ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

JASON PARK

 

Sunt doisprezece ani de când mi-am rezolvat problemele homosexuale. Știu ce vorbesc. Nu suprim sentimente. Am rezolvat acele nevoi fundamentale care generau atracții homosexuale și astfel am rezolvat problemele. Sunt fericit să afirm că nu mă mai lupt cu homosexualitatea. Aceasta nu-mi mai controlează viața.

Arareori mai simt atracții homosexuale, însă le resping cu un minim de efort.

Nu mă mai împiedică să întrețin prietenii sănătoase, să am grijă de familia mea sau să am liniște interioară. În trecut, când treceam pe lângă un bărbat care arăta bine, mergeam în urma lui și-l dezbrăcam - în imaginația mea. Mă lăsam invadat de fantezii, cum ar fi cu el în pat. În câteva clipe, deja aveam o relație cu el, mă mutam împreună cu el și pentru restul zilei visam că-mi petrec viața cu el. În mintea mea.

Acum, când trec pe stradă pe lângă un astfel de om, văd că arată bine și atâta tot. Este normal să observi bărbați și femei și să fii atras de calitățile lor. Însă nu mă mai las purtat de închipuire. Le pot admira caracteristicile bune și sunt interesat să-i cunosc, însă în cadrul unei prietenii sănătoase.

Am astăzi mulți prieteni buni și mă simt împlinit prin relațiile cu ei. Mă simt bine în preajma bărbaților, la serviciu și în societate.

Sunt fericit și împlinit în căsnicia mea, ca soț și tată. Prin experiențele prin care am trecut, am învățat despre răbdare, milă și căință. Am învățat ceva despre lucrările unui Tată Ceresc în viața mea. Judec pe alții mult mai puțin decât înainte. Am învățat că oamenii au uneori niște lupte interioare fantastice, și îi admir pentru curajul lor - chiar dacă la suprafață ei nu consideră că se compară cu alții. Nu cred că as fi putut învăța aceste lecții fără să fi trecut prin luptele pe care le-am avut.

Am liniște.

As vrea ca oamenii să știe că pot face schimbări importante în viața lor. Auzim deseori astăzi că dacă ești homosexual, așa te-ai născut și că nu te poți schimba. Pentru unii asta e perfect, dar sunt mulți ca mine care nu se împacă cu ideea și vor altceva de la viață. Îmi pare rău pentru cei care cred că așa le e sortit să trăiască și că nu au de ales. Așa eram și eu - prins la mijloc și nu știam cum să scap. Însă în cele din urmă a găsit răspunsuri, am cercetat opțiuni și am luat decizii în cunoștință de cauză.

Începuturile

Am crescut într-o familie obișnuită. Am fost genul de băiat care are nevoie să stea în poala tatălui, însă tatăl meu era om de afaceri și lipsea des de acasă. Eram un copil sensibil care avea nevoie de prieteni și de joacă. Am avut unu-doi prieteni în copilărie, însă în mare parte a timpului mă uitam la ei pe fereastră cum se joacă și îmi doream să merg și eu afară la ei.

Am avut rezultate bune la scoală și, întrucât totul părea să meargă bine, tata nu avea motive de îngrijorare și nici să se implice mai mult. Nu l-am presat să se implice emoțional în viața mea, așa că nici n-a făcut-o. Am lăsat lucrurile să curgă de la sine, așteptând să se petreacă ceva emoțional. Părinții nu m-au împins de la spate să fac sport sau alte activități care mi-ar fi dat ocazia să cunosc alți băieți. Am răspuns destul de bine așteptărilor familiei și ale celor din jur.

M-am retras și am devenit un singuratic, convins fiind că n-am nevoie de nimeni. În pauzele de la scoală, rareori mă jucam cu alți copii. Preferam să mă plimb, să mă arunc într-o lume a imaginației. Pentru că nu interacționam cu ceilalți băieți, nu am schimbat idei, gânduri, temeri sau întrebări cu ei. Îmi erau necunoscuți. Ulterior am devenit atras de acel necunoscut.

Pe la vârsta de 9 ani deja mă obișnuisem să resping dragostea. Îmi doream tovărășia fratelui meu mai mare cu patru ani și mă simțeam singur când eram exclus din activitățile cu prietenii lui. Voiam să mă joc cu el sau să merg cu el, dar când voia el, nu voiam eu. Chiar când se oferea să petreacă timpul cu mine, eu refuzam pentru că mi-era teamă de respingere. În același timp, mi-era ciudă că am scăpat ocazia de a avea tovărășie și a primi atenție. Cred că aveam o teamă secretă că nu voi fi vrednic de tovărășie sau atenție. Astfel, am ales să rămân acolo unde era sigur și cunoscut, în loc să mă aventurez și să descopăr că chiar eram în regulă.

Nu participam la activitățile sportive de la scoală sau din cartier, deși învățasem câteva reguli din baschet, fotbal sau baseball. Uram educația fizică de la scoală, exercițiile prostești și alergările. Întotdeauna eram ultimul ales în echipa de baseball (chiar și fetele erau alese înaintea mea!).

Primele amintiri privind atracția către bărbați le am de la vârsta de 22 de ani. Trecând prin pubertate și adolescență, nu m-am considerat niciodată homosexual; credeam că am atracții sexuale normale. Totuși, îmi amintesc că ele erau îndreptate către bărbați. Aveam aproape 30 de ani când am admis că atracțiile pe care le simțeam erau atracții homosexuale.

La vârsta de 15 ani am descoperit pornografia și m-am simțit excitat de fotografiile cu femei. Totuși, la scoală și la biserică învățam să respect femeia și astfel mă simțeam vinovat privind acele fotografii. Când am găsit o revistă Playgirl (varianta pentru femei a revistei Playboy, n.red.), am găsit-o cel puțin la fel de interesantă ca Playboy, și într-un fel nu mai resimțeam acea vină privind fotografii cu bărbați. Mi se părea mai normal, întrucât bărbații se văd unul pe altul dezbrăcați la vestiare. Eram mai atras de corpurile masculine decât de cele feminine, pentru că corpul bărbaților este în mod inerent mai suplu decât cel al femeii, iar eu sunt atras de corpurile suple, bine făcute. (Chiar și astăzi, nu știu dacă de fapt eram atras mai mult de pornografia masculină decât de cea feminină sau studiam mai mult corpurile bărbaților pentru că mă simțeam mai puțin vinovat decât privind corpul femeilor. Apoi, ocupându-mă cu așa ceva, cred că aceasta a avut un rol în formarea conceptelor mele despre sexualitate.)

La vârsta de 16 ani mi s-au făcut avansuri de către responsabilul unui magazin de haine. Deși am fost intrigat, știam că ce-mi sugera era un lucru rău, așa că nu am avut nici o dorință să merg în camera din spate. Am plecat repede din magazin.

În facultate, întrucât lucram 30-40 de ore pe săptămână, program cu normă întreagă, nu petreceam prea mult timp cu colegii de cameră. Sâmbăta, când îi vedeam uitându-se la baschet la televizor, mă gândeam la temele pe care le am de făcut și consideram că ei pierd timpul. Inconștient mă retrăgeam din lumea băieților din facultate. Pe măsură ce distanta dintre noi creștea, eu chiar doream asta și mai mult.

Cred că am fost toată viața o persoană vulnerabilă, însă am primit suficientă susținere și încurajare din partea familiei și cunoștințelor pentru a depăși anii tinereții. Totuși, când am plecat la facultate și am fost pe cont propriu, am început să mă ocup de identitatea mea, iar sentimentele homosexuale care mocneau dedesubt au ieșit la suprafață.

Am avut mai mult de lucru cu identitatea mea atunci când m-am căsătorit, la vârsta de 27 de ani. La 30 de ani am avut o "criză a vârstei de mijloc," realizând că nu mai pot fi tânărul lipsit de griji. Am avut regrete că nu am încercat unele dintre lucrurile pe care doream să le fac în adolescentă și pe la 20 de ani.

Față în față cu sentimentele homosexuale

La vârsta de 31 de ani, după patru ani de căsnicie și trei copii, am admis în final că am o problemă cu homosexualitatea și că trebuie să iau o hotărâre. M-am gândit foarte mult dacă asta e ceea ce voiam de la viață. Nu părea să se potrivească cu a fi însurat și a avea copii, iar eu îmi doream și soția, și copiii. Nu mi se părea potrivit cu valorile mele personale și cu ceea ce înțelegeam eu că ar vrea Dumnezeu. Dacă era să fiu căsătorit - și așa voiam - trebuia să fiu serios și să mă țin de asta. Așa că sentimentele sexuale față de bărbați nu se potriveau în cadru. Nici nu mă puteam gândi la a renunța la familie pentru a trăi cu un bărbat.

Totuși, timp de trei ani m-am luptat pe ascuns, neștiind ce să fac sau unde să caut ajutor. Mi-am zis că un terapeut m-ar putea ajuta. Am vizitat vreo doi terapeuți, însă ambii deja deciseseră ce era bine pentru mine, ceea ce eu nu am considerat a fi o situație obiectivă. Primul nu putea pricepe conflictul pe care îl resimțeam eu între aceste sentimente și valorile mele familiale și religioase. Mi-a sugerat pur și simplu să mă accept așa cum sunt și să fac ceea ce consider că e bine. Nu m-a încurajat să definesc ce vreau de la viață. Celălalt terapeut mi-a spus din prima clipă că valorile mele religioase sunt problema și că ar trebui să renunț la ele. Nu puteam face însă așa ceva; valorile și credința mea erau lucruri fundamentale pentru mine.

În acei trei ani, m-am îndrăgostit de câțiva bărbați. Unul dintre ei mi-a părut a fi Dl. Perfect și chiar mă gândeam să mă mut cu el, la trei săptămâni după ce l-am cunoscut. Aveam niște deficiente emoționale și, primind semnale pozitive din partea lui, eram gata să-mi părăsesc soția și copiii pentru un bărbat pe care-l cunoșteam de trei săptămâni.

Începutul eliberării

Aproape când să împlinesc 34 de ani, am auzit în treacăt un om vorbind despre activitatea lui de consiliere a celor cu probleme homosexuale. Când l-am sunat după câteva săptămâni, mi-a spus că bărbații înregistrează succese lucrând cu terapeuți și cu grupuri de sprijin. Acestea erau teorii noi în domeniul psihologiei, considerând homosexualitatea o problemă emoțională și cercetând motivele care stau la baza acelor atracții. Ce-am auzit avea sens și astfel a apărut o speranță. Așa am ajuns să găsesc la întrebări pe care mi le puneam de-o viață.

Terapia cu acest om a fost foarte benefică. Eu fiind o persoană analitică, el m-a ajutat să abordez situația obiectiv și să cântăresc opțiunile. Aveam pe cineva cu care să discut și să analizez ideile. Aveam pe cineva în care mă puteam încrede pentru a discuta aceste lucruri intime. Este sincer interesat de mine și nu-mi făceam griji că as putea fi manipulat, așa cum fusese cazul cu terapeuții pe care-i vizitasem anterior.

Am analizat relațiile mele. M-a ajutat să văd împlinirea (sau neîmplinirea) aferentă și ceea ce voiam ei de la acele relații. Am realizat că acesta era un deficit major pentru mine și am făcut planuri pentru a dezvolta acel gen de relații de care am înțeles că am nevoie. Am discutat despre abilități sociale și cum să interacționez cu alți bărbați. Am înțeles că în mod inconștient îi îndepărtam pe oameni, iar terapeutul mi-a acordat sprijin și mi-a oferit idei pentru a-mi dezvolta abilitățile sociale necesare. După o perioadă de experimentare și având succes, încrederea mea a crescut și am mers mai departe.

Terapeutul mi-a sugerat să mă alătur unui grup de sprijin pentru bărbații care se luptă cu sentimentele homosexuale nedorite. Am început să particip la întâlnirile grupului Phoenix, apoi la cele ale lui Evergreen imediat după constituirea acestuia în 1989. Grupul de sprijin m-a ajutat să mă deschid la nivel emoțional și să mă relaționez cu alți bărbați într-un fel cu totul nou pentru mine. Era un cadru sigur, protejat, cu bărbați care îmi știau secretele și care aveau aceleași probleme. Putea să fiu deschis cu ei într-un mod sigur, și apoi să folosesc aceste experiențe în lumea de afară, cu bărbații heterosexuali.

Bărbații din grupul meu de sprijin înțelegeau sentimentele mele și m-au ajutat să găsesc soluții la probleme. Când mă simțeam deprimat, îi sunam și mă ajutau să depășesc nevoia de a acționa într-o manieră sexuală. Am devenit prieten cu unii dintre ei, știam că le pasă de mine și mă interesa evoluția lor. De multe mori m-am bazat pe ei și n-as fi reușit să răzbat fără ajutorul și susținerea lor. În cei trei ani și jumătate în care am participat la întâlniri am înregistrat succese deosebite.

În următorii patru ani, am citit multe cărți și articole și am învățat din experiențele altora. Nu mi se aplicau toate teoriile citite, dar am învățat câte ceva din fiecare. M-am rugat mult și am lucrat și la nivelul credinței mele în Dumnezeu. Am ținut un jurnal și asta m-a ajutat să-mi sistematizez sentimentele și experiențele. De asemenea, așa am putut să citesc însemnările anterioare pentru a avea o perspectivă asupra progreselor. Am acordat multă atenție abilităților sociale și construirii unor relații sănătoase cu alții bărbați.

Terapeutul conducea și un grup sportiv, unde cei ca mine, care nu excelau în ale sportului, puteau învăța niște reguli sportive de bază, într-un mediu sigur. Aceasta m-a ajutat mult pentru că lipsa mea de talent sportiv fusese una dintre cauzele care mă separase de lumea bărbaților. Implicându-mă în activitățile sportive m-a ajutat să înfrunt multe temeri din copilărie; a fost o experiență deosebită să le depășesc una câte una. M-a ajutat de asemenea și la nivelul respectului de sine și al încrederii de a interacționa cu alți bărbați.

Ce am învățat

Prin aceste experiențe, am învățat că homosexualitatea mea era generată de mai mulți factori. Poate că exista o predispoziție genetică, însă nu cred că pentru majoritatea acesta era un factor major; mai degrabă personalitatea și mediul jucau un rol major. Fusesem un băiat sensibil. Avusesem nevoie de susținere și de relații cu cei din jur, însă obținusem foarte puțin din acestea.

Am învățat de asemenea că în esență homosexualitatea nu este o problemă sexuală, ci una emoțională. Aveam probleme pentru că nevoile emoționale normale, de bază nu fuseseră împlinite. Am învățat că mulți oameni cu probleme homosexuale sunt deficitari în ceea ce privește comunicarea cu alți bărbați. La fel ca mine, ei simt că ei într-un fel nu se cadrează în rândul celorlalți. Așa că încercăm (conștient sau subconștient) să răspundem acestor nevoi emoționale așa cum putem. Aveam nevoi normale, sănătoase, să mă raportez la alți bărbați, să mă simt acceptat și susținut de ei, însă cu trecerea timpului aceste nevoi au rămas neîmplinite. Deși cronologic devenisem adult, emoțional eram încă un adolescent și aveam nevoi emoționale care așteptau să fie împlinite.

M-am gândit odată care sunt problemele mele și am început să mă ocup de deficitele emoționale de bază, iar atracțiile și determinările sexuale s-au redus. Când am găsit modalități sănătoase, nesexuale de a răspunde acestor nevoi emoționale, nu am mai avut nevoie să merg la librărie și să găsesc ceva la care să mă uit, sau să merg afară pentru a face cunoștință cu un tip. Ceea ce voiam și aveam nevoie cu adevărat erau relații normale cu bărbații. După ce am răspuns acelor nevoi emoționale fundamentale, dorințele homosexuale au dispărut.

Am descoperit că am anumite nevoi care pot fi împlinite numai de către alți bărbați. Am nevoie să mă relaționez cu alți bărbați și să fiu recunoscut ca bărbat. Am nevoie de camarazi cu care să fac anumite lucruri specifice. De asemenea, am nevoi care pot fi împlinite numai de femei. Fiecare bărbat are nevoie și de bărbați, și de femei, datorită naturii complementare a celor două genuri. Bărbații nu vor fi niciodată împliniți plenar dacă se relaționează exclusiv la alți bărbați; femeile aduc o componentă necesară în această ecuație. Este ceva legat de conceptul Marte-Venus prin care bărbații și femeile sunt atrași unii de alții în mod natural, acest lucru ajutându-ne să ne dezvoltăm, ne conferă echilibru și ne face să fim compleți.

De asemenea, am învățat că acesta este un proces dificil și de durată. Atitudinile și experiențele formate timp de ani de zile nu pot fi eliminate peste noapte. Când am început să-mi înfrunt problemele și să abordez deficitele, am intrat într-un carusel emoțional pentru că mă deschideam la nivel emoțional, întâlneam situații noi și aveam parte de anumite sentimente cu totul necunoscute. Uneori am trecut de la extaz la dezamăgire în numai câteva ore.

Timpul s-a scurtat; mă dezvoltam emoțional într-o lună sau două cât alții într-un an. Am încercat să construiesc relații cu alți bărbați, inițial cu cei din grupul de sprijin care aveau aceleași deficite emoționale ca mine. În multe feluri, m-am dezvoltat emoțional în acele domenii pe care ar fi trebuit să le abordez în adolescentă, și a fost greu să fac anumite lucruri acum, ca adult, lucruri ce trebuiau făcute în adolescentă.

Această călătorie a fost cel mai greu lucru făcut vreodată de mine, însă a meritat. Astăzi sunt un alt om - mai puternic, mai sănătos, mai fericit, mai iubitor, mai încrezător, mai matur. Sunt un tată mai bun, un soț mai bun, un prieten mai bun și un copil al lui Dumnezeu mai bun. N-as da pe nimic în lume pacea, împlinirea și vindecarea de care am parte.

Jason Park, noiembrie 20001

Sursa: http://www.peoplecanchange.com

pagină sus