ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

STUDII ȘTIINȚIFICE INVOCATE DE ACTIVIȘTII PRO-HOMOSEXUALITATE

 

"Născut homosexual." Ideea că homosexualitatea este genetică sau cel puțin prestabilită biologic și de neschimbat s-a bucurat de multă atenție acordată de presă, care a prezentat-o ca pe un "fapt dovedit". Ceea ce nu se știe prea mult este că această idee cu "născut homosexual" nu este nouă și nu este dovedită, fiind contrazisă frecvent de ceea ce au spus acei cercetători înșiși. În 1899, cercetătorul german Magnus Hirschfeld privea homosexualitatea ca fiind congenitală (înnăscută) și solicita drepturi egale pentru homosexuali.

Acum, după o sută de ani, ideea că homosexualii se nasc în felul acesta se bucură din nou de o mare atenție în presă. Pe măsură ce sunt publicate noi studii, presa de duzină le prezintă ca pe dovezi că oamenii "se nasc homosexuali" și că orientarea sexuală este deci de neschimbat. În realitate, "știința" de la baza acestor dovezi rezistă în picioare la fel de mult ca un castel de cărți de joc. În continuare, vom examina pe scurt cele mai citate trei studii în domeniu. În final vom discuta despre argumentele de dreptate socială invocate de activiștii pro-homosexualitate.

1. Simon LeVay și hipotalamusul

În 1991 Dr. LeVay, un neurolog din California, a examinat creierul a 41 de cadavre: 19 bărbați homosexuali, 16 bărbați heterosexuali și 6 femei heterosexuale. Studiul său s-a concentrat pe un grup de neuroni din structura hipotalamusului, numiți nuclee interstițiale din hipotalamusul anterior, sau INAH3.

El a declarat că această regiune a creierului este mai mare la bărbații heterosexuali decât la cei homosexuali; la fel, el a descoperit că acea zonă este mai mare la bărbații heterosexuali decât la femeile studiate. Din acest motiv el a declarat că homosexualitatea este înnăscută, iar diferențele de mărime ale INAH3 și constatările sale au fost publicate în revista Science din august 1991. Acest studiu este cel mai citat atunci când lumea afirmă că "s-a dovedit" că homosexualitatea este înnăscută.

Răspuns: Concluziile trase pe baza acestui studiu sunt exagerate și înșelătoare din șase motive.

"Am fost menționat de multe ori ca fiind cel care 'a demonstrat că homosexualitatea este genetică' ... Nu am demonstrat asta." (Simon LeVay în The Sexual Brain, pag. 122)

Întâi de toate, rezultatele studiului lui LeVay nu corespundeau între ele. La prima vedere, toți subiecții homosexuali ai lui LeVay aveau INAH3 mai mic decât subiecții heterosexuali; în realitate, trei dintre subiecții homosexuali aveau INAH3 mai mare decât heterosexualii. În plus, trei dintre subiecții heterosexuali aveau INAH3 mai mic decât media pacienților homosexuali. Astfel, sase dintre cei 35 de subiecți bărbați ai lui LeVay (17% din grupul de studiu) contraziceau teoria lui.

În al doilea rând, e posibil ca LeVay să nu fi măsurat corect INAH3. Zona respectivă este mai mică decât un fulg de zăpadă, potrivit cercetătorilor intervievați atunci când a fost publicat studiul. Colegii săi din comunitatea neuroștiințifică nu se pot pune de acord dacă INAH3 trebuie măsurat după mărime/volum sau după numărul de neuroni.

În al treilea rând, nu este clar dacă structura creierului afectează comportamentul sau dacă comportamentul influențează structura creierului. Dr. Kenneth Klivington, de la același institut ca LeVay, arată că neuronii se pot schimba ca răspuns la trăiri. "Ai putea afirma că structura creierului se modifică în timpul vieții, în urma experiențelor trăite." Cu alte cuvinte, chiar dacă există o diferență semnificativă la structura creierului între bărbații heterosexuali și cei homosexuali, nu e clar dacă oamenii sunt homosexuali datorită unui INAH-3 mai mic sau zona INAH-3 este mai mică la ei datorită acțiunilor și gândurilor homosexuale. Se știe că creierul se schimbă ca răspuns la schimbările de comportament și mediu. De exemplu, revista Newsweek a anunțat că "la persoanele care citesc în alfabetul Braille după ce devin oarbe, zona din creier care controlează degetul cu care se 'citește' devine mai mare." La fel, la mierlele mascul, "zona din creier asociată cu împerecherea este nu doar mai mare decât cea de la femelă, dar și variază în funcție de anotimp" (Newsweek, 24 februarie 1992, pag. 50).

La un an după publicarea studiului lui LeVay, Dr. Lewis Baxter de la UCLA a obținut dovezi că terapia comportamentală poate produce modificări în circuitele cerebrale, întărind ideea că comportamentul poate și chiar afectează. În consecință, chiar dacă există diferențe între INAH3 al bărbaților homosexuali și cei heterosexuali, este posibil ca mărimea redusă la homosexuali să fi fost generată de comportamentul lor, iar nu comportamentul să fi fost generat de mărimea INAH3.

În al patrulea rând, LeVay nu era sigur care subiecții săi fuseseră homosexuali și care heterosexuali. Dr. LeVay recunoaște că acesta este "un minus aparte" al studiului său. Dispunând doar de dosarele medicale ale subiecților săi (care nu garantau în nici un fel exactitatea informațiilor privind orientarea sexuală a pacientului), el a presupus că dacă dosarul nu menționează că pacientul era homosexual, atunci el trebuie să fi fost heterosexual.

Totuși, 6 dintre cei 16 bărbați heterosexuali muriseră de SIDA, mărind astfel șansele ca dosarele lor medicale să fi fost incomplete. Neștiind sigur care dintre subiecții lui LeVay fuseseră heterosexuali și care homosexuali, cât de utile pot fi concluziile lui privind "diferențele" dintre ei?

În al cincilea rând, LeVay nu a lucrat cu subiectul într-o manieră obiectivă. Dr. LeVay, care este homosexual, a declarat pentru Newsweek că, după moartea iubitului său, s-a hotărât să găsească o cauză genetică a homosexualității, în caz contrar urmând să abandoneze cercetarea științifică. Mai mult, el a recunoscut că a sperat să schimbe atitudinea publicului fată de homosexualitate, influențând expresiile juridice și religioase asupra subiectului. Aceste declarații nu îi reduc prestanța ca neurolog. Dar nici nu se poate spune că cercetările lui au fost obiective.

În al șaselea rând, comunitatea științifică nu s-a grăbit să accepte studiul lui LeVay. Sunt interesant comentariile altor cercetători ca răspuns la activitatea lui LeVay. Dr. Richard Nakamura de la Institutul American de Sănătate Mentală a declarat că e nevoie "de multe eforturi pentru a te convinge că există o legătură între această structură și homosexualitate." Dr. Anne-Fausto Sterling de la Universitatea Brown este mai puțin amabilă în răspunsul ei:

Studenții mei din anul întâi cunosc deja destule pentru a demonta acest studiu.

Dr. Rochelle Klinger, psihiatru la Colegiul Medical din Virginia, se îndoiește că vom putea "afla vreodată o anumită cauză a homosexualității." Iar Scientific American formulează motivul pentru care mulți specialiști abordează teoria despre INAH3 cu precauție:

Studiul lui LeVay trebuie validat de studiul unui alt cercetător.

2. Bailey și Pillard: Gemenii și ceilalți frați

În 1991, psihologul Michael Bailey de la Northwestern University (un susținător al drepturilor homosexualilor) și psihiatrul Richard Pillard de la Facultatea de Medicină din Universitatea Boston (care este un homosexual declarat) au comparat seturi de frați - gemeni identici, neidentici și frați adoptați, seturi în care cel puțin un frate era homosexual. La prima vedere, constatările lor indicau un model după care homosexualitatea ar fi fost influențată genetic. Gemenii identici erau homosexuali în procent de 52%; gemenii neidentici, 22%; frații biologici, 9,2%; iar frații adoptați, 10,5%.

Pillard și Bailey au sugerat că homosexualitatea dublă la gemenii identici ar însemna că aceasta este genetică la origine.

Concluziile trase pe baza acestui studiu sunt exagerate și înșelătoare din mai multe motive.

Întâi, constatările lui Pillard și Bailey indică de fapt că mai este ceva, în afară de gene, care determină homosexualitatea. Dacă 48% dintre gemenii identici, care erau foarte înrudiți genetic, nu aveau aceeași orientare sexuală, atunci doar genetica singură NU POATE fi responsabilă de homosexualitate. Bailey a recunoscut acest lucru declarând: "Trebuie să mai fie ceva care să-i determine pe gemenii diferiți."

Apoi, toți gemenii studiați de Pillard și Bailey fuseseră crescuți în același cămin. Dacă seturile de gemeni la care ambii frați erau homosexuali ar fi fost crescuți în cămine separate, ar fi fost mai ușor să credem că genele au jucat un rol în formarea lor sexuală. Dar întrucât ei au crescut cu toții în aceeași casă, este imposibil de știut ce efect a avut mediul asupra lor și ce efect, dacă a existat vreunul, au avut genele.

Dr. Fausto-Sterling a concentrat problema: "Pentru ca acest studiu să aibă sens, trebuie lucrat cu gemeni crescuți separat."

În al treilea rând, Pillard și Bailey, asemenea lui LeVay, nu au derulat studiul într-o manieră obiectivă. Considerațiile lor personale fată de homosexualitate, similare cu cele ale Dr. LeVay, cu sigurantă că nu îi descalifică din punct de vedere strict profesional. Însă aceste considerații trebuie cel puțin luate în considerare. Pillard a afirmat: "O componentă genetică a orientării sexuale ar declara 'Acest lucru nu este o greșeală,'" iar el și Bailey au declarat că sperau ca munca lor "să stingă afirmațiile homofobe."

În al patrulea rând, Bailey și Pillard nu au lucrat cu un eșantion aleatoriu. Bărbații studiați au fost recrutați prin anunțuri în reviste pentru homosexuali.

În al cincilea rând, un studiu ulterior pe gemeni a produs rezultate diferite de cele ale lui Pillard și Bailey. În martie 1992, Revista Britanică de Psihiatrie a publicat un raport asupra homosexualilor care sunt gemeni (atât fraternali cât și identici) și a constatat că numai 20% dintre gemenii homosexuali aveau un geamăn și el homosexual, făcându-i pe cercetători să tragă concluzia că "factorii genetici constituie o explicație insuficientă a formării orientării sexuale." Nu doar că munca lui Pillard și Bailey nu a fost validată, dar un studiu similar a produs rezultate complet diferite.

În al șaselea rând, toate rezultatele arată diferit de ceea ce ar fi fost de așteptat dacă homosexualitatea ar fi genetică:

  • Întrucât gemenii identici împărtășesc 100% aceleași gene pe ansamblu, ar fi fost de așteptat ca, dacă unul ar fi homosexual, atunci și celălalt să fie homosexual. În realitate, studiul a arătat că amândoi sunt homosexuali doar în 52% din cazuri.

  • Deși complet neînrudiți genetic, frații adoptați par să fie mai frecvent homosexuali amândoi decât frații biologici, care au în comun 50% dintre gene! Aceste date au generat un răspuns din partea revistei Science: "aceasta sugerează că nu există o componentă genetică, ci mai degrabă o componentă legată de mediul/familiile în care au crescut" (nr. 262, 24 decembrie, 1993).

  • Dacă homosexualitatea ar fi fost genetică, ne-am fi așteptat ca cifrele din coloana "Rezultate din studiul B&P" să fie identice cu cifrele corespondente din coloana "Expectații, dacă homosexualitatea e genetică". Cele două coloane sunt însă foarte diferite!

 

 

Ambii sunt homosexuali:

 

Gene comune
(în ansamblu)

Expectații, dacă homosexualitatea e genetică

Rezultate din studiul B&P

Gemeni identici

100 %

100 %

52 %

Gemeni neidentici

 50 %

 50 %

22 %

Alți frati biologici

 50 %

 50 %

 9 %

Frați adoptați

   0 %

 1-4 %

11 %

3. Dean Hamer și markerii genetici Xq28

În 1993, Dr. Dean Hamer de la Institutul Național al Cancerului a studiat 40 de perechi de frați homosexuali și a afirmat că 33 dintre perechi aveau în comun un set de cinci markeri genetici, indicând astfel o cauză genetică a homosexualității. Vorbind despre studiu, revista Time anunța pe copertă: "NĂSCUT HOMOSEXUAL - Știința descoperă o legătură genetică" (26 iulie 1993). Totuși, Hamer a fost mai precaut. El a declarat că respectiva legătură "are un rol" la o minoritate de 5-30% dintre bărbații homosexuali (The Science of Desire de Dean Hamer și Peter Copeland, pag. 145-146). Aceasta reprezintă o cu totul altă realitate decât găsirea "genei homosexualității", și ridică două probleme: cât de mare este acest "rol", și cum stau lucrurile cu ceilalți 70-95%?

Pe baza unei teorii genetice simple, ar fi fost de așteptat ca 50%, sau 20 dintre perechi să aibă aceiași markeri. De ce 7 perechi de frați homosexuali nu aveau în comun acel set de markeri genetici?

Un studiu similar și ulterior a contrazis concluziile lui Hamer. George Ebers de la University of Western Ontario a încercat să refacă studiul și a examinat 52 de perechi de frați homosexuali. El "nu a găsit nici o dovadă, nici măcar o tendință" privind "o legătură genetică între homosexualitate și markerii cromozomului X sau alți markeri." În lumea științifică, aceasta este o problemă serioasă. Mai recent, un studiu realizat de Rice et al. a anunțat că rezultatele "nu susțin ideea unei homosexualități masculine determinată genetic."

De asemenea, Ebers împreună cu un asociat a studiat 400 de familii cu unul sau mai mulți bărbați homosexuali și "nu a găsit nici o dovadă a transmiterii de tip X între mamă și fiu, afirmată de Hamer." Din nou, asemenea lucrării anterioare a lui Pillard și Bailey, studiile similare ulterioare au produs rezultate vădit diferite de cele ale lui Hamer.

Hamer nu a cercetat să vadă dacă frații heterosexuali ai bărbaților homosexuali aveau și ei acel marker genetic. Astfel, nu a existat nici un grup de control la acest studiu. Aceasta este o problemă majoră pentru o metodă științifică.

Influența genelor asupra altor trăsături de caracter

Chiar dacă la un moment dat în viitor se va găsi o "genă a homosexualității", deocamdată să aruncăm o privire asupra altor trăsături de caracter și a procentelor estimative privind determinarea lor de către factori genetici, potrivit unui material găzduit pe site-ul Asociației Americane de Psihologie.

* Înclinație către citit cărți - 55%
* Atitudine fată de avort - 54%
* Atitudine fată de plimbatul cu montagne russe - 50%
* Atitudini fată de pedeapsa cu moartea pentru crimă - 50%
* Smerenie - 58%
* Probabilitatea de a întreține relații sexuale ocazionale - 49%
* Atitudine fată de egalitate - 55%

Dacă aceste procente de determinare genetică sunt serioase, gândiți-vă ce grupuri noi de lobby pot apărea. Cei cărora se place să se dea în montagne russe (mașinuțele pe șină care se dau peste cap la viteză mare în parcurile de distracții) vor milita pentru intrare gratuită sau fără restricții, argumentând că cei împătimiți de așa ceva sunt împiedicați să fie "cine sunt cu adevărat" prin preturile prohibitive. Dacă ar fi să ne gândim la toate aceste înclinații așa cum vor activiștii homosexuali să ne gândim la homosexualitate, atunci campania pentru sexul protejat este inutilă, dat fiind că aproape jumătate din motivele pentru care unor bărbați le cad pantalonii în vine la orice fustă scurtă este datorat genelor. Ar trebui să ne obișnuim cu explicația "Nu pot schimba asta"?

Interpretarea eronată a tuturor studiilor de mai sus este ideea că influența genetică acționează asemenea unui destin. În cazul studiilor pe gemeni identici crescuți împreună, aceste studii deseori ignoră factorul mediu comun. În ciuda erorilor de interpretare și concepție, ideea pe care vor activiștii pro-homosexualitate să ne-o însușim, ca singura abordare acceptabilă științific fată de comportamentul homosexual, este acceptarea și identificare cu ei.

Iată încă o caracteristică umană foarte moștenibilă: greutatea și tipul de organism. Se estimează că acestea sunt condiționat genetic în proporție de 60-80%.

Parcă vedem sălilor de gimnastică și fitness dând faliment. De ce să te chinui să schimbi ceva care este atât de clar determinat genetic?

Probabil există o caracteristică determinată genetică. Numele ei este determinism jurnalistic, pentru că se pare că mulți jurnaliști par hotărâți să găsească "gena homosexualității."

Argumente de dreptate socială

Concluziile bazate pe lucrările lui LeVay, Pillard și Bailey, și Hamer sunt ilogice în sensul că presupun că înnăscut înseamnă normal sau acceptabil. Această prezumție este eronată.

Întâi, "înnăscut" și "normal" nu sunt neapărat identice ca sens. Chiar dacă se va dovedi vreodată că homosexualitatea este înnăscută, înnăscut nu înseamnă neapărat normal. O serie de defecte sau handicapuri, de exemplu, pot fi înnăscute, dar nu le putem numi normale doar din acest motiv.

În al doilea rând, tendințele înnăscute către anumite comportamente (ca homosexualitatea) nu fac ca acele comportamente să fie morale. Studiile din ultimii 15 ani indică o varietate de comportamente care își au rădăcinile în genetică sau biologie. În 1983, fostul Director al Consiliului Național pentru Alcoolism a raportat un număr de evenimente chimice care pot genera alcoolismul; în 1991, Centrul Medical City of Hope a identificat o genă prezentă la 77% dintre pacienții alcoolici. Obezitatea și comportamentul violent se consideră azi că sunt influențate genetic; chiar infidelitatea, potrivit unui studiu publicat în Time se pare că tine de gene!

Sigur, nu vom spune că obezitatea, violenta, alcoolismul și adulterul sunt normale pentru că sunt moștenite. La fel stau lucrurile și cu homosexualitatea.

Comunitatea științifică nu este convinsă că "homosexualitatea este înnăscută."

Unii cercetători, potrivit Chronicle of Higher Education, afirmă de fapt că teoriile cu "homosexualitatea înnăscută" sunt "nefondate și periculoase din punct de vedere politic". Dr. William Byne de la Columbia University numește acele "dovezile" ca "neconcludente" și le compara cu "încercarea de a aduna o sută de zero pentru a obține 1." Dr. Fausto-Sterling afirmă că studiile și dezbaterile conexe nu sunt legate de biologie, ci de politică, iar profesorul John D'Emilio de la University of North Carolina, deși este dispus să analizeze posibilitatea unei "homosexualități înnăscute", afirmă că există "prea multe altele pe care nu le-am explorat."

Argument social: "Homosexualitatea nu se poate schimba."

"Orientarea sexuală pur și simplu nu se poate schimba," afirmă încrezător un psihiatru homosexual, avertizând că "pot apărea grave consecințe emoționale și sociale dacă se încearcă trecerea de la homosexualitate la heterosexualitate."

Argumentul "Am încercat să mă schimb, dar n-am putut" este destul de la modă printre homosexualii care și-au acceptat orientarea și insistă ca și alții să facă la fel.

Răspuns: În timp ce unele autorități de sănătate mintală cred că homosexualitatea nu se poate schimba, altele consideră că ea se poate schimba.

În 1970, Institutul Kinsey a raportat că 84% dintre homosexualii studiați își schimbaseră orientarea sexuală cel puțin o dată; 32% dintre ei raportaseră o a doua schimbare, iar 13% raportaseră cinci schimbări, de-a lungul vieții, în privința orientării lor sexuale!

Directorul Centrului pentru Educație Psihanalitică din New York, conștient că pot avea loc asemenea schimbări, a comentat "falsele informații răspândite de anumite cercuri că homosexualitatea nu se poate trata" spunând că "astfel au fost afectați mii de oameni."

Dr. Irvine Bieber a concluzionat (după tratarea a peste 100 de homosexuali) că "o conversie heterosexuală este o posibilitate pentru toti homosexualii care sunt puternic motivați să se schimbe."

Cercetătorii Masters și Johnson în domeniul sexual (care cu greu pot fi numiți susținători ai opiniei tradiționale!) au declarat că ideea că "homosexualitatea nu se poate schimba" este "cu siguranță deschisă criticilor." Dr. Wood și Dietrich, scriind despre eficienta tratamentului pentru homosexualitate, au confirmat că "toate studiile care au încercat conversia de la homosexualitate la heterosexualitate au avut un succes semnificativ." Noul Raport al Institutului Kinsey explică că oamenii "nu își păstrează neapărat aceeași orientare sexuală de-a lungul vieții," explicând apoi că "programele care îi ajută pe homosexuali să se schimbe raportează diferite rate ale succesului."

Nimeni însă nu o spune mai bine ca Stanton Jones, catedra de Psihologie de la Colegiul Wheaton:

Cine spune că nu există speranță (pentru o schimbare) este ori ignorant, ori mincinos. Orice studiu asupra schimbării a indicat o anumită rată a succesului, iar persoanele care mărturisesc o schimbare cu ajutorul lui Dumnezeu sunt cu miile.

Argument social: "10% din populație sunt homosexuali. E posibil ca așa de mulți să greșească?"

Acest argument a fost atât de combătut, încât nici nu ar mai trebui menționat. Dar pentru că e posibil ca cititorul să audă așa ceva într-o discuție viitoare, vom analiza pe scurt "Mitul lui 10%".

În 1948, medicul veterinar Alfred Kinsey a publicat lucrarea Comportamentul sexual al bărbaților, care prezenta constatările sale după intervievarea a 5.300 de americani. Constatările lui, în special cele legate de homosexualitate, au șocat sensibilitățile americanilor: 37% dintre subiecți recunoscuseră că au avut cel puțin o experiență homosexuală de la perioada adolescentei încoace, iar 10% pretindeau că erau homosexuali de cel puțin trei ani.

Vestea s-a răspândit - zece la sută dintre bărbați sunt homosexuali! Cunoscând puterea cifrelor, activiștii homosexuali au tot repetat această statistică până a devenit o axiomă: unu din zece bărbați este homosexual; homosexualitatea ar fi deci mult mai obișnuită decât am crede noi. Conceptul a devenit extrem de folositor pentru activiștii homosexuali care, după câțiva zeci de ani, întrebau retoric cum poate crede cineva că zece la sută din populație este anormală.

Răspunsul 1: Argumentul este exagerat; Kinsey NU a pretins că 10% din populația masculină sunt homosexuali.

Formularea lui Kinsey a fost clară - 10% dintre bărbații analizați au declarat că erau homosexuali de cel puțin trei ani. Asta nu înseamnă că fuseseră homosexuali tot timpul și nici că vor fi homosexuali în viitor. Studiile ulterioare ale Institutului Kinsey aveau să confirme că orientarea sexuală nu este neapărat fixă și că se poate schimba de-a lungul vieții. Raportul pe 1990 al Institutului afirma:

Unii oameni au o orientare homosexuală constantă pe termen lung, apoi se îndrăgostesc de o persoană de sex opus; alții, care au avut numai parteneri de sex opus, ulterior se îndrăgostesc de cineva de același sex.

Răspunsul 2: Cei "10%" sunt înșelători din două motive:

Mai întâi, datele lui Kinsey nu au fost prelevate dintr-o populație care să-i reprezinte exact pe bărbații americani. Dr. Judith Reisman, în cartea sa Kinsey, Sex and Fraud: The Indoctrination of a People (Kinsey, sexul și înșelătoria: Îndoctrinarea unui popor) a discreditat intensiv concluziile și metodele lui Kinsey. Una dintre constatările ei era că 25% dintre bărbații chestionați de el erau deținuți, dintre care mulți condamnați pentru agresiuni sexuale. În mod natural, printre deținuți există mai multe cazuri de homosexualitatea, în special la cei cu antecedente, mulți dintre ei posibil fiind în închisoare pentru comportament homosexual. (În anii 1940 așa stăteau lucrurile.)

În al doilea rând, studiile ulterioare au dezaprobat mitul lui 10%. USA Today a anunțat pe 15 aprilie 1993 un nou studiu pe 3.321 de americani, din care 2,3% avuseseră un comportament homosexual în ultimii zece ani; numai 1,1% se declaraseră exclusiv homosexuali.

Acesta este cel mai recent studiu dintr-o întreagă serie care l-au infirmat pe Kinsey. În 1989, un studiu american estima că maxim 6% dintre adulți au avut un contact cu persoane de același sex și că numai 1% erau exclusiv homosexuali; un studiu similar, în Franta, a constatat că 4% dintre bărbați și 3% dintre femei avuseseră contacte homosexuale, în timp ce numai 1,4% bărbați și 0,4% femei făcuseră aceasta în ultimii cinci ani. Articolul concluziona, deloc surprinzător, că cei 10% ai lui Kinsey "se topesc sub povara noilor studii." Iată o listă cvasi-completă a studiilor care contrazic concluziile lui Kinsey.

O remarcă-trandafir a unei activiste lesbiene arată cum a reușit acest 10% să rămână pe tapet atât de mult timp:

Faptul despre "unu din zece" - cred că lumea știe probabil că este umflat - dar era un număr drăguț, dădea bine și e un mijloc bun să-i faci pe oameni să vadă că existăm.

Dacă ea spunea adevărul, atunci activiștii homosexuali repetă un fals doar pentru a-și susține cauza. Dacă ne gândim la asta, ne putem întreba care alte "dovezi" despre homosexualitate ("e înnăscută," "nu se poate schimba") se vor vădi într-o zi că au fost doar propagandă trâmbițată pentru că scopul scuză mijloacele.

Sursa: www.narth.org

pagină sus