să acționeze ca un argument.

Un exemplu recent, care a atras multe reacții, deși nu exista nici o dovadă, a fost afirmația că Abraham Lincoln ar fi fost homosexual. Și mai scandaloasă este afirmația lui Gene Robinson, un homosexual care a devenit preot al Bisericii Episcopale, și care a atras un val de proteste - anume că Iisus Hristos ar fi fost homosexual!

Kirk și Madsen explică:

Personalitățile istorice ne sunt utile din două motive: mai întâi, sunt cu toții morți și nu ne pot da în judecată. Apoi, realizările lor nu pot fi contestate de către public, dat fiind că manualele de istorie deja i-au așezat pe un piedestal.

Reversul acestei tactici constă în asocierea tuturor oponenților cu personaje istorice detestate de toată lumea - dictatori și personaje dubioase. "After the Ball" menționează a serie de personaje negative cu care trebuie asociați oponenții homosexualității – membri ai Ku-Klux-Klanului care cer uciderea sau castrarea homosexualilor, "predicatori înrăit", "derbedei, rockeri și pușcăriași care se laudă cu câți 'poponari' au ciomăgit", alături de "un tur prin lagărele naziste, unde au fost torturați și omorâți homosexuali."

Într-adevăr, afirmă Rondeau, "partea cea mai perversă a campaniei este tratamentul special rezervat oponenților religioși. Strategia constă în a pune semnul de egalitate în respingerea homosexualității cu ororile nazismului".

Kirk și Madsen explică felul în care funcționează această tehnică perversă:

Majoritatea grupurilor de oponenți aparținând Dreptei creștine se feresc teribil să fie asociate cu fascismul. Dar, întrucât nu pot justifica fascismul, în cele din urmă se vor distanta insistând pe faptul că ei nu ar ajunge niciodată la asemenea extreme. Desigur, asemenea declarații de bune intenții față de homosexualii îi vor angaja și pe cei mai răi oponenți pe panta recunoașterii drepturilor pentru homosexuali.

Activiștii homosexuali deseori îi compară pe oponenții lor cu Adolf Hitler și cu naziștii, neținând cont de faptul că, potrivit lui William L. Shirer - autorul celebrei "Ascensiunea și căderea celui de-al treilea Reich" - mulți dintre primii naziști erau homosexuali.

Aici nu este vorba însă despre adevăr. E vorba de manipulare. Într-un anume sens, specialiștii pe marketing psihologic îi înțeleg pe oameni mai bie decât se înțeleg aceștia pe ei înșiși. Ei folosesc fire emoționale pentru a-și lega "produsul" (în acest caz, homosexualitatea) de atribute pozitive pre-existente în mintea consumatorilor. Într-o campanie cultural-politică cum este aceasta, ei îi leagă pe toți cei care se opun ideilor lor de atribute negative pre-existente, cum sunt naziștii. Efectul net al acestei condiționări poate fi atât de puternic încât, în timp, valorile de bază ale omului - bazate pe experiență, educație religioasă, conștiință și bun simt - sunt anulate și înlocuite ca urmare a unor valuri succesive de reprogramare emoțională.

Totuși, cineva se poate întreba cum de se lasă presa manipulată într-o manieră așa de propagandistică, fiind transformată într-o unealtă pentru o agendă subversivă. Ca să fim bine înțeleși, agenda drepturilor pentru homosexuali, care include îndoctrinarea grădinițelor cu propagandă pro-homosexual și legalizarea "căsătoriilor homo", este deosebit de dăunătoare pentru valorile și instituțiile fundamentale ale Americii.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie înțeles ce s-a întâmplat în ultimii ani cu agențiile de știri.

După cum se știe deja, mass-media oficială este orientată către stânga eșichierului politic, lucru demonstrat de numeroase studii. Știați însă că activiștii homosexuali s-au infiltrat în media oficială în special începând cu anii 1990?

Într-adevăr, după Conferința de Război din 1988, s-a recunoscut faptul că mass-media reprezintă un instrument principal pentru schimbarea mintii și inimii americanilor.

Și, dacă inițial miza jocului consta în a-ti împinge numele în fata presei, nu e oare mai bine ca numele să fie chiar presa? Așa a apărut, în 1990, Asociația Națională a Jurnaliștilor Homosexuali și Lesbiene, o organizație tot mai puternică.

La a zecea aniversare a organizației s-au adunat jurnaliști homosexuali de la mai multe canale și agenții de știri. Subiectul principal al discuțiilor a fost dacă, atunci când relatează despre cazuri legate de homosexualitate, jurnaliștii trebuie să includă și puncte de vedere opuse celor aparținând homosexualilor. Da, ați auzit bine.

Ramon Escobar de la MSNBC a formulat astfel problema: "Toată povestea asta cu 'echilibrul' pe care ar trebui să-l realizăm noi, ca jurnaliști... Când relatăm despre negri, nu am văzut niciodată un caz în care, după ce vorbești despre ei, să te duci afară și să ceri și opinia unuia din Ku-Klux-Klan."

Jeffrey Kofman de la NBC a reformulat problema: "Întrebarea e: De ce în aproape toate relatările despre homosexuali, lesbiene, bisexuali și transsexuali, vedem citați și homofobi, dar în relatările despre evrei, negri, etc., nu apar și oponenți?"

Paula Madison, vice președinte Diversitate la NBC și director de Stiri la WNBC, a adăugat: "Sunt de acord cu el. Nu văd de ce am căuta... și un punct de vedere absurd, prostesc, doar pentru a avea și o altă opinie."

"Cu toții", a reluat Kofman, "am văzut și continuăm să vedem multe reportaje despre homosexualitate, în care apar și indivizi intoleranți și care nu au nici o calificare."

Înțelegeți ideea? În timp ce acum cincizeci de ani, știrile în care homosexualitatea să fie prezentată ca normală erau de neconceput, acum avem exact opusul. La convenția menționată mai sus erau prezenți reprezentanți de la principalele canale și agenții de știri, care se întrebau dacă jurnaliștii profesioniști trebuie sau nu să prezintă și opinia creștinilor sau opinia tradițională despre homosexualitate. Sau, au sugerat ei, nu ar fi mai bine să cenzurăm aceste opinii "bigote" și "homofobe", ele fiind similare unor opinii rasiste și primitive, care nu au ce căuta într-o dezbatere civilizată?

Apropo, dacă credeți că acolo era vorba de un grup nereprezentativ de jurnaliști radicali care-și vărsau năduful în timpul lor liber, iată cine au fost sponsorii respectivei conferințe: Hearst Newspapers; Knight-Ridder, Inc.; CBS News; Gannett Foundation; CNN; Bloomberg News; NBC News; Dallas Morning News; Fox News Channel; Los Angeles Times; New York Daily News; San Francisco Chronicle; Time, Inc.; Wall Street Journal; Washington Post și San Jose Mercury News.

Nu e de mirare că presa "oficială", în mare majoritate simpatizantă cu agenda homosexuală, pare să fie alături de activiștii care urmăresc desensibilizarea, denigrarea și transformarea americanilor după ideile lor. De fapt, așa cum am văzut în cazul Matthew Shepard, e greu să-i diferențiezi.

Zise fiind acestea, o mare parte din meritul homosexualizării Americii aparține mass-mediei care, intenționat sau nu, a lucrat braț la braț cu mașina de propagandă a activiștilor homosexuali.

Am uitat un lucru

Astăzi, mișcarea homosexualilor este un sportiv de succes, acumulând puncte unul după altul. Cu toate pierderile ocazionale, cum ar fi respingerea de către alegători a "căsătoriilor homo" în 2004, lucrurile merg înainte - un pas în spate, doi în față, ca în orice război politic. (La urma urmei, oficiind sute de "căsătorii homo" ilegale, homosexualii și-au asigurat acceptarea legală și socială a unei poziții inferioare - uniunile civile homosexuale cu drepturi identice cu cele ale căsătoriei, lucru considerat inacceptabil de majoritatea americanilor până acum câțiva ani.)

Ca indicator al succesului, dintr-o multitudine de indicatori, să luăm ca exemplu un sondaj realizat în 1991 de revista pentru adolescenți Seventeen, la scurt timp după ce activiștii homosexuali au intrat din stradă în studiourile tv. La vremea aceea, numai 17 la sută dintre cititorii revistei considerau homosexualitatea ca fiind acceptabilă. În 1999, după opt ani de marketing intens pe problema drepturilor pentru homosexuali, 54 la sută dintre cititori considerau că homosexualitatea este normală. Această schimbare există de fapt în toate domeniile societății de azi.

Indiferent dacă a fost vorba de cultură, politică, drept, afaceri, mass-media, divertisment, educație sau chiar biserică, eforturile homosexualilor au fost neobosite. Cândva condamnați ca "devianți imorali", homosexualii și lesbienele sunt astăzi lăudați, idealizați, apărați ca victime și prezentați ca modele. Datorită legislației împotriva "incitării la ură", ei se bucură acum de protecții suplimentare ca și cum as fi o categorie specială de indivizi - protecții care nu se aplică tuturor membrilor societății. (Dacă ești atacat, agresorul primește o sentință, dar dacă ai fost atacat din cauza orientării tale sexuale, atunci agresorul va primi o sentință mai severă, conform normelor privind infracțiunile de ură.)

Între timp, într-o societatea cândva iudeo-creștină, creștinii și ceilalți promotori ai principiilor biblice sunt acum prezentați ca bigoți și "homofobi", datorită unei denigrări constante.

Citarea pasajelor din Biblie, referitoare la homosexualitate, este catalogată ca "discursuri ale urii" și - așa cum am văzut - jurnaliștii pro-homosexualitate se întreabă dacă trebuie să recunoască existenta unui punct de vedere tradițional, biblic, prin menționarea lui.

Mulțimea de activiști - care dispun de timp și energie nelimitate pentru a-și implementa agenda de lucru, care nu pierd timp cu schimbatul scutecelor, cumpăratul de proteze dentare sau participatul la serbările școlare ale copiilor lor, așa cum fac majoritatea heterosexualilor - au reușit să transforme societatea. Succesul campaniilor lor de propagandă e evident.

Totuși, în lupta lor pentru a legitima homosexualitatea - societatea venerându-i tot mai mult ca pe niște eroi ai cruciadei drepturilor omului în noul mileniu - am uitat un lucru. În mijlocul acestei campanii media care a răsturnat toate valorile, care a "restructurat conștiința" cetățenilor și care le-a transformat ura în simpatie, am uitat ceva esențial.

Am uitat realitatea. Trăim într-o lume fantastică plină cu imagini de marketing și retorică abil înjghebată, cu un decor de procese în instanță, intimidări de tip fascist și valuri de spălare pe creier în fundal.

Care este însă adevărul pe care ne facem că l-am uitat? Care este adevărul despre homosexualitate, ce anume o cauzează și ce înseamnă ea - fizic și spiritual - pentru cei cu o astfel de orientare? Ne mai interesează aceste lucruri?

Să derulăm înapoi la fostul congresman Robert Bauman, care descria cu sinceritate lupta sa interioară cu atracțiile sexuale. El a fost agresat sexual când avea cinci ani, de către un băiat mai mare.

A fost influențată homosexualitatea lui viitoare de acea experiență?

Pe vremuri, psihiatria, psihologia, religia și bunul simt răspundeau "da". De fapt, băieții agresați sexual au "de până la 7 ori mai multe șanse să devină homosexuali sau bisexuali, comparativ cu băieții care nu au fost agresați", conchide un studiu verificat din 1998, "Abuzul sexual asupra băieților", realizat de dr. William Holmes și Gail Slap.

Legat de acest subiect, un cititor mi-a scris recent: "Suntem opt frați, iar cel mai mare dintre noi este homosexual. Trăiește cu partenerul lui de 41 de ani. Eu și frații mei ne-am întrebat în mai multe rânduri de ce el este homosexual, iar restul nu suntem. În cele din urmă am aflat, de la un văr mai mare de-al nostru - când avea sase ani, fratele nostru a fost molestat de mai multe ori de către un bărbat de 19 ani."

Kirk și Madsen, care le recomandă activiștilor să pretindă că s-au născut homosexuali, știu și ei acest lucru. "Din motive practice, vom susține că homosexualii așa s-au născut, deși orientarea sexuală, pentru majoritatea oamenilor, pare să fie rezultatul unei interacțiuni complexe între unele predispoziții înnăscute și factorii de mediu din copilărie și adolescenta timpurie."

Dacă sunt implicați "factorii de mediu" – și toată lumea știe că sunt, chit că nu o recunosc public - de ce să-i sfătuim pe homosexuali să pretindă că așa s-au născut?

"Dacă sugerezi în public că homosexualitatea e o chestiune de opțiune", explică Kirk și Madsen, "vei deschide cutia cu viermi cu eticheta 'alegeri morale și păcat' și le vei da oponenților religioși o armă împotriva noastră. Heterosexualii trebuie învățați că pentru noi este la fel de naturala fi homosexuali cum este pentru ei a fi heterosexuali: deviațiile și coruperea nu au nici o treabă aici."

Din păcate, cu tot marketingul inteligent din spatele campaniei de normalizare a homosexualității, ceea ce se trece sub tăcere este recunoașterea faptului că relațiile emoționale deficitare sau agresiunile sexuale timpurii îl pot influenta pe un copil să devină homosexual.

Copiii sunt extrem de impresionabili, iar o agresiune sexuală constituie o traumă majoră care poate reprograma identitatea victimei (cel mai adesea asta se și întâmplă) - felul în care se vede el. Deși studiul lui Holmes și Slap confirmă aceasta, ideea este clară: închisorile noastre sunt pline de pedofili care au fost cândva, în copilărie, molestați și ei.

Cine a fost băiatul de 12 ani care l-a molestat pe Bauman? Ce anume l-a determinat să agreseze sexual un băiețel de cinci ani? Fără îndoială, a simțit impulsul să-i facă unui alt copil ceea ce i se făcuse lui. Dar de ce?

Un copil nevinovat posedă o anumită "aură" care pare foarte amenințătoare pentru cei stricați deja. De fapt, mulți consideră că la baza abuzului pedofil se află tocmai această dinamică.

Pentru persoana deja "convertită" și care a adoptat un "stil de viață" homosexual, este foarte atractiv - dincolo de plăcerea sexuală - să "inițieze" o persoană inocentă. Făcând aceasta, el își anesteziază propria conștiință și își reduce conflictul interior, distrugând nevinovăția unei alte persoane, anume pentru că această nevinovăție îl face pe el conștient de stricăciunea lui.

A fost o vreme când majoritatea americanilor știau că homosexualii nu se nasc homosexuali, ci că există o problemă de dezvoltare a identității sexuale, în urma anumitor experiențe din copilărie.

A fost o vreme când știam, la un anumit nivel, că relațiile deficitare cu mama sau tata le pot face pe fete sau pe băieți să crească cu o confuzie identitară - același rezultat avem și în urma molestării - dacă nu sunt abordate și rezolvate corespunzător.

De asemenea, a existat o vreme, înainte ca America să fie mințită că nu există Dumnezeu sau că, dacă există, El nu are nici o treabă cu problemele acestei lumi, când morala iudeo-creștină inspira cultura și legile tării.

Astăzi am abandonat vechile noțiuni de bine sau rău, în favoarea "consensului", adică doi oameni pot face tot ce vor, oricât de anormal ar fi, atât timp cât "nu afectează pe alții". Problema aici - pe lângă faptul că sunt negate existenta lui Dumnezeu și a legilor Lui - este că, în lipsa oricărui reper, nu stii și nu poți stabili dacă afectezi pe un altul. Un pedofil își justifică relațiile cu copii anume prin faptul că nu crede că îi face rău copilului; el crede că îl iubește!

V-ați putea întreba: Unde și când se va opri campania pro-homosexualitate? Scopul final nu este doar acela de a obține o acceptare completă a homosexualității, incluzând "căsătorii" homo, ci și de a obține interzicerea și pedepsirea oricărei critici publice la adresa homosexualității, inclusiv citarea unor pasaje biblice care combat homosexualitatea.

Cu alte cuvinte, abolirea oricărei critici cu ajutorul legii. Aceasta deja s-a realizat în Canada și în unele țări scandinave. "De ce?" v-ați putea întreba. "Credeam că homosexualii vor exact aceleași drepturi și să fie liberi să facă ce vor în dormitorul lor." Nu, au asta de ani de zile.

Această campanie nu se va opri până când creștinii și toți cei care se opun homosexualității nu sunt închiși, discreditați și reduși la tăcere - toate acestea din cauza unui mic aspect pe care l-am uitat: cu adevărat, chiar este ceva rău cu homosexualitatea.

Mai pe scurt: este nenaturală și auto-distructivă - iar societatea occidentală a înțeles de mult acest lucru.

Activiștii homosexuali își compară cauza cu cea a negrilor din anii '60. Însă a fi negru nu e nenatural și nici auto-distructiv. Evident, a fi negru nu implică a-ti anula conștiința și a-l nega pe autorul ei - Dumnezeu.

Pentru anume această diferență, activiștii homosexuali nu vor doar schimbarea legilor - ca să poată promova în funcții sau să aibă acces peste tot, asemenea negrilor din anii '60. Homosexualii deja se bucură de libertate și pot locui și munci oriunde doresc. De fapt, ca grup, salariile lor sunt peste media salariilor din Statele Unite.

Nu este vorba de drepturi. Este vorba de redefinirea adevărului și cenzurarea oricărei critici, astfel încât homosexualii să-și poată duce mai departe "stilul de viață" fără a fi deranjați de realitate.

Nu uitați, fiecare dintre noi - inclusiv homosexualii - avem o conștiință care generează un conflict interior atunci când facem un lucru rău.

Dacă însă cădem în plasa unor forte pe care nu le înțelegem și începem să ne justificăm obsesiile și deprinderile, atunci inevitabil vom ajunge să ne considerăm conștiința ca dușman. Și, deși uneori reușim să o anulăm, ce se întâmplă când ne întâlnim cu conștiința unei alte persoane, care ne face să ne pierdem liniștea? Ne simțim amenințați.

De aceea, suntem nevoiți să reduce la tăcere "vocea conștiinței" - nu pe a noastră, ci pe a celorlalți, care amenință să o trezească pe a noastră, cu care suntem în război. Aceasta înseamnă că nu putem tolera opiniile contrare. Nu le pute suporta. Ne fac să protestăm.

Astfel, pentru un homosexual, chiar și cea mai sinceră ofertă de ajutor, să zicem din partea unei asociații creștine sau a unui psiholog (în sensul învingerii atracțiilor homosexuale), îi apare ca o manifestare de ură. De fapt, este dorința sinceră de a ajuta, care este interpretată ca ură și "bigotism" doar pentru faptul că ne pune în față un adevăr care ne displace.

Dragoste și salvare

Normalizarea homosexualității din ultimii ani a fost o tragedie. Din toată confuzia, haosul și stricăciunea societății, dimensiunea cea mai tragică stă în ceea ce s-a întâmplat cu cei care se confruntă cu atracții și deprinderi homosexuale și "transsexuale".

Nu uitați, conflictele noastre conțin în ele sămânța salvării - adică, atât timp cât știm că avem o problemă, există o speranță pentru schimbare. Dar dacă negăm că avem o problemă, atunci ne pierdem orice șansă de a găsi vindecare. Exact acest lucru l-a făcut America, acceptând "drepturile minorităților sexuale". I-am trădat pe aceia dintre noi care sunt homosexuali sau lesbiene.

Lăudând disfuncționalitatea și stricăciunea, i-am eliberat pe homosexuali de conflictul interior cu care se confruntau - ceva de care aveau mare nevoie, asemenea tuturor, dacă vrem să ne rezolvăm problemele și să ne regăsim integritatea.

Ne apărăm propria stricăciune. Și, dacă această acțiune devine o mișcare națională, așa cum s-a întâmplat cu adoptarea "drepturilor pentru minoritățile sexuale", atunci avem o mare problemă.

Majoritatea homosexualilor resimt o vină și un conflict atunci când își descoperă pentru prima oară atracțiile homosexuale. Există o mare tentație pentru ei - în special în cultural pro-homosexualitate de astăzi - ca ei să-și "rezolve" conflictul prin cedare și încurajare. "E în regulă să fii homo."

Dacă fac aceasta, nu le mai rămâne nici o ușă de ieșire. Din acest motiv, atitudinea cea mai bună din partea celorlalți nu este de a încuraja niște porniri auto-distructive, ci de a manifesta o opoziție răbdătoare, dar fermă. Cu alte cuvinte, trebuie să fim de partea conștiinței acelei persoane. În America, am făcut invers.

Am început această călătorie în lumea drepturilor pentru "minoritățile sexuale", cu cuvintele fostului congresman Robert Bauman, care spunea: "Nu eu am ales să fiu homosexual. Dacă as putea, mi-as schimba orientarea sexuală." Din păcate, i-am trădat pe Bauman și pe toți ceilalți care au probleme sexuale similare, lăudându-le căderile și pretinzând că sunt normale.

În final, trebuie să ne întrebăm ce e mai rău - perioada anterioară, când homosexualii erau oprimați, sau America de astăzi, când am dat în cealaltă extremă, lăudându-i ca eroi pe cei dependenți de comportamente auto-distructive?

În orice caz, atât timp cât noi nu reușim să găsim o dragoste adevărată, ei rămân victime.

Lectură recomandată: Tehnicile lui Hitler și propaganda homosexuală

Sursa: www.worldnetdaily.com

pagină sus