ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

JERRY ARMELLI

 

Fabula lui Esop cu vulpea și strugurii este o ilustrare perfectă a tinereții mele și a formării identității mele sexuale. În acea fabulă, o vulpe tot încearcă să ajungă la niște struguri dintr-o vie. Sare întruna spre ei, dar nu-i poate prinde. În final renunță și spune cu dezgust: "E, oricum cred că sunt acri. Cine vrea struguri acri? Nu merită efortul."

Așa eram eu față de lumea bărbaților. Pentru mine, strugurii din fabulă erau relațiile, acceptarea și apartenența la lumea bărbaților. Acestea reprezentau recunoașterea masculină pe care o căutam cu disperare, dar pe care n-o găseam. Voiam să aparțin grupului de băieți, să am calitățile, caracteristicile și fizicul lor. Admirația s-a transformat în invidie și am început să râvnesc ceea ce mi se părea că ei au, dar mie-mi lipsește: masculinitatea.

Neputând primi de la ei ce aveam nevoie, am devenit furios. Mi-am zis: "E, sunt niște prosti. Bat câmpii. Nu știu altceva decât sport - ce superficial. Nu vor relații. Sunt doar o mână de idioți. Îi urăsc." Strugurii masculinității, mi-am zis eu, oricum sunt acri. I-am respins, deși umblasem după ei. Ambele sentimente, contrare unele altora, erau foarte puternice. Generau o stare de confuzie.

Vedeți, homosexualitatea nu este o problemă cu celălalt sex. Este o problemă legată de propriul tău sex. Acesta este un lucru fundamental care trebuie înțeles. Primele încercări de a schimba homosexualitatea au eșuat pentru că se concentrau pe un lucru greșit - relația unui bărbat cu femeile. Nu în aceasta rezidă vindecarea primară.

Această dihotomie dragoste-ură, teamă-invidie mi-a marcat anii dezvoltării. Bărbații aveau asupra mea un efect de intimidare. Toți îmi păreau atletici, bine făcuți, și păreau să se relaționeze ușor între ei. Eu eram mult mai scund și pirpiriu. Nu eram atras de sport. Personalitatea mea nu era nici competitivă, nici agresivă. Eram prietenos și social. Eram un împăciuitor. Eram sociabil și sensibil la sentimentele altora.

M-am apucat de teatru și dans. Tata, frații și cei din jurul meu nu știau cum să ia aceasta, așa că am simțit din nou că sunt diferit de ceilalți băieți. Se râdea de mine din varii motive - felul în care mergeam, vorbeam, râdeam sau pentru că săream coarda. Băieții îmi aruncau priviri disprețuitoare și-mi spuneau că sunt jalnic. Le-am văzut privirile și am simțit că-mi spun: "Ești o caricatură de băiat." Am simțit că sunt diferit. Materialul din care eram făcut nu era acceptabil pentru bărbați. Am tras concluzia că bărbații adevărați au corpuri mai solide și fac anumite lucruri (fotbal, lupte...) pe care eu nu le făcea - trebuie că era ceva greșit la mine. Dar ce anume? Ce e rău la mine de nu le place de mine iar mie nu-mi place de ei? Când nu mă puteau accepta, îi respingeam și eu pentru a mă proteja. ("Oricum strugurii erau acri.") Psihologii numesc aceasta detașare defensivă - eliminarea sursei suferinței pentru a te putea proteja. Dacă sursa iubirii este văzută ca dureroasă, îți spui, atunci nu te mai las să mă iubești și nici eu n-am să te mai iubesc. Aceasta era atitudinea mea generală față de bărbați. M-am închis înăuntru pentru a mă proteja. Am zis: Mă răniți. Am să rup orice relații cu bărbații. Mă răniți prea mult iar eu urăsc nepotrivirea și teama pe care o resimt când sunt în preajma voastră.

În loc să accept aceste provocări și să mă lupt să-mi câștig un loc în cercul bărbaților, am preferat să evit acele activități sau provocări care îmi generau sentimente de nepotrivire, de a fi diferit sau de a fi "mai puțin decât alți bărbați." Am încercat să evit activitățile specifice lumii bărbaților. În domeniul teatral mă simțeam confortabil. Acolo nu existau șicane; oamenii erau sensibili, interesați de relații și îmi apreciau talentul și înzestrările, în loc să le respingă.

Cu cât m-am depărtat mai mult de băieți pentru a evita sentimentele de nepotrivire și respingere, cu atât m-am apropiat mai mult de fete. Acestea erau inofensive. Nu pretindeau de la mine să fiu "mare și tare." De fapt, mă apreciau pentru că eram sociabil și ordonat, săream coarda și mă jucam cu ele de-a mama și tata, eu fiind tata. În preajma fetelor nu resimțeam acele sentimente negative. Mă simțeam în siguranță.

Cu cât am petrecut mai mult timp cu fetele în acei anii critici pentru dezvoltarea mea, cu atât am început să mă port ca ele. Am devenit tot mai efeminat. Desigur, asta m-a făcut și mai diferit de băieți și i-a făcut pe ei să mă respingă și mai mult. Îmi spuneau fătălău, fetită și poponar. Pe măsură ce distanta dintre ei și mine a crescut tot mai mare, îi uram tot mai mult. Acum mă răneau mai aprig.

Am devenit mai mânios. Am renunțat să mai încerc să mă integrez; am folosit această efeminare ca rebeliune împotriva adversarilor - colegii mei. O foloseam ca o armă pentru a râde de vitejia lor și pentru a încerca să-i fac să se simtă prost. I-am respins și mai departe și am încercat să-i rănesc, simțind că și ei mă răneau pe mine.

Mai târziu, ca adult, am putut vedea această amărăciune proslăvită în comunitatea homosexualilor - ură și batjocură la adresa bărbaților. O vedeam în acea efeminare excesivă, în spectacolele cu travestiți și în paradele homosexualilor. Bizareria lor era o manieră de a-și exprima furia la adresa societății convenționale. Spuneau: "Eu nu vreau să am masculinitatea ta. Pute. E o prostie. M-ai respins și acum te resping și eu, pe tine și masculinitatea ta." O asemenea durere interioară poate duce la travestire sau la transsexualitate (crezi că ești o femeie în corpul unui bărbat!). Însă chiar și în cele mai aprige satire ale lor la adresa masculinității, foarte mulți homosexuali sunt prinși la mijloc între dragoste și ură, tânjind după o masculinitate pe care simt că nu o au, dar totodată temându-se de ea.

M-am identificat cu toate acestea. Crescând, mă simțeam foarte diferit de ceilalți băieți care au început să-mi apară ca "sexul opus". Bărbații îmi păreau necunoscuți. Un mister. Mă întrebam: Cine sunt? Despre ce e vorba? Nu-i înțeleg. Cum se simt? Acest mister, această fascinație și mirare sunt resimțite de băieți față de fete în perioada adolescentei, de fete față de băieți, și aceasta îi face interesanți din punct de vedere sexual, unii pentru ceilalți. Extremele se atrag. Eu însă eram rupt de ceilalți băieți, iar sentimentele de mister erau față de ei, nu față de fete. Toate acestea au început chiar înainte de pubertate. Odată ajuns la pubertate, aceste sentimente s-au erotizat.

Un loc al acceptării?

La vârsta de 11 ani, un băiet pe care-l admiram și respectam m-a agresat sexual. Făcea parte din grupul de băieți pe care îi admiram și îi uram. Îl admiram pentru fizicul său, pentru trofeele sale sportive, pentru statutul său și pentru că avea prietenii pe care eu nu-i aveam. Voiam să fiu prieten cu el așa cum erau prieteni și ceilalți băieți, însă noi nu am avut acest tip de relație.

Am tras concluzia: "A! Acesta este un loc al acceptării. Aici este locul unde mă simt potrivit; sunt bun; sunt iubit." Eram în perioada pre-pubertății și experiența aceea a avut un impact puternic. A durat câțiva ani. Nu a fost nimic forțat. Am devenit dependent de acel comportament. Acea relație sexuală a amplificat confuzia în care eram. Relația sexuală cu el m-a făcut să mă simt și mai puțin băiat normal, pentru că știam că băieții normali nu fac așa ceva! Totuși, mă simțeam aproape de un alt băiat și asta mă făcea să mă simt bine. Doream relația sexuală; amândoi o doream. Atunci însă când n-o făcea, mi-o scoteam din minte. Nu mă gândeam la ea. În afară de această relație nu mă vedeam cu el și nici nu eram prieteni. Nimeni nu știa ce se petrece. Era secretul nostru. În cele din urmă, după câțiva ani, am devenit suficient de puternic pentru a opri această relație.

Am învățat că există o puternică legătură între homosexualitate și o experiență sexuală timpurie cu un bărbat. Inima mea deja avea atunci o nevoie homo-emoțională. Această nevoie după relații cu cei asemenea o resimt în mod natural toți băieții. Este cel mai bine reprezentată de acea fază cu "fetele cele proaste," fază prin care trec băieții în școala generală, când fetele sunt "blegi" iar ei sunt "tari." Este vorba de o perioadă importantă pentru dezvoltare, când se formează identitatea "noi" (băieții) și "ele" (fetele). Eu nu am avut o asemenea perioadă în dezvoltarea mea.

După liceu, am intrat într-o companie de dans și m-am pregătit pentru a deveni balerin profesionist. În mod ironic, acest lucru era foarte stimulativ pentru masculinitatea mea, datorită efortului fizic riguros aferent dansului, precum și rolurilor bine definite pentru bărbați și femei în cadrul dansului. Afișarea puterii masculine și a dinamicii bărbat-femeie prin intermediul dansului era un lucru deosebit.

"Ești homosexual?"

Când aveam 23 de ani, eram într-un spectacol și un alt bărbat din spectacol îmi acorda multă atenție. Am constatat că începuse să-mi placă. Apoi un prieten de-al lui a venit la mine și mi-a zis: "Jerry, Joe este homosexual și te place. Ești homosexual?" Îmi amintesc că am făcut o pauză lungă și apoi am răspuns: "Nu știu."

Nu știu! Pentru prima oară îmi venise în minte ideea că as putea fi homosexual. Credeți sau nu, în toată confuzia mea și cu toată relația sexuală cu acel băiat, nu mă considerasem niciodată homosexual. Știam că sunt diferit, dar nu mă consideram homosexual. Acum, fiind întrebat direct, nu am avut nici un răspuns.

Am început să caut două răspunsuri. Primul era dacă într-adevăr eram homosexual sau dacă era doar o fază. M-am gândit, întâi de toate, că e bine să aflu ce se petrece în mine, înainte de a face ceva care as regreta toată viața. Am găsit un psiholog, o evreică, și am sta de vorbă. Am vorbit, de fapt am stat de vorbă cu mine însumi, iar concluzia a venit de la sine: "Sunt homosexual." Ea nu mi-a spus că as fi homosexual. Am ajuns singur la această concluzie, pe măsură ce am vorbit altcuiva, pentru prima oară în viața mea, despre lunga mea relație sexuală cu un tip mai mare și despre sentimentele mele față de acest lucru.

M-am resemnat - nu eram doar confuz, chiar eram homosexual. Era foarte dureros, gândindu-mă că nu mă voi căsători și avea copii niciodată.

Purtând acum eticheta de homosexual, am pornit în căutarea celuilalt răspuns, să aflu ce anume vrea Dumnezeu să fac în această situație. Am zis: "Doamne, dacă Tu spui că e în regulă să fiu homosexual, voi fi. Dacă nu, nu voi fi." Simplu. Alb sau negru.

Credința mea este catolică. Am mers la scoli catolice și la un colegiu catolic. Părinții mi-au dat o educație excelentă iar valorile creștine au făcut mereu parte din însăși ființa mea. Trebuia să aflu dacă stilul de viață pe care urma să-l aleg era bun în ochii lui Dumnezeu.

Am stat de vorbă cu un prieten de-al meu care era homosexual. M-a luat cu el într-un bar de homosexuali și la o petrecere între homosexuali. Era bizar, dar incitant. Am început să mă întâlnesc cu bărbați. Am vizitat asociații ale homosexualilor și am participat la activitățile lor, căutând totuși răspunsul la problema mea cu Dumnezeu și cu homosexualitatea. Eram într-o căutare atât spirituală, cât și sexuală, emoțională și socială. Voiam să-mi răspund la orice întrebare din mintea mea, înainte de a mă implica sexual.

Am stat de vorbă cu homosexuali și cu lesbiene: "Corpurile noastre, sincer, nu se potrivesc unul cu altul. Ce crezi?" N-au vrut să discute despre așa ceva. "Ce spune Biblia? Ea vorbește despre un soț și o soție, însă nicăieri despre un soț și un soț." Nu voiau să vorbească despre asta. Nu înțelegeam acest standard moral dublu - castitatea și monogamia erau bune pentru heterosexuali, iar promiscuitatea era bună pentru homosexuali. Asta am văzut în lumea homosexualilor: foarte multă promiscuitate. Vorbeau despre dragoste, monogamie și loialitate, însă nu am văzut deloc așa ceva.

În cercurile homosexuale am văzut multă vorbire de rău, bârfă și amărăciune. Am văzut bărbați purtându-se ca femeile, femei purtându-se ca bărbații și chiar dacă și eu eram efeminat, tot nu era bine ca bărbații și femeile să se poarte în felul acela. Am văzut multă minciună, înșelare și negare. Am văzut tulburări ale personalității și tulburări de comunicare. Se purtau de parcă așa ceva nu exista, ca și totul era grozav iar ei erau mai sănătoși și mai fericiți pentru că erau "homosexuali."

Mi-am zis: "Aici sunt o mulțime de lucruri în neregulă. I-ar putea place așa ceva lui Dumnezeu?" Aceste lucruri erau izbitoare pentru mine. Mă simțeam ca și cum atunci când am sosit, mi s-a dat un cadou micuț într-o cutie pe care scris Noi ne îngrijim de toate pentru tine. Tu doar să vorbești așa. Doar să faci lucrurile acestea. Doar să mergi în aceste locuri. Te culci cu bărbații aceștia. Eu însă am fost altfel, pentru că nu am primit cadoul oferit de comunitatea homosexualilor. M-am gândit: "Dacă toate acestea sunt bune, dacă credeți că acesta este adevărul, că lucrurile acestea sunt valabile, atunci de ce nu putem discuta sincer și deschis?"

Spre binele meu, eu nu negam aceste lucru. I-am apreciat pe părinții mei pentru valorile morale pe care mi le-au insuflat. Nu m-am culcat cu nimeni - asta m-a făcut să par ciudat în lumea lor. De fapt, un homosexual chiar mi-a zis "Nu mai veni pe aici dacă n-ai de gând s-o faci." În ciuda relației sexuale din adolescentă, m-am hotărât să nu mă culc cu un bărbat până când nu ne iubeam sau până când nu făceam un fel de legământ reciproc, cam ca într-o căsătorie. Ei nu putea înțelege asta.

Cred că datorită faptului că am fost abstinent în acea perioadă, dorințele mele sexuale nu au interferat cu problema mea spirituală și nici nu mi-au generat confuzii. Am putut astfel să observ mai clar "subcultura" homosexualilor. Nu mi-a plăcut ce am văzut.

Am contactat apoi asociația Dignity, un grup "catolic" pentru homosexuali, în sensul că îi încuraja pe bărbați și pe femei să fie homosexuali. Am constatat că mesajul lor nu avea nici o legătură cu puritatea, nici cu abstinenta, credința sau relația cu Dumnezeu. Nu avea nici o legătură nici măcar cu Catolicismul. Era un fel de bar de homosexuali, doar că fără alcool. Era cumplit. M-am simțit mai rău decât după mersul în barurile de homosexuali.

Căutând răspunsuri de la alți oameni, confuzia mea a sporit. Unii heterosexuali îmi spuneau: "Nu-i nimic dacă ești homo. Ce mare brânză?" Alții îmi spuneau: "E rău. Nu pot să-ti spun de ce, dar e un lucru rău." Cât despre cei religioși, unii erau de acord, alții nu. Și desigur, homosexualii îmi spuneau că e ok. Ceva din mine însă îmi spunea că nu este bine și că încă nu am aflat răspunsul de la Dumnezeu.

Am căzut într-o mare depresie. Mi-am zis: "Sunt homosexual și trebuie să accept asta? Nu vreau să trăiesc o asemenea viață! Nu e pentru mine. Asta nu e viață." As fi vrut să dau timpul înapoi - înainte de a "trece la acțiune," însă așa ceva nu era posibil. Trecusem la acțiune (mă afirmasem ca homosexual) și nu mai puteam da înapoi. Mă simțeam fără speranță. M-am gândit că orice as face, nu voi fi niciodată fericit. Mi-au venit apoi alte gânduri: "Ia-ți viața. Dacă încerci să dai înapoi, vei fi nefericit; dacă vei trăi ca un homosexual, iarăși vei fi nefericit. Ia-ți viața."

Punctul de cotitură: "Aici ești acasă"

Îmi amintesc că eram odată sub duș, foarte deprimat. Mă simțeam terminat. Mă gândeam că voi avea o criză. Apoi deodată am simțit niște mâini uriașe, supranaturale, care m-au prins de spate, m-au susținut și m-au repus pe picioare. Am simțit un val de putere care-mi șoptea: "Mergi mai departe." Am simțit imediat că era mâna lui Dumnezeu, dându-mi putere atunci când eu nu mai puteam continua prin mine însumi.

Am mers mai departe cu căutarea mea. Am discutat cu preotul de la liceul meu, și el m-a invitat la un grup catolic de rugăciune. Am zis: "Voi încerca orice." Când am intrat în biserică, mergând în față către altar, am simțit o voce ca venind din interiorul meu, spunându-mi: "Aici ești acasă. Războiul s-a terminat, ai sosit acasă." M-am simțit ca și cum cuiele care mă țintuiseră până atunci la pământ căzuseră acum. Simțindu-mă liber, am mers înainte.

În cadrul acelui grup am simțit că mă reîntâlnesc cu Hristos, un Hristos viu, activ - un Dumnezeu căruia îi pasă. Nu mă rugam specific ca Dumnezeu să mă scape de homosexualitate; știam că sunt un păcătos și că am nevoie de El pentru mântuirea de păcate. Aveam nevoie de puterea, de călăuzirea și de dragostea Lui. Treptat, viața mea spirituală s-a îmbunătățit, iar viața mea generală a început să se schimbe. Am decis să merg după învățăturile Scripturii, învățături care au un efect foarte terapeutic.

Acceptându-mă ca bărbat

Una dintre barierele de învins a fost rezolvarea nevoii mele după admirare și acceptare din partea bărbaților, în special din partea fraților mei. Când am fost acceptat pentru prima oară într-o companie de balet și am obținut rolul principal, mi-am spus: "În fine, frații mei vor vedea cât sunt de atletic. Sigur, nu am trofeele sportive pe care le au ei, însă ce am realizat eu înseamnă mai mult. Sunt un dansator profesionist - un atlet profesionist. Îmi vor spune ce grozav sunt, așa cum li se spune și lor."

Frații mei însă nu au reacționat așa, iar eu am fost dezamăgit. M-am simțit rănit. M-am rugat, m-am liniștit și m-am gândit: "Jerry, tu dorești aprobarea fraților tăi, dar tu nu ai nevoie de ea. Dumnezeu însuși ti-a dat aprobarea de care ai nevoie."

Din acea zi, am învățat că pot sta în mijlocul bărbaților la fel de capabil și puternic ca și ei, unic în felul meu și totuși egal cu ei. Am început să descopăr: "Chiar sunt ca ei iar ei chiar sunt ca mine." Sentimentul meu de înstrăinare de bărbați a început să se risipească. Am încetat să mai văd strugurii ca fiind acri sau prea sus. Am început să fiu liber.

Mi-am făcut apoi prieteni - prieteni creștini. Unul în special, un bărbat însurat pe nume Michael - tot dansator - m-a luat sub aripa lui. Prietenia lui era sinceră, iar călăuzirea lui a însemnat mult pentru mine ca bărbat și ca creștin. Am început să simt că nevoile mele după camaraderia și identitatea masculină sunt împlinite. În ciuda trecutului meu întunecat, el mi-a rămas aproape într-o prietenie adevărată. M-a ajutat să devin un bărbat și să-mi descopăr masculinitatea.

Au trecut cinci ani. Michael m-a ajutat să înțeleg că eu trebuie să reflect acea masculinitate unică pe care mi-a conferit-o Dumnezeu. Nu mai era cazul să umblu după masculinitatea altuia și nici să-mi fie rușine de a mea.

Ulterior, m-am mutat împreună cu doi prieteni. Îmi știau trecutul, dar n-a fost nici o problemă pentru ei - eram unul dintre băieți! În cel din urmă, ajunsesem într-un punct în care emoțional mă puteam relaționa cu ei ca de la bărbat la bărbat.

Spune-le și altora

Vorbind cu alții despre drumul meu, cineva m-a întrebat: "Îl știi pe Bob? L-ai cunoscut pe Joseph? Și ei au învins homosexualitatea." O, mi-am zis, mai sunt și alții care au învins homosexualitatea? Ne-am întâlnit și ne-am povestit viața. Am considerat că este cazul să facem ceva mai mult. Știam că sunt mulți alții, bărbați și femei, care cred că nu e nici o speranță de schimbare și care trăiesc o viață deprimată. Ce puteam face pentru ei?

Am găsit răspunsul: Deschideți o linie telefonică și porniți un grup de sprijin. Am început în 1986 și ulterior ne-am alăturat rețelei Exodus International - America de Nord. M-am înscris la facultate și mi-am luat licența în consiliere. M-am angajat la o agenție de consiliere, unde am găsit un nou prieten deosebit în directorul agenției.

Acolo am cunoscut un muzician care m-a invitat să realizez coregrafia și să dansez într-o piesă a lui numită "Căința". M-am simțit onorat. Partenera mea de dans urma să fie sora lui, Mia, care era dansatoare profesionistă.

Am început să devin interesat de Mia, așa cum nu fusesem niciodată față de o femeie. Am început să ne dăm întâlnire, însă ea m-a avertizat că nu o interesează o relație pentru că tocmai încheiase în mod dureros una care durase cinci ani. Nici o problemă pentru mine. Am fost mai bine pentru mine să o luăm încet, să devenim prieteni mai întâi. La doi ani de la prima noastră întâlnire, am cerut-o de șotie. După sase luni, eram căsătoriți. Astăzi avem și un copil - o fată.

Homosexualitatea nu mai este o problemă pentru mine. A trebuit să trec de multe bariere - psihologice, spirituale și emoționale. Sunt foarte mulțumit de viața mea. Nu mai vreau homosexualitate în viața mea; nu mai am nevoie de ea. Astăzi mă identific cu ceilalți bărbați heterosexuali. Ei sunt egalii mei, frații și tovarășii mei. Sunt îndrăgostit de soția mea. Îmi place să fiu soț și tată. Și, mai presus de toate, îl iubesc pe Tatăl din ceruri care i-a arătat acestui fiu rătăcitor drumul înapoi către casă, unde l-a primit cu brațele deschise.

Sursa: http://www.peoplecanchange.com

pagină sus