ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

TIPARE PROPAGANDISTICE ÎN MASS-MEDIA

Bogdan Mateciuc

 

În ultimii ani activiștii homosexuali și-au intensificat eforturile pentru legitimarea acestui comportament, dând dovadă de imaginație și chiar originalitate în găsirea de căi de promovare a ideilor lor.

În limba engleză, tactica folosită se numește "wedge policy" (politica penei de despicat). Subiectul tabu este mai întâi abordat, pus în discuție. Pentru o vreme lumea se scandalizează și dezaprobă. Discuția continuă, iar lumea începe să se obișnuiască cu subiectul și cu ideea în sine. După o vreme nimeni nu mai obiectează și se ajunge la o stare de fapt gen "E treaba lor ce fac".

Unul dintre mijloacele de propagandă sunt producțiile artistice – filme, piese de teatru și chiar desene animate pentru copii. Targetul acestui proces educațional este complet.

Subiectul acestor producții propagandistice este standard. Este conceput pentru a atinge anumite triggere de comportament uman, la nivel conștient și subconștient. Vom analiza în continuare structura a două dintre asemenea producții.

Primul exemplu este filmul „Philadelphia”, difuzat periodic în România de canalul tv HBO.

Andrew Beckett este un avocat de succes, angajat al unei prestigioase firme de avocatură. Este un tip îngrijit, educat, în plină ascensiune profesională. Firma îi încredințează un caz important.

Mai întâi îl vedem făcând jogging în cel mai nobil oraș al Americii, Philadelphia, locul unde a fost redactată Constituția Statelor Unite și unde este păstrat Clopotul Libertății care a anunțat izbucnirea Războiului de Independentă. Suntem pregătiți în mod discret să acceptăm ideea că SIDA face parte integrantă din ceea ce reprezintă America și că societatea americană este concepută să absoarbă fără probleme boli care apar brusc și cutremurele culturale aferente.

Aflăm destul de repede că Beckett a luat boala printr-un contact sexual ocazional, într-un cinema porno pentru homosexuali, într-un cartier dubios al orașului. Beckett nu este însă un pervers, ci un tip cumsecade, căruia i s-a întâmplat, într-o bună zi, fiind foarte stresat, să ajungă într-un loc rău famat – un simbol al viciului și al bolii.

Modul în care el ia boala este golit de orice vinovăție. El, tânărul cumsecade, a greșit o dată și iată ce a pățit. Nu merita așa ceva. Suntem instruiți să simpatizăm cu el, să fim de partea lui, filmul făcând din el un erou.

Toți oponenții lui sunt răi, oameni mici la suflet, oameni cu care nu vrem să semănăm. Ei manifestă o ură viscerală față de homosexuali – pentru ei doar s-a inventat termenul de homofobie – iar izbucnirile lor ne fac să clătinăm dezaprobator din cap. Ei nu explică de ce nu le plac homosexualii, dar repetă aceasta într-un mod agresiv.

Filmul ne învață că există homosexuali buni și homosexuali răi. Rău este individul dubios, un obișnuit al cinematografelor porno pentru homosexuali, care îl infectează pe eroul nostru, un homosexual de treabă, care merită prietenia și sprijinul nostru.

De la personajul Andrew Beckett învățăm că homosexualii buni sunt oameni manierați, buni profesioniști în domeniul lor, educați, cu pasiuni culturale. Ei citesc literatură clasică și ascultă operă. Cel mai important, nimic din comportamentul lor nu are conotații sexuale. Relația din film dintre Beckett și iubitul lui se rezumă la un pupic nevinovat și un dans romantic la o petrecere specific㠄minorității”.

Filmul reușește să facă din personajele sale caractere demne de desenele animate. Eroul are toate trăsăturile nobile și face apel la mila noastră, fiind condamnat la moarte doar pentru că a călcat o dată pe bec.

Răii sunt 100% răi. Ei sunt conducerea firmei de avocatură, care îl concediază pe Beckett când află că acesta are SIDA – părerea lui Becket – sau în urma prestației nesatisfăcătoare într-un proces – explicația lor. În primul rând, ei reușesc să atragă antipatia noastră prin faptul că au mulți bani.

Tipologia lor este simplă, dar reușește să ne stârnească reacții de dezaprobare. Îmbrăcat mereu la patru ace, șeful lor este Robards, un ins decrepit, un adevărat diavol, cu un trabuc într-o mână și un pahar de whisky în cealaltă. Vedem multe prim-planuri cu fețele lor distorsionate de ură atunci când îl comentează pe Beckett.

Robards, personajul negativ, frizează absurdul când declară c㠄Andy a adus SIDA în firma noastră, în toaleta noastră. A adus-o la picnicul nostru anual” și îl trimite pe un asociat la fel de înrăit să afle dacă Beckett este membru în vreo „organizație deviantă sexual”.

Contrastul dintre caracterul rafinat al eroului și micimea de suflet a oponenților săi prinde la mâncătorii de floricele în fata televizorului. Filmul nu intră în detalii sufletești la nici una dintre tabere.

Personajul cel mai complex al filmului este avocatul Joe Miller, care după ce mai întâi are câteva izbucniri „homofobe”, acceptă să-l apere pe Beckett în instanță. Filmul nu lasă loc la dubii: el este modelul după care trebuie să ne conducem, de la el trebuie să învățăm. Lecția este că trebuie să-i acceptăm pe homosexuali și să fim deschiși la minte. În ciuda ideilor inițiale „anti”, Miller îl apără pe Beckett și chiar îi câștigă prietenia. Mai mult, dacă la început el își exprimă față de soția sa indignarea (caraghioasă) față de homosexuali, acum el o aduce la o petrecere a „comunității”, unde oamenii sunt cool și totul e fun. Filmul nu explică însă cum se produce această transformare în Miller.

Regizorul filmului este hotărât să nu lase loc de interpretare. Etichetele sunt evidente pentru homofobii cei răi, pentru martirul homosexual și pentru cei „needucați” încă, dar oameni buni la suflet, care în final vin la patul muribundului pentru a-și exprima un soi de compasiune, acea compasiune optimistă (!) care apare în toate dramele bazate pe un comportament nefiresc, compasiune care în acest caz s-ar traduce prin „Dragul nostru homosexual, culegi acum ce ai semănat, a venit vremea să achiți nota de plată, vei muri, dar stai liniștit, noi suntem cu tine, totul va fi bine.”

Nici o clipă însă filmul nu ne lasă să relaționăm modul de viață al lui Beckett și soarta pe care o are în final. Cauzalitatea homosexualitate-SIDA-moarte este trecută sub tăcere. Desigur, nu numai homosexualii mor de SIDA, dar această boală este indubitabil asociată cu anumite comportamente: promiscuitate sexuală și consum de droguri (lăsând la o parte cazurile nefericite de infectare prin neglijentă profesională din spitalele din România).

Al doilea caz pe care îl vom prezenta are ca țintă educațională copiii. Este un episod de desene animate din serialul The Simpsons – Homer’s Homophobia.

Lecția începe brusc, prin titlul episodului: homofobia lui Homer (tatăl micului Bart). Termenul homofobie folosit de homosexuali are menirea să desemneze ca patologic pe oricine care respinge homosexualitatea. Orice fobie este anormală; este o afecțiune.

Departe de a avea un subiect simplu, de desen animat, episodul în cauză urmează același tipar educațional despre homosexuali.

Într-o bună zi, în orășelul Sprinfield se mută un homosexual. Evident, el este un tip de treabă, este amabil cu vecinii, ajută pe toată lumea.

În antiteză, Homer, muncitorul american semianalfabet și comic de idiot în unele situații, are o ură inexplicabilă față de acești „minoritari”. Când află despre pornirile sexuale ale noului vecin, îi interzice lui Bart să mai petreacă timpul cu el.

Modelul educațional pentru noi este însă Marge Simpson, soția lui Homer și mama lui Bart. Ea încearcă să tempereze mânia soțului, dar „nu are cu cine vorbi”. Afectele lui Homer sunt brute și par de neșlefuit.

La un moment dat Bart nimerește într-un hambar cu vite și face suficientă gălăgie pentru a stârni agitația animalelor și pentru a-și pune viața în pericol. Cel care intervine la timp și îl salvează este – ghiciți – homosexualul cel bun.

Episodul se încheie cu un Homer revenit la sentimente mai "normale", care îi mulțumește vecinului în cămașă hawaiană că i-a salvat fiul și care îl anunță pe un ton oficial pe micul Bart că nu va avea nimic de obiectat în viitor dacă el, Bart, va opta eventual pentru un stil de viață homosexual.

Lecția constituie o jignire, nu atât pentru morala spectatorilor, cât pentru inteligenta lor. Ca și în cazul filmului Philadelphia, spectatorii sunt considerați subiecți goi de orice apreciere și principii, cărora doar trebuie să li se spună cum să gândească și să se poarte.

În general filmele propagandistice îi prezintă pe homosexuali ca pe niște tipi cool, iar pe cei care resping homosexualitatea ca pe niște caraghioși.

Ofensiva homosexualilor este concepută și derulată pe front amplu. Sunt folosiți anumiți termeni – homofobie, bigotism, fanatism religios, extremist, intolerant, retrograd – și, sub eticheta de dovezi științifice, sunt vehiculate informații false.

Una dintre afirmațiile tip este aceea că homosexualitatea nu ar tine de alegerea individului, ci ar fi un dat genetic. Nu există însă nici o confirmare științifică în acest sens. Malformațiile genetice prezentate de autorii homosexuali aparțin unor persoane care suferă de multe alte afecțiuni, mult mai complexe decât lipsa identificării sexuale corecte. În realitate, nu există nici un homosexual care să fie sănătos din punct de vedere somatic și care să aibă altfel de cromozomi. Cântărețul homosexual Boy George nu consideră că homosexualitatea ar fi ceva înnăscut, ci o chestiune de alegere. El însuși respinge speculațiile referitoare la "o genă a homosexualității" sau la imposibilitatea de schimbare a comportamentului homosexual. Sau cum oare "și-a dat seama" Elton John, la vârsta de 19 ani după propriile afirmații, că este homosexual?

Această realitate este confirmată de autorul american Mario Bergner în cartea sa Setting Love in Order (Vindecarea dragostei). Bergner, un homosexual „bun”, reușește cu ajutor medical să-și înțeleagă deficientele de personalitate care aveau rădăcini în copilăria lui. După o luptă dură cu sine, cu obsesiile sale, el reușește să se vindece. La lansare, cartea i-a nemulțumit profund pe homosexualii din SUA, ca apoi ei să treacă la combaterea ei. Actualmente, Bergner este căsătorit, este tatăl a patru copii și este un exponent al "Mișcării Ex-Gay", formată din foști homosexuali. În ciuda atacurilor activiștilor homosexuali, existenta celor care s-au vindecat de homosexualitate vorbește de la sine.

pagină sus