ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

HOMOSEXUALITATEA ȘI PROBLEMELE DE SĂNĂTATE MINTALĂ

Dr. N.E. Whitehead

 

În 1973, Asociația Americană de Psihiatrie a eliminat homosexualitatea din lista ei de tulburări mintale, în ciuda unor proteste susținute (vezi Socarides, 1995). AAP a fost motivată în principal de dorința de a reduce efectele "opresiunii sociale." Totuși, unul dintre efectele deciziei AAP a fost acela de a adăuga o autoritate psihiatrică insistenței activiștilor homosexuali cum că ei ca grup sunt la fel de sănătoși ca și heterosexualii. Măsura respectivă a descurajat publicarea de studii care arată că există într-adevăr probleme psihiatrice asociate cu homosexualitatea.

Într-o analiză asupra literaturii disponibile, Gonsiorek (1982) arăta că nu există date care să indice diferențe psihiatrice între homosexuali și heterosexuali - sau dacă există, acestea ar putea fi atribuite stigmatului social. Într-un mod similar, Ross (1988) într-un studiu multicultural, constata că majoritatea homosexualilor se încadrau în limitele psihologice normale. Oricum, unele materiale indicau diferențe psihiatrice între homosexuali și heterosexuali. Unul dintre studii (Riess, 1980) a folosit bine-cunoscuta și validata scară psihologică MMPI, constatând că homosexualii prezintă o "hipersensibilitate personală și emoțională."

În 1991, egalitatea absolută între homosexualitate și heterosexualitate era susținută cu tărie într-un material intitulat "Bază empirică pentru respingerea modelului de tulburare mintală" (Gonsiorek, 1991). Totuși, homosexualitatea a rămas în manualele de psihiatrie ale celorlalte țări până în anul 1992 - Clasificarea Internațională a Bolilor (King și Bartlett, 1999). Timp de 20 de ani restul lumii nu a subscris deciziei AAP din 1973.

Este homosexualitatea la fel de sănătoasă ca heterosexualitatea? Pentru a răspunde la această întrebare, ceea ce avem nevoie sunt eșantioane reprezentative de homosexuali, spre deosebire de eșantioanele de voluntari care în trecut îi eliminau pe cei cu probleme sau atipici (cum a fost cazul studiului realizat de Evelyn Hooker). Din fericire, astăzi există astfel de studii reprezentative.

Noile studii indică un nivel superior de patologie

Un studiu important și bine realizat a constatat tentative de sinucidere la homosexuali de sase ori mai numeroase decât media (Remafedi et al. 1998).

Apoi, mai recent, în respectata revistă Archives of General Psychiatry au apărut trei materiale însoțite de comentarii extensive (Fergusson et al. 1999, Herrell et al. 1999, Sandfort et al. 2001 și Bailey 1999). J. Michael Bailey a inclus și un comentariu la studiul de mai sus. Trebuie menționat că Bailey este cel care a realizat mai multe studii pe gemenii homosexuali, studii intens promovate de activiștii homosexuali ca dovezi ale teoriei "homosexualității înnăscute".

Bailey a afirmat: "Aceste studii conțin cele mai bune date publicate până acum în privința legăturii dintre homosexualitate și psihopatologie, ambele conducând la aceeași tristă concluzie: homosexualii prezintă un risc substanțial mai mare de probleme emoționale, inclusiv tendințe de sinucidere, depresie majoră și anxietate... Greutatea noilor studii stă în gradul lor de control."

Primul studiu s-a realizat pe gemeni care au luptat în Vietnam (Herrell et al. 1999). Concluzia a fost că în medie, homosexualii prezentau un risc de sinucidere (gânduri și acțiuni) de 5,1 ori mai mare decât colegii lor heterosexuali. O parte din acest factor de 5,1 era asociat cu depresia și abuzul de substanțe, ceea ce ar putea fi sau nu legat de homosexualitate. (Când au fost eliminate aceste două probleme, factorul de 5 a coborât la 2,5 - o scădere semnificativă.) Autorii studiului consideră că există un factor independent legat de sinucidere care era probabil asociat îndeaproape cu unele caracteristici ale homosexualității în sine.

Al doilea studiu (Fergusson et al. 1999) a urmărit un grup numeros din Noua Zeelandă de la naștere până la vârsta de 20 de ani. Această metodă de studiu este foarte fiabilă și nu este supusă acelor polarizări care afectează studiile. Acest studiu a indicat o incidență semnificativ mai mare a depresiilor, anxietății, tulburărilor de comportament, abuzului de substanțe și gândurilor de sinucidere la cei care erau homosexuali activi.

Al treilea material este un studiu olandez (Sandfort et al. 2001) care indică un nivel ridicat de probleme psihiatrice la homosexuali, însă remarcabil, subiecții infectați cu HIV nu par să aibă mai multe probleme decât cei fără HIV. Persoanele care suferă de HIV ar trebui să fie cel puțin angoasați sau deprimați!

Studiul concluziona că infecția cu HIV nu este o cauză a problemelor mintale - însă stigmatizarea din partea societății, da - chiar și în Olanda, unde stilul de viață homosexual este mult mai acceptat public decât în alte țări. Această interpretare a datelor nu este convingătoare.

Comentariile pe marginea acestor studii au pus trei probleme interesante.

1. Mai întâi, astăzi avem dovezi clare că există probleme de sănătate mintală asociate cu homosexualitatea. Acest lucru este un argument pentru cei care s-au opus deciziei AAP din 1973. Totuși, studiile acestea nu răspund la întrebarea: homosexualitatea în sine este patologică?

2. Studiile arată că întrucât numai o minoritate dintr-un eșantion neclinic de homosexuali prezintă probleme mintale diagnosticabile (cel puțin după actualele criterii de diagnosticare), atunci majoritatea homosexualilor nu sunt bolnavi psihici.

În Noua Zeelandă, de pildă, lesbienele au o probabilitate de două ori mai mare să solicite ajutor pentru probleme mintale decât femeile heterosexuale, dar numai 35% dintre ele au făcut efectiv aceasta de-a lungul vieții și niciodată mai multe de 50% (Anon 1995, Saphira și Glover, 2000, Welch et al. 2000) Aceasta corespunde unor constatări similare din S.U.A.

Ruperea relațiilor motivează majoritatea încercărilor de sinucidere

Apoi, ne întrebăm - arată aceste studii că factorii de viață homosexuală sau stigmatizarea din partea societății sunt cei care constituie motivele unei persoane de a se sinucide? Nici una dintre concluzii nu este inevitabilă. Mai mult, Saghir și Robins (1978) au examinat motivele tentativelor de sinucidere printre homosexuali și au constatat că dacă motivele erau într-adevăr legate de homosexualitate, aproximativ 2/3 se datorau unor relații rupte - nu presiunilor exercitate de societate.

În mod similar, Bell și Weinberg (1981) au constatat că principalul motiv al tentativelor de sinucidere era sfârșitul unei relații. În al doilea rând, afirmă ei, a fost incapacitatea de a se accepta pe sine. Întrucât homosexualii au un număr mai mare de parteneri și eșecuri emoționale, comparativ cu heterosexualii, și întrucât relațiile homosexuale pe termen lung sunt rareori monogame, nu este surprinzător că și tentativele de sinucidere sunt proporțional mai numeroase. Numărul mediu de parteneri ai homosexualilor este de patru ori mai mare decât la heterosexuali (Whitehead și Whitehead 1999, calculat pe baza Laumann et al 1994).

Regula degetului mare arată că tentativele de sinucidere sunt de trei ori mai numeroase la homosexuali. Ar putea exista o legătură între cele două procente?

Un alt factor în tentativele de sinucidere ar fi acele elemente de dependentă în ceea ce privește homosexualitatea (Pincu, 1989 ) care pot duce la sentimente de depresie atunci când lucrurile scapă de sub control (Seligman 1975). Există persoane (estimările variază, însă procentul probabil este de 50% dintre tinerii de astăzi) care nu-și iau măsuri de protecție împotriva HIV (Valleroy et al., 2001) și care au probleme considerabile de dependentă sexuală și de droguri, aceștia fiind desigur mai predispuși la gânduri de sinucidere.

Efectul stigmatului social

În al treilea rând, ar putea presiunea din partea societății să conducă la probleme de sănătate mintală? Mai puțin decât ne-am putea imagina. Autorii studiului realizat în Olanda au fost surprinsi să constate tot atâtea afecțiuni psihice la homosexualii dintr-o tară în care tolerarea homosexualității este mai mare decât aproape orice altă țară.

O altă tară bună pentru comparație este Noua Zeelandă, care este mult mai tolerantă față de homosexualitate decât sunt Statele Unite. Legislația le acordă homosexualilor drepturi speciale, care sunt aplicate efectiv în întreaga tară, fără a fi contestate de nimeni. În ciuda acestui nivel ridicat de tolerantă socială, tentativele de sinucidere din studiul neozeelandez au fost aproape la fel de numeroase ca și cele din SUA.

Într-o comparație multiculturală a sănătății mintale din Olanda, Danemarca și SUA, Ross (1988) nu a găsit diferențe semnificative între aceste țări, adică ostilitatea socială mai mare din SUA nu conducea la probleme psihiatrice mai numeroase.

Există alte trei aspecte neabordate în articolele din Archives și care merită atenția noastră.

Promiscuitatea și personalitatea antisocială

Persoana promiscuă  - fie heterosexual, fie homosexual - prezintă o probabilitate mai mare de a fi antisocial. Merită menționată aici observația lui Rotello (1997), el însuși homosexual: "...aspectele ilegale ale subculturii homosexuale, infracționalitatea acesteia, sunt văzute de mulți ca fiind unele dintre cele mai deosebite atribute ale acestei subculturi."

Ellis et al. (1995) au examinat pacienții unei clinici de boli genitale, urologice și cu transmitere sexuală; s-a constatat că 38% dintre bărbații homosexuali care apelau la aceste servicii de sănătate prezentau tulburări antisociale de personalitate; procentul pentru bărbații heterosexuali era de 28%. Ambele cifre sunt enorme comparativ cu 2%, incidența tulburărilor antisociale de personalitate la populația generală.

Probabil că constatarea unui nivel mai mare de tulburări de comportament la studiul neozeelandez a umbrit constatarea unei personalități antisociale. Desigur, terapeuții nu vor ajunge să vadă prea mulți indivizi antisociali pentru că aceste persoane nu apelează la terapie.

În al doilea rând, s-a constatat că 43% dintr-un eșantion bulimic de bărbați erau homosexuali sau bisexuali (Carlat et al. 1997), un procent de aproape 15 ori mai mare cât procentul pentru populația generală - arătând că bărbații homosexuali prezintă o incidență mai mare la această afecțiune mintală. Aceasta se poate datora unei preocupări deosebite față de aspectul fizic la bărbații homosexuali.

Ideologia eliberării sexuale

Se poate arăta că homosexualitatea masculină, în forma ei extremă, constituie ea însăși o tulburare mintală. Cum am spus și mai sus, Rotello, un propagandist homosexual, arată că "aspectele ilegale ale subculturii homosexuale, infracționalitatea acesteia, sunt văzute de mulți ca fiind unele dintre cele mai deosebite atribute ale acestei subculturi." Eroticismul homosexual devine pentru mulți valoarea centrală a existentei lor și nimic altceva - nici măcar viața sau sănătatea - nu este lăsat să interfereze în căutarea acestui stil de viață. Deși promiscuitatea homosexuală alimentează criza SIDA din Occident, nici măcar această tragedie nu este lăsată să interfereze cu libertatea sexuală.

Potrivit lui Rotello, a deveni responsabil pentru a nu-i infecta și pe alții cu HIV este o idee complet străină multor grupuri care încearcă să combată SIDA. Se promovează ideea protejării tale, dar protejarea celorlalți nu apare în nici o reclamă la prezervative (Franța a fost, în anii 1980, o excepție interesantă). Comportamentul homosexual este deci potențial fatal atât pentru ceilalți, cât și pentru sine.

Riscarea propriei vieți de dragul libertății sexuale poate fi considerată ca "problemă mintală." Este unul dintre riscurile extreme practicate în societatea noastră. Nu am găsit la nici un alt segment social un risc mai mare de deces - risc asumat.

În concluzie, dacă punem întrebarea "Este homosexualitatea o afecțiune psihică?", atunci răspunsul ar trebui să fie: "E nevoie de mai multe cercetări - necompromise de tendințele sociale - pentru a evalua cu onestitate această problemă.

Bibliografie

Anon. (1995): Lesbians use more mental health care. The Dominion (NZ) Nov 1, 14.

Bailey, J.M. (1999): Commentary: Homosexuality and mental illness. Arch. Gen. Psychiatry. 56, 876-880.

Bell, A.P.; Weinberg, M.S. (1978): Homosexualities. A Study Of Diversity Among Men And Women. Simon and Schuster, New York.

Carlat, D.J.; Camargo, C.A.; Herzog, D.B. (1997): Eating disorders in males: a report on 135 patients. Am. J. Psychiatry 154, 1127-1132.

Ellis, D; Collis, I; King, M (1995): Personality disorder and sexual risk taking among homosexually active and heterosexually active men attending a genito-urinary medicine clinic. J. Psychosom. Res. 39, 901-910.

Fergusson, D.M.; Horwood, L.J.; Beautrais, A.L. (1999): Is sexual orientation related to mental health problems and suicidality in young people? Arch. Gen. Psychiat. 56, 876- 880.

Gonsiorek, J.C. (1982): Results of psychological testing on homosexual populations. In: Homosexuality. Social, Psychological and Biological Issues. (Eds: Paul, W.; Weinrich, J.D.; Gonsiorek, J.C.; Hotvedt, M.E.) Sage, Beverly Hills, California, 71-80.

Gonsiorek, J.C. (1991): The empirical basis for the demise of the illness model of homosexuality. In: Homosexuality: Research Implications for Public Policy. (Eds: Gonsiorek,J.; Weinrich, J.D.) Sage, 115-136.

Herrell, R.; Goldberg, J.; True,W.R.; Ramakrishnan, V.; Lyons, M.; Eisen,S.; Tsuang, M.T. (1999): Sexual orientation and suicidality: a co-twin control study in adult men. Arch. Gen. Psychiatry 56, 867-874.

Kalichman, S.C.; Dwyer, M.; Henderson, M.C.; Hoffman, L. (1992): Psychological and sexual functioning among outpatient sexual offenders against children: A Minnesota Multiphasic Personality Inventory (MMPI) cluster analytic study. J. Psychopath. Behav. Assess. 14, 259-276.

King, M.; Bartlett, A. (1999): British psychiatry and homosexuality. Brit. J. Psychiatry. 175, 106-113.

Laumann, E.O.; Gagnon, J.H.; Michael, R.T.; Michaels, S. (1994). The Social Organization of Sexuality. University of Chicago Press, Chicago.

Matthews, R. (1997): Game theory backs crackdown on petty crime. New Scientist 156(2078), 18.

Pincu, L. (1989): Sexual compulsivity in gay men: controversy and treatment. J. Couns. Dev. 68(1), 63-66.

Remafedi, G.; French, S.; Story, M.; Resnick, M.D.; Blum, R. (1998): The relationship between suicide risk and sexual orientation: Results of a population-based study. Am. J. Publ. Health 88, 57-60.

Riess, B. (1980): Psychological tests in homosexuality. In: Homosexual Behavior: A Modern Appraisal. (Ed: Macmor,J.) Basic Books, New York, 298-311.

Ross, M.W. (1988): Homosexuality and mental health: a cross-cultural review. J. Homosex. 15(1/2), 131-152.

Rotello, G. (1997): Sexual Ecology. AIDS and the Destiny of Gay Men. Dutton, Harmondsworth, Middlesex, UK.

Saghir, M.T.; Robins, E. (1973): Male and Female Homosexuality, A Comprehensive Investigation. Williams and Wilkins, Baltimore Maryland. 335 pages.

Sandfort, T.G.M.; de Graaf, R.; Bijl, R.V.; Schnabel (2001): Same-sex sexual behavior and psychiatric disorders. Arch. Gen. Psychiatry. 58, 85-91.

Saphira, M.; Glover, M. (2000): New Zealand lesbian health survey. J. Gay Lesb. Med. Assn. 4, 49-56.

Seligman, M.E.P. (1975): Helplessness - On Depression, Development And Death. Freeman, London.

Socarides, C.W. (1995): Homosexuality: A Freedom Too Far. Adam Margrave Books, Phoenix, Arizona.

Valleroy, L. A.; Secura, G.; Mackellor, D.; Behel,S. (2001): High HIV and risk behavior prevalence among 23- to 29- year-old men who have sex with men in 6 U.S. Cities. Poster 211 at 8th Conference on Retroviruses and Opportunistic

Infections, Chicago, Feb. 2001. http://64.58.70.224/2001/posters/211.pdf

Welch, S.; Collings,S.C.D.; Howden-Chapman,P. (2000): Lesbians in New Zealand: Their mental health and satisfaction with mental health services. Aust. N.Z.J. Psychiatry 34, 256-263.

Whitehead, N.E.; Whitehead, B.K. (1999): My Genes Made Me Do It! Huntington House, Lafayette, Louisiana.

Sursa: www.narth.org

pagină sus