ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

ZIUA ÎN CARE M-AM HOTĂRÂT SĂ NU MAI FIU HOMOSEXUAL

Patrick Muirhead

 

La 20 de ani de când și-a mărturisit public homosexualitatea, Patrick Muirhead, în vârstă de 41 de ani, explică de ce se simte brusc atras de sexul opus.

O întâmplare minoră într-o frizerie, săptămâna trecută, m-a făcut să realizez că s-ar putea să nu mai fiu gay. Oricum, nu unul dedicat; probabil nici măcar un participant la petrecerile de profil. Se pare că devin hetero.

Eram în Tenterden, satul din Kent unde am crescut și unde am revenit ulterior, lucrând la aerodromul din apropiere ca pilot de elicopter. Îmi așteptam rândul ca să mă aranjez la un bărbier leton vorbăreț.

Un tată tânăr a intrat pe ușă, ținând de mână un băiețel blond. A ocupat un scaun și l-a așezat pe genunchi pe băiatul care se uita în jur cu ochi mari. Prima vizită la frizer, mi-am zis eu, simțindu-mă cuprins de un sentiment patern neobișnuit și de o anumită invidie. Nu-mi puteam desprinde privirea de la imaginea lor dintr-o oglindă.

Din când în când, tatăl se apleca în față, în timp ce așteptau, și îi spunea băiatului ceva la ureche, sărutându-l pe părul blond. Emoționant.

Mi-am coborât privirea și am rămas fixat pe degetele mici ale băiatului care strângeau pumnul mare, de muncitor, al tatălui. O imagine deosebită.

Cred că acela a fost momentul în care mi s-a schimbat viața.

Aceea este dragostea, oameni buni. Pur și simplu. Un tată mândru, un băiețel adorabil și o imagine frumoasă a ceea ce înseamnă dependență și responsabilitate. A fost viziunea de care aveam nevoie; am plecat din frizerie cu o tunsoare nouă și cu dorința de a avea copii.

Astăzi homosexualii au copii, da, și nu doar ca un accesoriu. Unele perechi de homosexuali adoptă copii; alții apelează la modalități mai complicate, la mame purtătoare, deseori destul de scumpe, cu implicarea unor eprubete și a unor bani care trec dintr-o mână în alta. A trage la poartă fără a trebui să alergi după minge. Asta nu e pentru mine.

Așa că am început, aproape pe negândite, să pregătesc terenul pentru a fi tată în stilul tradițional. Am flirtat cu cineva la clubul local, m-am gândit la ea, am găsit scuze ca s-o sun din nou și să mă întreb dacă mă place. E cam ciudat.

A fost un șoc, printre alții, pentru fostul meu partener de zece ani, pentru colegii homosexuali din fosta mea carieră în mass-media, pentru tovarășii agresiv heterosexuali din industria aviației și, nu în ultimul rând, pentru familia mea (care sperau că trec printr-o fază - una care a ținut 20 de ani). Și da, a fost un șoc și pentru mine.

Am participat odată la nunta unui prieten homosexual cu fata de care se îndrăgostise până peste cap. Era o relație ciudată: la petrecerea de nuntă erau foștii lui iubiți - inclusiv eu - cavalerul de onoare și chiar preotul. Există riscul ca și lista mea de invitați la nuntă să aibă același gen de probleme.

Sexualitatea mea s-a format prin ateliere de biciclete și dormitoare școlare, după un tipar greu de imaginat, în perioada pubertății. Asta m-a împins către un stil de viață, catalizat de mediul social al homosexualilor din presă. La BBC, unde am lucrat preț de șapte ani, homosexualitatea era aproape obligatorie.

La asemenea vești, prietenii mei vor exploda: „Ce??? Miss Patsy, vânătorul de pantaloni, s-a decis să danseze în partea cealaltă a sălii? Uau!” N-au prea văzut la mine mare interes pentru sexul opus și nici nu au întrebat de ce. Acum vor avea o dilemă.

Dacă am fi avut vreodată un interes față de sexul opus, a fost eclipsat de alte tentații mai puternice, mai carnale și mai interzise, așa că nu ar fi avut cum să se dezvolte. Timp de 20 de ani, viața mea a urmat un drum care nu l-a prea ajutat pe familistul din mine.

Așa că voi avea de înfruntat un val de mirare atunci când o voi face publică. Oamenii se vor uita ciudat la mine acum - deși mă îndoiesc că vor comenta, „Da, ne-am pus mereu întrebarea. La urma urmei, e interesat de motoarele adevărate, cu piston și cilindru.”

E adevărat: îmi cam plac fetele. Nu e nevoie însă de focuri de artificii pentru acest anunț; nu există nici un cabaret sclipitor sau comunitate specială care să mă țină legat și să pretindă că sunt sora lor. Doar puțin suspiciune.

Unii vor respinge asta ca pe o erezie. Am pretins mereu că homosexualitatea este naturală, însă anormală, cu un torent de ostilitatea din partea prietenilor homosexuali care refuzau să accepte că ceea ce ești tu și ce etichetă îți asumi în societate nu sunt același lucru.

Iubirea față de același sex există și în natură, fără stimuli artificiali. Însă nu e comportamentul normativ. Homosexualitatea este o aberație; o aberație naturală. Homosexualii sunt o minoritate, iar minoritățile, deși uneori sunt gălăgioase, nu pot influența normalitatea.

Un cronicar din secolul al XII-lea, citat de istoricul Christopher Hibbert în a sa History of England, scria despre regele homosexual William Rufus: „Toate lucrurile care sunt urâte de Domnul și de oamenii decenți au devenit obișnuite în țara sa, în timpul său.” În epoca modernă, ne-am obișnuit din nou cu anormalul.

Însă douăzeci de ani de distracție cu cei de același sex nu mi-au lăsat prea multe amintiri, cu excepția unei prietenii deosebite, fără sex, cu prietenul menționat mai sus, alături de care am petrecut zece ani din viață, multe ore de relații pe internet, un mare număr de combinări ocazionale și câteva vizite la secția genito-urinară din spital.

O să vă scutesc de aventurile din lumea întunecată a întâlnirilor gay rapide. Nu ați crede ce am văzut și am făcut. Nu vreți să știți.

În nuvele cum ar fi Maurice a lui E. M. Forster, o lucrare a literaturii homosexuale, mesajul este unul de toleranță. Parteneriatele civile nu sunt altceva decât niște acte teatrale cu bărbați preocupați de asortarea cravatelor de nuntă, bunici stânjeniți și torturi monstruoase.

Mă crispez atunci când aud homosexuali vorbind despre iubiții lor ca despre „soți”, subminând astfel o instituție solemnă creată pentru a oferi stabilitatea pentru creștere copiilor. În plus, mi se pare foarte pervers faptul că homosexualii luptă pentru eliberarea din legăturile moralității heterosexuale, ca apoi să se apuce să-i copieze pe opresorii lor, creând angajamente similare pentru ei înșiși.

Nu am fost niciodată convins de sexualitatea mea. E adevărat, nu mi-au plăcut niciodată fotbalul sau bătaia și mă pricep să fac prăjituri de casă. Însă mă mișc ca un dulap, râgâi și trag vânturi fără jenă și nu mi-a plăcut niciodată Barbra Streisand. A existat o voce, cu mult timp în urmă, înecată însă de homosexualitatea mea, care încă se auzea încet; vocea înceată a unui băiat căruia îi plăceau fetele.

Apoi, acum două veri, am întâlnit-o pe Olga. Era o ucraineancă frumoasă, care lucra ca și chelneriță în Ocean City, Maryland, pe coasta de est a Americii. Eu lucram acolo ca pilot. În fiecare dimineață intrau în restaurant un grup de aviatori, pentru cafea, ouă și șuncă. Ea avea un interes deosebit față de elicopterul meu.

Am început un schimb de e-mailuri și mi-a trimis multe poze cu orașul industrial Cercasi, orașul ei natal, unde oamenii care înotau în râu descopereau că noaptea erau fosforescenți. Îmi plăcea de Olga. Era drăguță. Nu s-a întâmplat nimic îns㠖 voiam ceva mai mult decât o vânătoare de pașaport și copii care ar da peste cap un contor Geiger.

Piloții au obiceiul de a atrage atenția femeilor, după cum se poate vedea din numeroasele combinări între căpitani și stewardese. Fenomenul are chiar și un nume: pilotită. Deci, când am devenit și eu instructor de elicopter, eram pregătit pentru pupile dilatate și obraji înroșiți atunci când aveam să iau pe sus eleve. Da, trebuie să recunosc, încă aștept asta...

Însă pentru prima oară în viață, începeam să cunosc fetele. A fost o lovitură. Ca profesor, le găseam în mod natural potrivite pentru a pilota elicoptere. Ascultă și sunt bune la sarcini simultane. E nostim să le ai prin preajmă și uneori sunt chiar drăguțe.

Am avut odată o prietenă, acum 24 de ani, la sfârșitul adolescenței. Nu a fost un mare succes, după cum o demonstrează cele două decenii de homosexualitate neîntreruptă care au urmat. Am locuit împreună o scurtă perioadă și „am făcut-o”. Însă ea purta pijama în dungi și asta crea confuzie. Ce vreau să spun e că sunt gata pentru o altă încercare. Fără pijama, de data asta.

Vreau o soție de iubit și un copil de protejat. Și vreau să îi privesc pe amândoi și să știu că sunt ai mei și că au nevoie de mine și că pot fi asemenea pumnului acelui muncitor, strâns de acele degetele micuțe în frizerie. Stânca familiei.

Înseamnă asta că nu-mi mai plac bărbații? Nu, desigur, și nici nu am să mă prefac. Însă pe străzile și bulevardele acestei țări trebuie că există mulți soți cu interese diferite, însă ale căror alegeri sunt determinate nu de sexualitate, ci de emoții.

Voi fi un soț bun? Sper. Voi fi credincios? Da, voi încerca. Aceleași voci de sirenă îi îmbie pe toți bărbații, permanent. Eu nu sunt altfel.

Fostul cântăreț de jazz, critic de artă și convertit de la homo la heterosexualitate George Melly a fost prima vedetă pe care am intervievat-o când era un tânăr reporter de radio, în fosta mea carieră profesională, care mi-a povestit despre neobișnuita lui transformare. Avea 30 de ani și era într-o călătorie cu bicicleta cu un grup de prieteni când s-a întâmplat. Homosexual convins, a observat la un moment dat că se uită după fete, nu după băieți, și și-a spus „O, dragă, acum ești heterosexual”. A plecat, s-a însurat și a avut o căsnicie lungă și fericită.

Deci orice e posibil. Alături de o fată înțelegătoare, care mă iubește și care dovedește pragmatism și răbdare, mă pot vedea ca un soț și un tată bun.

Luna viitoare voi începe primul pas al pregătirii mele, pentru a dobândi abilități de părinte; voi fi voluntar la un orfelinat, unde trebuie să mă împrietenesc cu copii. După aceea, va exista o instruire specială și apoi un program de doi ani în timpul căruia voi vizita și voi scoate în oraș un copil care are nevoie de un prieten și de o perspectivă nouă asupra adulților.

Asta s-ar putea să ia timp, să aducă puține satisfacții și să creeze probleme, pe de-o parte. Pe de altă parte, voi avea intrare liberă la zoo și la parcul tematic pentru copii de lângă Maidstone – fără să par ciudat.

Cât de bine mă voi simți când voi aduce un zâmbet pe fața unui copil trist? Acesta e scopul meu. Sigur, asta e o magie pe care numai părinții o cunosc. Și, poate într-o zi, voi vedea și eu acel zâmbet pe chipul copilului meu, un zâmbet trimis din Cer.

A existat deci o simetrie în redescoperirea mea, săptămâna trecută, într-o frizeri din satul copilăriei mele, locul inocenței mele, înainte de turnurile agitate ale vieții. Așa cum spune rândul final din Marele Gatsby, „ne luptăm, bărci împotriva curentului, duși înapoi în trecut fără încetare”. Uneori, în trecut, ne redescoperim pe noi înșine și noi căi către viitorul nostru.

Sursa: www.timesonline.co.uk

Salvează ca PDF

pagină sus