ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

DEVIAȚIILE SEXUALE ȘI MANUALUL DE DIAGNOZĂ

Charles Socarides, Doctor în Medicină

 

Analele homosexualității

În scopul păstrării datelor istorice la adăpost de pericolul revizionismului psihologic, Asociația Națională pentru Cercetarea și Terapia Homosexualității (NARTH) din S.U.A. publică periodic articole care documentează evenimentele principale din istoria gândirii psihanalitice și psihologice.

Acest articol din 1978 al fostului președinte NARTH, Charles Socarides, descrie confuzia intelectuală și lipsa de uniformitate în diagnosticare care au condus la eliminarea homosexualității din manualul de diagnoză. Aceste modificări, afirmă dr. Charles Socarides, au adus un haos în ceea ce privește adevărurile fundamentale legate de dinamica subconștientă.

Psihanaliza clasică a conceptualizat homosexualitatea ca provenind dintr-un deficit emoțional bazat pe teamă. Totuși, când A.P.A. (Asociația Americană de Psihiatrie) a eliminat această afectiune din manualul ei de diagnoză, Comitetul de Nomenclatură a presupus că (1) în cazul homosexualității nu există simptome clinice, (2) nu există nici o evoluție în timp și (3) nu există tratament. Prin această decizie, decenii de teorie clinică și studii de caz au fost șterse cu buretele și considerate irelevante.

Lucrarea doctorului Socarides este una clasică în literatura clinică. El critică noul set de cerințe al A.P.A. privind clasificarea unei afecțiuni psihiatrice, anume: tulburările subiectului; afectarea funcției sociale și dezavantajele intrinseci. El explică de ce aceste criterii nu vor servi niciodată la definirea precisă a unei afecțiuni psihiatrice.

Psihanaliștii, afirmă el, interpretează sensul unei anumite acțiuni a comportamentului uman cercetând starea motivațională care a cauzat-o. Nu numai că conceptul de „dezavantaj” nu este unul psihanalitic, remarcă el, dar afecțiunile nu trebuie să depindă de criterii sociale, cu ignorarea motivației subconștiente care le determină.

Și chiar dac㠄dezavantajul social” ar fi un criteriu legitim pentru definirea unei afecțiuni psihiatrice, cum ar putea homosexualitatea să NU fie un dezavantaj? Heterosexualitatea, în contrast direct, implică o utilitate biologică și socială înnăscută. Astfel, folosind criteriul „dezavantajului social” stabilit de APA, homosexualitatea tot ar rămâne o afecțiune.

El critică de asemenea respingerea de către A.P.A. a "adevărurilor fundamentale despre... relația dintre anatomie și identitatea psihosexuală."

Aceste cuvinte ale doctorului Socarides s-au dovedit profetice: asistăm astăzi la o tendință tot mai mare de conceptualizare a identității sexuale ca o alegere personal㠖 ceva care nu trebuie să corespundă neapărat sexului biologic al persoanei. Activiștii homosexuali s-au mobilizat pentru a elimina din manualul de diagnoză categoria „Tulburări de identitate sexual㔠și încearcă să-i împiedice pe medici de a mai trata tulburările infantile de identitate sexuală ca pe o afecțiune, solicitând în schimb acceptarea comportamentului deviant al copilului ca o expresie a „ce este de fapt copilul”.

Dr. Socarides prezintă o relatare pas cu pas a evenimentelor istorice care au condus la normalizarea homosexualității, motivele prezentate de cei care au promovat eliminarea homosexualității ca afecțiune și obiecțiile formulate de ceilalți psihiatri care erau specializați pe terapia homosexualității.

 

Deviațiile sexuale și Manualul de Diagnoză

Această lucrare reprezintă o relatare istorică și o analiză critică a problemelor de diagnostic legate de înțelegerea noastră asupra deviațiilor sexuale și poziția lor în sistemul nostru de clasificare.

O terapie corespunzătoare se poate baza numai pe un diagnostic precis. Nu pot exista abateri de la acest principiu al îngrijirii psihiatrice, pe motive social-politice, fără a genera dificultăți deosebite atât pentru diagnostician, cât și pentru pacient.

Introducere

„A fi nemulțumit de diagnostic, dacă conduce la negativism sau nihilism, nu reprezintă o verificare adecvată a realității...

„Gândirea psihanalitică comportă un enorm bagaj istoric; însă dacă cineva dorește pur și simplu să scape de partea neexaminată a acesteia, un asemenea act de bravadă nu va duce decât la repetarea tuturor erorilor din trecut.”(1)

P.W. Pruyer

O nouă ediție a Manualului Statistic și de Diagnoză (DSM) al A.P.A. este programată să apară în 1978-79. Din informațiile preliminare publicate, clasificarea și definirea deviațiilor sexuale vor suferi schimbări profunde în DSM III [nota editorului: acele schimbări chiar au avut loc].

Dacă vor fi aprobate opiniile actuale ale Echipei de Lucru pentru Nomenclatură și Statistică, ele vor avea consecințe cu implicații vaste asupra înțelegerii, cercetării și terapiei tulburărilor sexuale severe.

Dacă aceste schimbări se datorează activismului social și/sau politic, nu vor fi servite nici libertățile individuale și nici interesele societății. Aceste modificări vor elimina din psihanaliză și psihiatrie domenii întregi de progres științific și vor aduce un haos în adevărurile fundamentale despre psihodinamica subconștientă și despre relațiile dintre anatomie și identitatea psihosexuală.

Consecințele tragice ale politizării diagnosticării tulburărilor sexuale deja au apărut, homosexualitatea fiind deja eliminată ca afecțiune psihiatrică din ultima versiune (iulie 1974) a DSM II, și chiar din poziția de „tulburare a orientării sexuale”. Această poziție duce în eroare profesia psihiatrică și medicală, pe homosexuali, familiile acestora și structurile oficiale care sunt responsabile de politicile de sănătate mintală și de plățile de la terți.

Autorități de marcă consideră că viitorul aparține programelor medicale preventive. Aceste eforturi vor include, sperăm, și programele preventive psihiatrice. O condiție a acestor eforturi constă în necesitatea unui consimțământ informat. Susținătorii medicinii preventive nu își pot îndeplini obligațiile în absenta unui public educat sau a unei profesii medicale și psihiatrice educate.

De la bun început, domeniul tulburărilor sexuale a avut tendința de a fi învelit în confuzie și mister. Poeți, istorici, filosofi, sociologi, antropologi și psihiatri au jucat fiecare un rol în transformarea acestui domeniu într-una dintre cele mai de nepătruns științe. Însuși Freud deplângea termenul „perversiune”, întrucât acesta avea o conotație moralistă, însă a continuat să-l folosească întrucât nu existau alți termeni la acea vreme. În 1905 el a creat termenul „inversiune” cu referire la homosexualitate.

Ferenczi a urmat cu termenul „parafilie”, denumind aceeași tulburare. „Variație sexual㔠implică o varietate de comportamente normale, ascunzând astfel natura reală acestor afecțiuni. Termenul „deviație sexual㔠este acceptabil pentru multe persoane, pentru că nici nu moralizează, nici nu normalizează.

Unele științe comportamentale insistă că nu există deviații sexuale, ci numai stiluri de viață alternative sau diferite, și că aceste aspecte țin mai degrabă de definițiile sociale, unele fiind permise de societate, altele condamnate. Aceasta corespunde opiniei comportamentale care afirmă că un om poate vedea, testa și modifica numai comportamentul conștient; dacă omului i s-ar permite să-și exprime liber sexualitatea, atunci societatea s-ar schimba pentru a reflecta aceasta și pentru a-i accepta pe toți indivizii ca normali. Concluzia care se trage, ca și în cazul homosexualității, este: homosexualii sunt sănătoși, societatea este bolnavă; astfel, pentru a vindeca societatea, trebuie întreprinse modificări fundamentale în diagnoza psihiatrică.

Abordarea psihanalitică

Karlen, unul dintre istoricii de frunte în domeniul obiceiurilor și comportamentului sexual, arată că unii cercetători, psihologi și psihiatri „...scormonesc prin literatură pentru frânturi de date și teorii care pot fi puse cap la cap pentru a făuri un concept pro-homosexual sau bisexual despre natură, om și societate... ei prezintă aspecte științifice false sau depășite, în lupta lor cu valorile tradiționale.”(2) Multe dintre valorile noastre se pot schimba, însă constatările științifice nu pot fi modificate pentru a răspunde nevoilor de schimbare socială.

„Des întâlnit㔠face o afecțiune să fie normală?

Unii statisticieni, începând cu Kinsey, psihologi și psihologi comportamentaliști și psihiatri (spre deosebire de majoritatea psihanaliștilor) prezintă cifre statistice ale unor fenomene ca și cum comportamentul nu ar avea nici o legătură cu motivația. Întrucât nici motivația conștientă și nici cea subconștientă nu sunt cunoscute, aceste studii ajung la dezastruoasa concluzie că rezultanta compusă a comportamentului sexual reprezintă norma comportamentului sexual. Următorul pas este a cere publicului, legii, medicinii, psihiatriei, religiei și altor instituții sociale să accepte necondiționat această stare de fapt.

Cu o viziune remarcabilă, Lionel Trilling (3), critic social și literar, prezicea în 1948 că în viitor:

Aceia care afirmă și doresc cel mai explicit să practice virtuțile democratice [vor pleca de la] ... premiza că toate realitățile sociale – cu excepția excluderii și a greutăților economice – trebuie să fie acceptate nu atât în sensul lor științific, ci în sens social; adică în sensul că nu trebuie judecate în nici un fel, că orice concluzie formulată asupra lor, cu referire la valori și consecințe, va fi considerată ca „nedemocratică”. (pag. 242)

Valoarea studiului exhaustiv și informativ al lui Kinsey a fost aceea că a enumerat multiplele forme luate de o forță atât de puternică încât nu îi poate fi refuzată expresia. Enorma curiozitate din cifrele lui Kinsey i-a orbit pe mulți oameni, ei neputând vedea erorile de interpretare generate de acele cifre, în special în domeniul homosexualității.

Psihanaliști ca Bergler, Kubie, Kardner și ulterior subsemnatul am criticat constatările lui Kinsey cu referire la interpretările oferite de el. Aceste concluzii și interpretări au devenit un stindard sub care s-au aliniat activiști sociali și politici, psihiatri, propagandiști și chiar unii dintre cei responsabili cu formularea și modificarea sistemului de clasificare. Comentariul lui Trilling asupra acestui subiect relevă argumentele viitoare care vor putea fi folosite de forțele anti-psihanaliză pentru a discredita abordarea dinamică a tulburărilor sexuale. El afirmă:

[Raportul Kinsey] respinge concluziile psihanalizei, care fac din expresia sexuală un indiciu important, dacă nu chiar crucial, al caracterului. El face abordarea psihanalitică inacceptabilă din două motive: (1) psihiatrul interpretează greșit relația dintre aberația sexuală și afecțiunea psihică întrucât cei care apelează la psihiatru sunt numai cei aberanți din punct de vedere sexual; (2) afecțiunea emoțională care face persoana aberantă sexual să caute ajutor psihiatric nu este rezultatul nici unei probleme psihologice legate de acea aberație, ci numai rezultatul dezaprobării sociale față de comportamentul său sexual.” (3, pag. 238)

Psihanaliștii abordează înțelesul unei anumite acțiuni a comportamentului uman cercetând motivația din care provine aceasta. În abordarea lor, psihanaliștii și psihiatrii de orientare psihodinamică își pun trei întrebări principale:

1. „Care este înțelesul evenimentului, comportamentului sau simptomului?” (căutarea cauzei);

2. „De unde a provenit?” (legătura cu finalul, mijloace de oprire); și

3. „Ce se poate face pentru a corecta aceasta?” (funcția de vindecare)

Studiind indivizii care prezintă un comportament similar, ajungem la concluzii obiective privind înțelesul și semnificația unui anumit fenomen cercetat. Așa este obținută informația.

A formula concluzii cu privire la înțelesul specific al unui eveniment doar pe baza frecventei apariției este o prostie pentru psihanalist. Numai în sala de consultare, folosind tehnici de raportare introspectivă și liberă asociere, protejate prin legile medicinii și a eticii profesionale, numai așa poate un individ, presat de suferință și durere, să-și descopere (chiar lui însuși) înțelesul și motivațiile din spatele acțiunilor sale.

Folosind aceste tehnici, se poate constata că deviații sexuale sunt căi indirecte de obținere a unei refulări orgiastice în fata unor temeri copleșitoare. Diferentele de comportament sexual sunt modele diferite de stimulare menite a degaja reflexul orgiastic. Astfel, studiul în sine al practicilor sexuale deviante s-ar putea reduce la o propoziție simplă: studiul metodei prin care este degajat un reflex.

Activitățile sexuale care sunt un rezultat al temerilor subconștiente și acțiunea inhibitoare a acestor temeri pot fi considerate ca modele reparatorii (4). În contrast direct cu modelele reparatorii, tipurile situaționale și variaționale de homosexualitate sunt motivate conștient, nu sunt induse de teamă, iar persoana poate funcționa cu un partener de sex opus. Pentru formele reparatorii, modelul sexual este inflexibil și stereotipizat. Dacă există forțarea de a participa la relații sexuale bărbat-femeie, actul este trăit cu putină plăcere sau chiar fără. Modelele sexuale deviante sunt căi indirecte de obținere a excitației și a eliberării orgiastice, dat fiind că metodele obișnuite de comportament sunt blocate de anumite temeri considerabile.

Psihanaliza este o psihologie motivațională. Folosind conceptele de motivații situaționale, variaționale și reparatorii (motivate subconștient și induse de frică) pentru a clasifica varietățile de comportament sexual, ajungem la răspunsul la întrebarea când pot fi considerate anumite activități sexuale drept deviații sexuale.

Acest principiu de bază a fost formulat de Freud în 1916 când a afirmat: Să ajungem la un acord asupra a ce trebuie înțeles prin „sensul” unui proces psihic. Nu înțelegem altceva decât intenția pe care o servește și poziția lui într-o continuitate psihică (5).

Astfel, dacă anumit practici sexuale pot fi considerate sau nu deviații sexuale se poate stabili prin studierea motivațiilor conștiente și/sau subconștiente din care provin.

Pe lângă exclusivitate, determinanți subconstienti, stereotipia alegerii subiectului și incapacitatea de a acționa altfel, prin studierea istoricului unui caz ales cu atenție devine evident că istoricul dezvoltării majorității indivizilor (bărbați sau femei) care suferă de deviații sexuale bine-structurate prezintă de obicei tulburări severe în faza preoedipală a dezvoltării, cu conflicte concomitente între subiecte și relații, care implică anxietate și vină asociate cu diferențierea sine-subiect.

Acest tip de conflicte lasă urme de neconfundat asupra personalității în dezvoltare și a maturizării viitoare. Există de obicei o profundă tulburare în abordarea unei persoane de sex opus, o pronunțată confuzie de identitate sexuală (ascunsă sau fățișă) și predominanta unor mecanisme mentale primitive. Din punct de vedere clinic, există semne și simptome ale unei fixații continue față de mamă. Astfel, analiza de detaliu a vieții este o chestiune centrală de realizat înaintea diagnosticării adevăratei deviații sexuale.

Din punct de vedere parental, trebuie arătat că mulți indivizi cu deviații sexuale pot fi în alte domenii persoane dezvoltate etic sau intelectual.

Deviația sexuală în sine neutralizează forțele intrapsihice conflictuale, astfel încât foarte des aceste persoane pot atinge un nivel ridicat de dezvoltare personală. Cu excepția unei deviații sexuale, la suprafață ele apar a nu prezenta nici o psihopatologie, cu excepția momentului în care se începe investigarea sistemului lor defensiv.

Prăpastia teoretică dintre opiniile de mai sus și cele ale Comitetului de Nomenclatură este evidentă. Când a fost întrebat „Ce anume diferențiază comportamentul sexual patologic de o deviație normală?”, secretarul Comitetului a răspuns: „Dacă homosexualitatea vine în conflict cu sistemul de valori al individului, atunci este mai bine s-o privim ca o problemă mintală, pentru că poate conduce la nemulțumire și la incapacitatea de a funcționa heterosexual.”6

Analiză istorică

O nouă clasificare, avansată din punct de vedere științific, a deviațiilor sexuale, corectând erorile anterioare din DSM I, a apărut în primul DSM II publicat în 1968 sub președinția dr. Ernest M. Gruenberg. Au exista șase ediții până în octombrie 1973, iar deviațiile sexuale apăreau la titlurile generale Tulburări de personalitate și Câteva tulburări mintale nepsihotice. Se afirma:

Această categorie îi include pe indivizii ale căror interese sexuale sunt îndreptate în principal către subiecte altele decât persoane de sex opus, către acte sexuale care nu sunt de obicei asociate cu coitul, sau către coit realizat în circumstanțe bizare cum ar fi necrofilie, pedofilie, sadism sexual sau fetișism. Chiar dacă mulți găsesc aceste practici ale lor ca fiind respingătoare, ei nu pot recurge la un comportament sexual normal pentru a le înlocui. Acest diagnostic nu se aplică indivizilor care realizează acte sexuale deviante pentru că subiectele sexuale normale nu le sunt la dispoziție (7).

La titlul Deviații sexuale erau incluse homosexualitatea, fetișismul, pedofilia, travestismul, exhibiționismul, voyeurismul, sadismul, masochismul și alte deviații sexuale. De remarcat că această clasificare folosea conceptul de motivație, fiind menționate și formele instituționale și variaționale ale homosexualității și alte practici sexuale. Natura obligatorie a practicilor sexuale este menționată în fraza „...rămân incapabile să substituie comportamentul sexual normal...”

Sub conducerea dr. Gruenberg s-a realizat un progres important față de clasificarea anterioară în sensul că deviațiile sexuale au fost scoase de la titlul general Tulburări sociopatice de personalitate – un termen care implică un comportament antisocial și o deficientă în formarea conștiinței. Mai mult, întrucât diagnosticul de tulburare sociopatică de personalitate era rezervat „indivizilor... bolnavi în principal în termeni de societate și de conformitate cu mediul cultural prevalent...” (7), manualul elimina deviatiile sexuale de la definițiile sociale.

În 1972, în discursul său de la o întâlnire națională din Dallas, un vice-președinte ale Asociației Americane de Psihiatrie i-a criticat sever pe psihiatrii care practică psihoterapia pentru schimbarea homosexualității în heterosexualitate. Potrivit unui raport din numărul din 7 iunie al Psychiatric News, el i-a catalogat pe colegii săi ca fiind cruzi, inumani și chiar „o rușine pentru profesia lor.” (8)

La începutul lui 1973, un grup compus din câțiva lideri ai A.P.A., psihiatri și activiști homosexuali a început să influențeze Comitetul de Nomenclatură al A.P.A. la o întâlnire închisă de la Institutul de Psihiatrie de la Columbia University, solicitând eliminarea homosexualității din Manualul de Statistică și Diagnoză (9).

În primăvara lui 1973, Comitetul de Nomenclatură și Statistică al A.P.A. deja se gândea serios eliminarea homosexualității din DSM II fără a se consulta cu psihiatrii și psihanaliștii care lucraseră în domeniul cercetării clinice și care aveau o opinie diferită.

Un simpozion ținut în Hawaii pe 9 mai 1973 a purtat titlul „Trebuie homosexualitatea să apară în nomenclatorul A.P.A.?” Ca membru al acestui comitet, am prezentat concluziile unei echipe formată din unsprezece specialiști, constituită de filiala A.P.A. din districtul New York, unde eram președinte. (10)

În aprilie 1972, după doi ani de activitate intensivă, membrii acestei Echipe de Lucru pe Homosexualitate au ajuns la următoarele opinii unanime privind homosexualitatea masculină:

(1) Homosexualitatea se formează experimental pornind de la un mediu familial defectuos.

(2) Ea constituie o dezvoltare sexuală eronată și nu se înscrie în limitele comportamentului sexual normal.

(3) Există o continuitate și severitate a relației patologice părinte-copil în trecutul tuturor homosexualilor studiați, la o amploare diferită de cea din grupurile de comparare.

(4) Majoritatea mamelor homosexualilor au interferat în dezvoltarea relațiilor de grup ale fiilor lor, în dezvoltarea heterosexuală a acestora și în luarea deciziilor. Tatii homosexualilor au fost demasculinizanti.

Echipa de Lucru pe Homosexualitate a concluzionat că respingerea din partea societății îi afectează pe cei respinși. Totuși, dacă toate discriminările infracționale ar înceta astăzi iar legislația împotriva homosexualilor ar fi abrogată imediat – așa cum a și recomandat Echipa de Lucru – anxietățile interioare ale homosexualilor tot nu ar dispărea.

Acest raport din urmă a fost respins ulterior de structurile superioare întrucât conducătorii au considerat subiectul prea „controversat”. (10)

La această întâlnire, am afirmat că propunerea de includere a homosexualității în categoria altor tulburări sexuale, cum ar fi ejacularea prematură, ejacularea întârziată și celelalte, la titlul „disfuncții sexuale”, contravine datelor științifice. Disfuncțiile sexuale sunt tulburări ale modelului standard de coit între bărbat și femeie (o entitate de diagnoză separată, atât simptomatic, cât și formațional). Astfel, distincția imuabilă între deviațiile sexuale și disfuncțiile sexuale nu poate fi atenuată semantic fără a genera un formidabil haos științific.

În plus, ideea susținută de Comitetul de Nomenclatură că la homosexualitate nu există simptome clinice, dezvoltare în timp sau tratament efectiv era în directă opoziție cu poziția Echipei de Lucru, dar și cu numeroasele opinii psihiatrice și psihoanalitice formulate.

În octombrie 1973, propunerea de a elimina homosexualitatea din DSM II a ajuns la Consiliul pentru Cercetare și Dezvoltare, apoi la Adunare, și apoi la Comitetul de Referință al A.P.A. S-a anunțat ulterior că în aceste structuri s-au efectuat „schimbări minore”, de pild㠄tulburarea de orientare heterosexual㔠urma să fie inclusă alături de homosexualitate ca „tulburare a orientării sexuale”, pentru a-i identifica pe indivizii care sunt „tulburați” când află că sunt heterosexuali! (11) După câteva săptămâni s-a decis că acest lucru este eronat, iar heterosexualitatea ca tulburare a fost eliminată.

Pe 14 decembrie 1973, Comitetul de Coordonare al Asociației Americane de Psihiatrie, la o întâlnire în Washington, a eliminat homosexualitatea din Manualul oficial de Diagnoză, fără a prezenta dovezi întru susținerea unei asemenea modificări radicale a conceptelor fundamentale despre sănătate și formare sexuală nesănătoasă. De remarcat că Manualul echivalent al Organizației Mondiale a Sănătății nu a urmat aceeași evoluție.

Unul dintre cele două motive pentru această schimbare a fost un material oficial (12) întocmit de Dr. Robert Spitzer (Președinte, Echipa de Lucru pentru Homosexualitate, A.P.A.) înainte de luarea deciziei. Potrivit unui articol din Psychiatric News, „Decizia Comitetului s-a bazat în esență pe raționamentul din prezentarea doctorului Spitzer”.(13) Respectivul material repeta aserțiunea lui Kinsey potrivit căreia homosexualitatea nu întrunește caracteristicile unei tulburări psihiatrice întrucât „nu provoacă tulburări personale în mod regulat sau nu este asociată în mod regulat cu o perturbare generalizată a activității sau funcționării sociale.”

Al doilea motiv l-a constituit concluzia doctorilor Marcel T. Saghir și Eli Robins din cartea lor Male and Female Homosexuality. (14) Aceste constatări erau deduse pe baza unui interviu de durată ținut cu homosexuali (recrutați cu ajutorul organizațiilor homosexualilor) și cu subiecți de control heterosexuali necăsătoriți (abordați prin postă și plătiți pentru acest interviu). Concluzia coincidea cu poziția din materialul menționat anterior.

Termenul „homosexualitate” urma să fie înlocuit cu „tulburare a orientării sexuale”, definită astfel:

Se aplică indivizilor ale căror interese sexuale sunt îndreptate în principal către persoane de același sex și care sunt deranjate, sunt în conflict sau doresc să-și schimbe orientarea sexuală. Această categorie se distinge de homosexualitate, care nu reprezintă o tulburare psihiatrică. Homosexualitatea în sine este o formă de comportament sexual și, împreună cu alte forme de comportament sexual, nu constituie în sine tulburări psihiatrice și nu sunt listate în acest nomenclator.(15)

În esență și prin implicație directă, această acțiune a declarat oficial că homosexualitatea constituie o formă normală de viață sexuală. De aici, singurul homosexual „tulburat” este cel nemulțumit că este homosexual. Acesta va fi considerat ca nevrotic numai dacă nu este fericit. Un număr de 243 de psihiatri, membri și asociați ai A.P.A. au solicitat un referendum pe această problemă.

A fost meritul psihiatrilor, în general, că la respectivul referendum ținut după câteva luni (sabotat de activiștii homosexuali), peste 3.700 de psihiatri (40% dintre cei care au votat) din Statele Unite au considerat că nu există nici un fundament științific pentru ca A.P.A. să modifice teoria psihiatrică fundamentală. Totuși, numai câțiva au continuat să încerce să anuleze decizia.

Epilog

Eliminarea homosexualității din DSM II apare ca remarcabilă dacă ținem cont de faptul că a implicat ignorarea și respingerea in corpore nu numai a sute de materiale de studiu psihiatrice și psihanalitice, dar și o serie de studii competente realizate de psihologi, psihiatri și educatori în ultimii șaptezeci de ani (Group for the Advancement of Psihiatry Report, 1955; New York Academy of Medicine Report, 1964; Task Force Report of the New York County District Branch A.P.A. 1970-72). A fost un atac brutal asupra cercetării psihiatrice și o lovitură pentru numeroși homosexuali care așteptau din partea psihiatriei mai mult ajutor, nu mai puțin.

A șaptea publicare a DSM II, ediția a doua, din iulie 1974, a reflectat schimbările votate. (15) Lectura acestei versiuni arăta că deviațiile sexuale erau definite la fel ca în ediția anterioară. În locul homosexualității apărea termenul „tulburare a orientării sexuale”. Dilema terminologică cu care se confrunta Comitetul pentru Nomenclatură apărea ca evidentă din nota de subsol de pe pagina respectivă.

Acest termen (tulburare a orientării sexuale) și definiția lui nu corespund cu schimbarea de gândire care a condus la înlocuirea homosexualității cu „tulburare a orientării sexuale” în lista de mai jos. Oricum, întrucât nu s-au făcut recomandări specifice pentru modificarea acestei categorii sau a definiției ei, categoria a rămas deocamdată neschimbată.

De remarca că termenul „tulburare a orientării sexuale” contrazice nu numai conceptul de tulburare, ci și conceptul de bază al orientării așa cum este folosit în psihiatrie. Reprezintă o alterare a terminologiei psihiatrice de bază, esențială în derularea examenului psihiatric.

Este suferința o condiție necesară pentru o tulburare?

Faptul că politizarea homosexualității ar putea avea efecte pe termen lung asupra altor concepte teoretice și clinice legate de problemele sexuale și a gândirii psihanalitice s-a adeverit repede. Pentru a treia ediție a DSM au fost propuse modificări care aveau să afecteze și mai mult înțelegerea, cercetarea și terapia celorlalte deviații sexuale. Propunerea făcută în fata Adunării A.P.A. pe 3 mai 1975 reprezenta o cerere ca orice comportament sexual, pentru a fi catalogat ca boală, să fie „însoțit de suferință.” (15) De exemplu, un fetișist trebuie să resimtă o suferință pentru a putea afirma că are o tulburare.

Această propunere a fost întâmpinată cu un val de proteste din partea psihanaliștilor și a societăților de psihanaliză din întreaga tară. Era evident că cerința venea împotriva a tot ce știam din punct de vedere dinamic despre mecanismele implicate în aceste tulburări grave. De exemplu, realizarea unei perversiuni îl ajută pe individ să-și mențină echilibrul și să neutralizeze anxietatea. Aceasta a fost creată în mod subconștient anume în acest scop. Astfel, prezenta sau absenta anxietății nu poate fi un criteriu adecvat pentru a stabili dacă o stare constituie o tulburare sau nu. Unii dintre cei mai problematici pedofili nu resimt nici o anxietate datorită faptului că actul pedofil este realizat în mod constant.

Mai mult, respectiva propunere ignora următoarele aspecte:

(1) Prezenta unei anumite nevoi, dorințe, constrângere sau formarea unui alt simptom poate în așa fel să circumscrie patologia, încât pacientul apare ca perfect normal în celelalte aspecte ale vieții sale;

(2) Simptomele nevrotice dezvoltate complet pot și masca, și exprima boala;

(3) Mecanismul perversiunii duce la crearea unui simptom ego-sintonic, adică unul care reduce și neutralizează anxietatea.

Constituie homosexualitatea un dezavantaj?

În 1976, Comitetul pentru Nomenclatură a introdus conceptul de „dezavantaj” în algoritmul pentru declararea unei stări ca „tulburare”. A declara însă că homosexualul nu prezintă nici un „dezavantaj social” reprezintă o negare a realității înconjurătoare, atunci când ținem cont de faptul că o societate guvernează comportamentul membrilor săi de la naștere la moarte prin legi, mediu și instituții.

O ființă umană se naște cu anumite răspunsuri care constituie moștenirea ei fiziologică. Acel om intră apoi într-o rețea de instituții sociale, produsul unei tradiții cumulative, care reprezintă moștenirea lui culturală. Cele două, moștenirea fiziologică și cea culturală, îl conduc pe om la modelul său sexual - heterosexualitatea.

Heterosexualitatea comportă o utilitate biologică și socială. Ea creează unitate familială și le permite bărbaților și femeilor să trăiască împreună în acele condiții care incumbă cel mai mic grad de teamă, nemulțumire și ură. Ea reglementează această relație printr-o serie de legi, penalități și recompense.

Înțelegerea și conceptualizarea deviațiilor sexuale de către Comitetul pentru Nomenclatură au fost publicate în revista Asociației Americane de Psihanaliză. (17) „Principiile generale” care stau la baza declarării unei deviații sexuale ca „tulburare” sunt:

(1) suferință subiectivă;

(2) afectarea funcționării sociale;

(3) dezavantaj intrinsec.

Aceste principii, la o examinare mai atentă a folosirii și înțelesului lor, reprezintă credințe și concepte care sunt în mod grosolan în opoziție directă cu conceptele dinamice, cu teoria psihanalitică și cu înțelegerea clinică a acestor afecțiuni. Dacă vor fi acceptate pe scară largă, acestea pot avea efecte negative pe termen lung. În final, s-a admis că este „o abordare provizorie prosteasc㔠a insista ca o tulburare sexuală să fie catalogată ca tulburare numai dacă este „însoțită de suferință”.

Mai mult, s-a afirmat c㠄toate deviațiile sexuale tradiționale sunt incluse în DSM III”. Lectura ultimei ediții (18) arată că expresia „deviație sexual㔠nu apare nicăieri în noua propunere de nomenclator.

Sunt sadismul și voyeurismul „tulburări de excitare”?

Acele stări denumite exhibiționism, voyeurism, sadism sexual, etc. apar la titlul „tulburări de excitare sexuală”, o expresie folosită în general pentru a denumi tulburările de derulare a modelului de cuplare bărbat-femeie. De fapt, toate tulburările sexuale sunt „tulburări de excitare sexual㔠în sensul că există o tulburare care însoțește obținerea orgasmului. Totuși, deviațiile sexuale își datorează configurația specială unor probleme preoedipale timpurii care de obicei nu sunt identificate la tulburările de excitare sexuală simple, cum ar fi ejacularea precoce, ejaculare întârziată, etc. Primele se datorează de obicei unor conflicte subiect-relații, spre deosebire de ultimele, care sunt frecvent rezultatul unor conflicte structurale.

Și mai deconcertant este motivul prezentat la listarea exhibiționismului, voyeurismului, fetișismului, etc. ca tulburări, anume că ele îl așeaz㠄pe individ pe o poziție intrinsec dezavantajoasă, întrucât nici o societate nu poate tolera asemenea comportamente”. Nu numai că conceptul de „dezavantaj” nu este unul psihanalitic, dar este evident că tulburările depind de definiția socială, fără nici considerare pentru determinanții psihopatologici subconștient care influențează aceste afecțiuni sexuale grave.

În final, este o ironie că unul dintre motivele principale prezentate de cei care au susținut eliminarea homosexualității din DSM 2 era acela că ea nu trebuie considerată o afecțiune datorită atitudinii sociale negative!

În iunie 1977, un nou proiect al DSM III a fost publicat în Psyhiatric News (19). Acesta includea câteva corecții la erorile menționate mai sus, cum ar fi separarea „disfuncțiilor psihosexuale” de deviații sexuale, menționate acum ca „parafilii”. Mai mult, tulburările sexuale sunt grupate corect sub titlul „Tulburări psihosexuale”.

Totuși, travestismul este eliminat de la deviații sexuale și inclus incorect la titlul „Tulburări de identitate sau rol sexual”. Este trecut cu vederea faptul că toate deviațiile sexuale implică un anumit grad de tulburări ale identității sexuale. Deși zoofilia, pedofilia, voyeurismul, etc. sunt listate sub titlul parafilie, termenul „tulburare a orientării sexuale” nu apare nicăieri. În locul lui apare un cuvânt nou – „dishomofilie”.

Se pare că deși celelalte „filii” sunt patologice, „homofilia” (nelistată) constituie o afecțiune numai acolo unde este precedată de prefixul „dis”, care este folosit în terminologia medicală pentru a desemna o tulburare a unei funcții normale. Astfel, „dishomofilia” implic㠄dragoste homosexuală eronat㔠sau o tulburare derivată din nemulțumirea persoanei față de homosexualitate. „Plus ça change, plus c'est la meme chose.”

În concluzie, opinia c㠄politicile sexuale” nu pot surclasa pe termen lung știința a fost evidentă din rezultatele unui sondaj cu 10.000 de psihiatri realizat la sfârșitul lui 1977. Dintre cele 2.500 de răspunsuri primite, aproximativ 68% răspundeau afirmativ la întrebarea „Este homosexualitatea de obicei o adaptare patologică (opusă unei variații normale)?” Pentru interpretul rezultatelor, dr. Harold I. Lief de la University of Pennsylvania, aceasta a fost o indicație a faptului c㠄decizia A.P.A. a fost influențată de considerații politice și sociale [sublinierea noastră] în sensul că votul a fost perceput ca un pas către încetarea refuzului drepturilor pentru homosexuali.”(20)

Sumar

Înainte de 1973, Manualul de Statistică și Diagnoză realizase contribuții de valoare la înțelegerea deviațiilor sexuale, astfel încât cercetarea clinică începea să pătrundă în secretele ei ineluctabile. „Normalizarea” homosexualității și modificarea ulterioară a DSM pentru a reflecta această poziție nu poate decât să încetinească progresul științific, să producă disperare pentru cei care suferă de o deviație sexuală și să reducă eforturile profilactice bazate pe principiile verificate ale cauzei și tratamentului.

Autorul oferă o relatare pas-cu-pas a evenimentelor care au condus la „normalizarea” uneia dintre principalele tulburări sexuale, motivele prezentate de cei care au susținut eliminarea homosexualității din categoria afecțiunilor și obiecțiile formulate de ceilalți psihiatri care tratau aceste afecțiuni.

Note de subsol

1. Pruyer, P.W., Diagnosis and the Difference It Makes. Bull., Menninger Clinic, 40-411, 1976.

2. Karlen, A., Sexuality and Homosexuality, Norton, New York, 1971.

3. Trilling, I., The Kinsey Report, Partisan Review, April, 1948. (Also in The Liberal Imagination. Scribners, New York, 1976, p. 242.

4. Rado, S. An Adaptational View of Sexual Behavior. In: Psychosexual Development in Health and Disease, Hoch, P.H. and Zubin, J., Eds., Grune and Stratton, New York, 1949.

5. Freud, S. Introductory Lectures on Psychoanalysis (1916). Standard Edition, 15:40, London, Hogarth Press, 1963.

6. Spitzer, R.L., Medical Aspects of Human Sexuality, 10:142, 1976.

7. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM II, American Psihiatric Association, 1968, p. 44.

8. Psychiatric News, June 7, 1972.

9. Psychiatrists Review Stand on Homosexuals. New York Times, March 13, 1973.

10. Socarides, C.W., et al. Homosexuality in the Male: A Report of a Psihiatric Study Group, Int. J. Psychiatry 11:451, 1973. (Report of the Task Force on Homosexuality, N.Y. County District Branch A.P.A.).

11. Minutes, A.P.A. Council, Nov. 3, 19973.

12. Spitzer, R.L., The Homosexual Decisions - A Background Paper. Psihiatric News, Jan. 16, 1974, pp. 11-12.

13. Psychiatric News, Jan. 16, 1974, p. 11.

14. Robins, E. and Naghir, M.T. Male and Female Homosexuality. Williams and Wilkins Co. Baltimore, 1973.

15. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, July, 1974.

16. Psychiatric News, June 4, 1974.

17. Newsletter of the American Psychoanalytic Association, December, 1976, vol. 10, no. 4.

18. Spitzer, R.L. and Sheehy, M. DSM 3: A Classification System in Development. Psychiatr. Ann. 6:446, 1976.

19. Psychiatric News, March 18, 1977.

20. Lief, H.I., Sexual Survey #4. Current Thinking on Homosexuality. Medical Aspects of Human Sexuality, 1:110, 1977.

Sursa: www.narth.org

pagină sus