Bogdan Mateciuc

În ultimii ani activiştii homosexuali şi-au intensificat eforturile pentru legitimarea acestui comportament, dând dovadă de imaginaţie şi chiar originalitate în găsirea de căi de promovare a ideilor lor.

În limba engleză, tactica folosită se numeşte "wedge policy" (politica penei de despicat). Subiectul tabu este mai întâi abordat, pus în discuţie. Pentru o vreme lumea se scandalizează şi dezaprobă. Discuţia continuă, iar lumea începe să se obişnuiască cu subiectul şi cu ideea în sine. După o vreme nimeni nu mai obiectează şi se ajunge la o stare de fapt gen "E treaba lor ce fac".

Unul dintre mijloacele de propagandă sunt producţiile artistice – filme, piese de teatru şi chiar desene animate pentru copii. Targetul acestui proces educaţional este complet.

Subiectul acestor producţii propagandistice este standard. Este conceput pentru a atinge anumite triggere de comportament uman, la nivel conştient şi subconştient. Vom analiza în continuare structura a două dintre asemenea producţii.

Primul exemplu este filmul „Philadelphia”, difuzat periodic în România de canalul tv HBO.

Andrew Beckett este un avocat de succes, angajat al unei prestigioase firme de avocatură. Este un tip îngrijit, educat, în plină ascensiune profesională. Firma îi încredinţează un caz important.

Mai întâi îl vedem făcând jogging în cel mai nobil oraş al Americii, Philadelphia, locul unde a fost redactată Constituţia Statelor Unite şi unde este păstrat Clopotul Libertăţii care a anunţat izbucnirea Războiului de Independentă. Suntem pregătiţi în mod discret să acceptăm ideea că SIDA face parte integrantă din ceea ce reprezintă America şi că societatea americană este concepută să absoarbă fără probleme boli care apar brusc şi cutremurele culturale aferente.

Aflăm destul de repede că Beckett a luat boala printr-un contact sexual ocazional, într-un cinema porno pentru homosexuali, într-un cartier dubios al oraşului. Beckett nu este însă un pervers, ci un tip cumsecade, căruia i s-a întâmplat, într-o bună zi, fiind foarte stresat, să ajungă într-un loc rău famat – un simbol al viciului şi al bolii.

Modul în care el ia boala este golit de orice vinovăţie. El, tânărul cumsecade, a greşit o dată şi iată ce a păţit. Nu merita aşa ceva. Suntem instruiţi să simpatizăm cu el, să fim de partea lui, filmul făcând din el un erou.

Toţi oponenţii lui sunt răi, oameni mici la suflet, oameni cu care nu vrem să semănăm. Ei manifestă o ură viscerală faţă de homosexuali – pentru ei doar s-a inventat termenul de homofobie – iar izbucnirile lor ne fac să clătinăm dezaprobator din cap. Ei nu explică de ce nu le plac homosexualii, dar repetă aceasta într-un mod agresiv.

Filmul ne învaţă că există homosexuali buni şi homosexuali răi. Rău este individul dubios, un obişnuit al cinematografelor porno pentru homosexuali, care îl infectează pe eroul nostru, un homosexual de treabă, care merită prietenia şi sprijinul nostru.

De la personajul Andrew Beckett învăţăm că homosexualii buni sunt oameni manieraţi, buni profesionişti în domeniul lor, educaţi, cu pasiuni culturale. Ei citesc literatură clasică şi ascultă operă. Cel mai important, nimic din comportamentul lor nu are conotaţii sexuale. Relaţia din film dintre Beckett şi iubitul lui se rezumă la un pupic nevinovat şi un dans romantic la o petrecere specifică „minorităţii”.

Filmul reuşeşte să facă din personajele sale caractere demne de desenele animate. Eroul are toate trăsăturile nobile şi face apel la mila noastră, fiind condamnat la moarte doar pentru că a călcat o dată pe bec.

Răii sunt 100% răi. Ei sunt conducerea firmei de avocatură, care îl concediază pe Beckett când află că acesta are SIDA – părerea lui Becket – sau în urma prestaţiei nesatisfăcătoare într-un proces – explicaţia lor. În primul rând, ei reuşesc să atragă antipatia noastră prin faptul că au mulţi bani.

Tipologia lor este simplă, dar reuşeşte să ne stârnească reacţii de dezaprobare. Îmbrăcat mereu la patru ace, şeful lor este Robards, un ins decrepit, un adevărat diavol, cu un trabuc într-o mână şi un pahar de whisky în cealaltă. Vedem multe prim-planuri cu feţele lor distorsionate de ură atunci când îl comentează pe Beckett.

Robards, personajul negativ, frizează absurdul când declară că „Andy a adus SIDA în firma noastră, în toaleta noastră. A adus-o la picnicul nostru anual” şi îl trimite pe un asociat la fel de înrăit să afle dacă Beckett este membru în vreo „organizaţie deviantă sexual”.

Contrastul dintre caracterul rafinat al eroului şi micimea de suflet a oponenţilor săi prinde la mâncătorii de floricele în fata televizorului. Filmul nu intră în detalii sufleteşti la nici una dintre tabere.

Personajul cel mai complex al filmului este avocatul Joe Miller, care după ce mai întâi are câteva izbucniri „homofobe”, acceptă să-l apere pe Beckett în instanţă. Filmul nu lasă loc la dubii: el este modelul după care trebuie să ne conducem, de la el trebuie să învăţăm. Lecţia este că trebuie să-i acceptăm pe homosexuali şi să fim deschişi la minte. În ciuda ideilor iniţiale „anti”, Miller îl apără pe Beckett şi chiar îi câştigă prietenia. Mai mult, dacă la început el îşi exprimă faţă de soţia sa indignarea (caraghioasă) faţă de homosexuali, acum el o aduce la o petrecere a „comunităţii”, unde oamenii sunt cool şi totul e fun. Filmul nu explică însă cum se produce această transformare în Miller.

Regizorul filmului este hotărât să nu lase loc de interpretare. Etichetele sunt evidente pentru homofobii cei răi, pentru martirul homosexual şi pentru cei „needucaţi” încă, dar oameni buni la suflet, care în final vin la patul muribundului pentru a-şi exprima un soi de compasiune, acea compasiune optimistă (!) care apare în toate dramele bazate pe un comportament nefiresc, compasiune care în acest caz s-ar traduce prin „Dragul nostru homosexual, culegi acum ce ai semănat, a venit vremea să achiţi nota de plată, vei muri, dar stai liniştit, noi suntem cu tine, totul va fi bine.”

Nici o clipă însă filmul nu ne lasă să relaţionăm modul de viaţă al lui Beckett şi soarta pe care o are în final. Cauzalitatea homosexualitate-SIDA-moarte este trecută sub tăcere. Desigur, nu numai homosexualii mor de SIDA, dar această boală este indubitabil asociată cu anumite comportamente: promiscuitate sexuală şi consum de droguri (lăsând la o parte cazurile nefericite de infectare prin neglijentă profesională din spitalele din România).

Al doilea caz pe care îl vom prezenta are ca ţintă educaţională copiii. Este un episod de desene animate din serialul The Simpsons – Homer’s Homophobia.

Lecţia începe brusc, prin titlul episodului: homofobia lui Homer (tatăl micului Bart). Termenul homofobie folosit de homosexuali are menirea să desemneze ca patologic pe oricine care respinge homosexualitatea. Orice fobie este anormală; este o afecţiune.

Departe de a avea un subiect simplu, de desen animat, episodul în cauză urmează acelaşi tipar educaţional despre homosexuali.

Într-o bună zi, în orăşelul Sprinfield se mută un homosexual. Evident, el este un tip de treabă, este amabil cu vecinii, ajută pe toată lumea.

În antiteză, Homer, muncitorul american semianalfabet şi comic de idiot în unele situaţii, are o ură inexplicabilă faţă de aceşti „minoritari”. Când află despre pornirile sexuale ale noului vecin, îi interzice lui Bart să mai petreacă timpul cu el.

Modelul educaţional pentru noi este însă Marge Simpson, soţia lui Homer şi mama lui Bart. Ea încearcă să tempereze mânia soţului, dar „nu are cu cine vorbi”. Afectele lui Homer sunt brute şi par de neşlefuit.

La un moment dat Bart nimereşte într-un hambar cu vite şi face suficientă gălăgie pentru a stârni agitaţia animalelor şi pentru a-şi pune viaţa în pericol. Cel care intervine la timp şi îl salvează este – ghiciţi – homosexualul cel bun.

Episodul se încheie cu un Homer revenit la sentimente mai "normale", care îi mulţumeşte vecinului în cămaşă hawaiană că i-a salvat fiul şi care îl anunţă pe un ton oficial pe micul Bart că nu va avea nimic de obiectat în viitor dacă el, Bart, va opta eventual pentru un stil de viaţă homosexual.

Lecţia constituie o jignire, nu atât pentru morala spectatorilor, cât pentru inteligenta lor. Ca şi în cazul filmului Philadelphia, spectatorii sunt consideraţi subiecţi goi de orice apreciere şi principii, cărora doar trebuie să li se spună cum să gândească şi să se poarte.

În general filmele propagandistice îi prezintă pe homosexuali ca pe nişte tipi cool, iar pe cei care resping homosexualitatea ca pe nişte caraghioşi.

Ofensiva homosexualilor este concepută şi derulată pe front amplu. Sunt folosiţi anumiţi termeni – homofobie, bigotism, fanatism religios, extremist, intolerant, retrograd – şi, sub eticheta de dovezi ştiinţifice, sunt vehiculate informaţii false.

Una dintre afirmaţiile tip este aceea că homosexualitatea nu ar tine de alegerea individului, ci ar fi un dat genetic. Nu există însă nici o confirmare ştiinţifică în acest sens. Malformaţiile genetice prezentate de autorii homosexuali aparţin unor persoane care suferă de multe alte afecţiuni, mult mai complexe decât lipsa identificării sexuale corecte. În realitate, nu există nici un homosexual care să fie sănătos din punct de vedere somatic şi care să aibă altfel de cromozomi. Cântăreţul homosexual Boy George nu consideră că homosexualitatea ar fi ceva înnăscut, ci o chestiune de alegere. El însuşi respinge speculaţiile referitoare la "o genă a homosexualităţii" sau la imposibilitatea de schimbare a comportamentului homosexual. Sau cum oare "şi-a dat seama" Elton John, la vârsta de 19 ani după propriile afirmaţii, că este homosexual?

Această realitate este confirmată de autorul american Mario Bergner în cartea sa Setting Love in Order (Vindecarea dragostei). Bergner, un homosexual „bun”, reuşeşte cu ajutor medical să-şi înţeleagă deficientele de personalitate care aveau rădăcini în copilăria lui. După o luptă dură cu sine, cu obsesiile sale, el reuşeşte să se vindece. La lansare, cartea i-a nemulţumit profund pe homosexualii din SUA, ca apoi ei să treacă la combaterea ei. Actualmente, Bergner este căsătorit, este tatăl a patru copii şi este un exponent al "Mişcării Ex-Gay", formată din foşti homosexuali. În ciuda atacurilor activiştilor homosexuali, existenta celor care s-au vindecat de homosexualitate vorbeşte de la sine.