ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

ATRACȚIILE HOMOSEXUALE: O OPINIE DE PE MARGINE

Janet Mackey

 

Cu ani în urmă, când locuiam într-un oraș mare, am avut mai multe contacte cu bărbați homosexuali, în cadrul activității mele și a timpului liber. Unele contacte au fost apropiate și am avut astfel ocazia să surprind ceva din mintea prietenilor mei și din dinamica relațiilor homosexuale.

Aș putea spune că am devenit un observator al comunității homosexualilor, ceva nu foarte greu de realizat într-un oraș mare.

În timp, aceste prietenii m-au ajutat să trag anumite concluzii. În ciuda sentimentelor mele de empatie pentru acești oameni, am ajuns să cred că homosexualitatea reprezintă un fel de imaturitate și o căutare foarte confuză după un tată, după respect real din partea bărbaților, după un respect de sine și o masculinitate adevărată.

Într-o seară, în timpul unei discuții sincere, un colaborator mi-a vorbit despre teribila lui nefericire. Mi-a spus că e sigur că homosexualitatea lui are rădăcini în relația cu tatăl său. Mi-a spus că mersese în biblioteci și contactase mulți terapeuți, dar nu găsise nici un ajutor în direcția pe care o considera bună - aceea de a înțelege mai bine rădăcinile atracțiilor sale și de a se schimba. Mi-a vorbit despre violența din cuplurile homosexuale și mi-a spus că nu crede că va găsi vreodată o stabilitate și o relație care să reziste.

Am văzut la mulți un model de instabilitate - promiscuitate, abuz de alcool, extreme emoționale, crize de disperare, relații dezechilibrate, roluri false și o nefericire considerabilă. În special, am remarcat că acești oameni vorbeau foarte pozitiv despre mamele lor, însă rar sau niciodată despre tații lor, ca și cum aceștia erau morți sau nu existau.

Am avut apoi un alt prieten homosexual, Tom, care avea ca partener de afaceri un tată cu doi copii. Pe unul dintre băieții colegului său îl chema Christian. Tom, dorind să aibă și el parte de acea dragoste paternă pe care o vedea în familia colegului său, a insistat ca omul acela să-l strige și pe el Christian, ca și cum Tom ar fi fost copilul lui.

Sunt și alte cazuri despre care as putea să vă scriu; cazuri, de pildă, despre comportamente hiper-sexualizate, anormale. De exemplu, odată de Crăciun, un prieten homosexual mi-a trimis o felicitare pornografică. Țineam la prietenul acesta, așa că m-am făcut că nu mă deranjează gestul și am încercat să-l contactez. Probabil însă că a simțit dezaprobarea mea pentru că nu mi-a răspuns la apeluri, făcând astfel să se încheie brusc o prietenie care dura de câțiva ani.

M-am căsătorit cu un om care - am văzut asta de la început - semăna mult cu mulți dintre cunoscuții mei homosexuali. Numele lui era Peter. Aveam multe interese comune și părea un om de treabă. Nu mult după căsătorie, am mers în vizită la ai lui. A fost prima oară când am remarcat o înstrăinare emoțională între părinții lui Peter. Nu numai că erau reci unul cu altul, dar exista și o tăcere grea și lipsă de comunicare între Peter și tatăl său, dar și o simpatie remarcabilă între Peter și mama sa.

Am observat că mama lui ținea pe birou o fotografie mare, veche, cu băiatul ei. În poză el era adolescent și se juca cu niște prieteni. Ar fi fost o poză drăguță, dacă el nu ar fi purtat hainele mamei! Am văzut în acea fotografie un "trofeu" al mamei și o apărare împotriva soțului ei, ca și cum ar fi spus "El e băiatul meu, nu al tău". M-am întrebat ce influență o fi avut fotografia asupra lui Peter, care o văzuse zi de zi când crescuse în casa aceea.

Deloc surprinzător, soțul meu se confrunta și acum cu niște atracții homosexuale. Îmi zicea: "Știu că nimeni nu se naște homosexual. Nimeni nu vrea să fie homosexual. De ce simt aceste atracții față de bărbați?"

Ani la rând Peter se refugiase în alcool, și a avut această problemă și în timpul căsniciei noastre. Am încercat să se sinucidă de câteva ori - o dată aproape luându-mă și pe mine cu el. Am început să mergem la biserică și să frecventăm grupuri de sprijin pentru alcoolici. Pe cât a fost de dificil acest lucru, pe atât de mulțumită am fost de rezultatele mele.

Pe de altă parte, Peter a continuat să bea. Deși, înainte să ne întâlnim, el făcuse parte din comunitatea homosexualilor din oraș, acum nu mai voia să se întoarcă la acel stil de viață. Îi lipsea însă și înțelegerea, și călăuzirea necesară pentru a depăși situația. Singura ușurare venea din alcool. Băutul îi atenua suferința și îl făcea să o uite. Căsnicia noastră nu a rezistat.

La un moment dat m-am întrebat de ce sunt așa de mulți homosexuali. M-am întrebat ce anume m-ar putea face pe mine să fiu lesbiană. Mi-am pus imaginația la lucru, în direcții interzise. Am tras concluzia că pentru a fi lesbiană, ar trebui să mă simt teribil de nesigură ca femeie. Pentru o femeie - mi se părea mie - o relație homosexuală ar servi ca un fel de fortăreață și armă nu numai împotriva bărbaților, ci și a tuturor forțelor și obstacolelor dintr-o lume de care îmi era teamă.

Întâlnirea cu lesbianismul

După divorț, m-am mutat în New England și pentru o perioadă m-am bucurat că am scăpat de "homosexualitatea" orașului. După o vreme am remarcat că și în New England există o comunitate de homosexuali. Însă, deși în oraș întâlnisem numai bărbați homosexuali, aici am întâlnit și lesbiene. Una dintre ele îmi era colegă de serviciu. Ca să fiu sinceră, când am văzut-o prima oară nu mi-am dat seama dacă e bărbat sau femeie, din cauza hainelor, a tunsorii și a identității masculine pe care o afișa.

O vreme, am avut o relație profesională bună. Apoi ea a căpătat suficientă încredere în mine pentru a-mi povesti viața ei. Tatăl ei plecase de acasă destul de devreme. La scurt timp, ea ajunsese să fie terorizată de o rudă. De la vârsta de șase ani și până în perioada liceului, ea fusese în nenumărate rânduri violată de acest băiat și de prietenii lui.

Mama ei - o femeie slabă, copleșită emoțional și stresată - nu credea ce îi povestea fiica ei. În final, fata a plecat de acasă și chiar și-a schimbat numele în semn de separare de familia ei. Când am cunoscut-o eu, locuia cu o femeie cu care părea să aibă o relație intensă.

Mi-a spus că nu poate avea încredere în bărbați din cauza agresiunilor de care avusese parte. Mie mi s-a părut însă că nu avea încredere nici în sexul ei natural, aceasta potrivindu-se imaginii pe care mi-o făcusem în timp - impresia că pentru a fi lesbiană, trebuie să simți că e periculos să fii femeie.

Au fost câteva ocazii în care am simțit că mă privește într-o manieră sexuală. Îmi plăcea munca pe care o făceam, așa că m-am străduit să nu reacționez. Din păcate, atenția ei fizică a blocat posibilitatea unei prietenii pe care as fi apreciat-o de altfel, pentru că ajunsesem să discutăm despre multe lucruri specifice femeilor. O vreme am continuam să lucrăm împreună. Totuși, în timp, crizele ei emoționale și manipulările pe care le încerca la adresa mea au făcut imposibilă pentru mine continuarea lucrului acolo.

Oamenii normali spun despre homosexuali că sunt "bolnavi". Pentru mulți dintre ei, termenul are o conotație peiorativă, folosit pentru ceva ce nu înțeleg și care le repugnă instinctiv. Totuși, termenul nu e departe de adevăr. "Bolnav" înseamnă și tulburat sau în suferință, iar homosexualii pe care i-am cunoscut eu erau cu siguranță și tulburați, și deranjați. Asemenea celor care sunt bolnavi fizic și care "nu se simt bine", nici aceștia nu păreau să se simtă bine.

Cred că sunt foarte confuzi - se luptă să-și dezvolte sexul lor natural în timp ce îl parodiază pe cel opus - și cred că sunt mai degrabă cinici și amari, decât "gay" (veseli).

În timp, m-am mutat în statul Vermont, unde locuiesc și acum. Inițial, când s-a pus aici problema uniunilor civile și a căsătoriilor între homosexuali, mi-am zis: "Ce treabă am eu - de ce nu - dacă îi ajută să se simtă mai bine... Ce-mi pasă mie? Oricum nu ai ce să le faci."

Cred că sunt mulți oameni care au gândit așa, pentru că publicul a fost determinat în ultima vreme să creadă că homosexualitatea este ori genetică, ori imposibil de schimbat - oricum nu ar trebui judecată.

O opinie diferită

Autoritățile din Vermont au organizat audieri asupra uniunilor civile, și am ascultat la radio diferiți prezentatori pe această temă. Ce am auzit de la ambele tabere au fost în mare parte niște stupizenii. Am fost surprinsă de ce spuneau activiștii homosexuali: surprinzător, nu corespundea cu nimic din ceea ce știam eu din experiență; mai mult, totul părea clar calculat pentru a manipula legislativul și ai convinge să accepte uniunile civile.

Nu știu ce m-a deranjat cel mai mult - lipsa de sinceritate sau posibilitatea ca autoritățile să le lase prostite.

După două seri de ascultat dezbaterile, am căutate pe Internet să văd dacă pot găsi ceva explicit și cu autoritate pentru a-mi susține sau infirma opiniile. Așa am găsit site-ul NARTH. Am stat toată noapte să citesc cât am putut de mult. Am realizat că această poziție lipsea din dezbaterea din Vermont. M-am întrebat dacă vreunul dintre acele articole ar putea să ajute legislativul din Vermont să aibă o imagine mai clară. Era deja prea târziu. În după-masa aceea s-a votat, iar restul ține deja de trecut.

În timpul dezbaterilor am observat că nimeni nu a contestat mitul "homosexualității neschimbabile". Acesta este un mit, un fals. Am întâlnit un om din Chicago care și-a schimbat orientarea sexuală de la homosexual la heterosexual. Nu știu cum a reușit, însă știu că acum era fericit și că era o schimbare de durată. Aceasta s-a petrecut acum treizeci de ani, iar el e încă heterosexual. Am citit multe asemenea mărturii.

Dintr-un punct de vedere mai personal, pot relata povestea unui băiat care părea să devină homosexual, dar care nu a devenit. Povestea lui ilustrează importanta mediului și a influențelor corecte asupra copiilor.

Băiețelul care aproape a crescut ca homosexual

Am cunoscut un băiețel deosebit pe nume Wally; era unul dintre copiii unei familii tinere. Asemenea multora de vârsta lui, Wally avea și el soldăței, camioane și cuburi. Îi plăcea să te joci cu el, alerga și făcea mult zgomot. Wally era un copil liniștit și îi plăcea compania adulților. Părinții lui erau doi tineri deosebiți, responsabili. Tatăl muncea mult ca să-și întrețină familia, iar mama își petrecea timpul îngrijind de copii și de casă.

În ciuda aparentei armonii, acolo existaseră probleme încă de la început, și păreau să provină de la tată. Bob era un tip cumsecade și de treabă în multe privințe, dar îi era foarte greu să interacționeze cu acest băietel. Manifesta putină afecțiune pentru băiețel, evita contactul cu el; evita să se joace cu el, să-i vorbească, și nu făcea nici un efort normal pentru un părinte de a-și călăuzi băiatul. Îmi amintesc că Bob evita să-l privească pe Wally, dar nu și pe ceilalți copii, atunci când Wally îl întâmpina după o absentă mai lungă. Deși nu pot afirma asta cu certitudine, cred că Bob se simțea prost în privința la Wally și nu putea găsi o punte comună de legătură.

Cei doi erau foarte diferiți. Acolo unde Wally era sensibil față de alții, sociabil și deschis, Bob era concentrat, precaut și foarte competitiv. Wally prefera activități și tovărășii relaxante. Pe de altă parte, Bob își petrecea timpul cu multe sporturi individuale, departe de familie, uneori pe durate de timp considerabile.

Soția sa, Martha, rămânea singură acasă, cu multe griji și decizii care au fi trebuit rezolvate în comun. Se supăra și era preocupată de nevoia copiilor de a-l avea aproape pe tatăl lor. Când Bob era acasă, el și Martha se certau în fata copiilor, iar când Martha era singură cu copiii vorbea despre Bob cu o nemulțumire vizibilă. Ca tânăr, Wally deveni un fel de protector al mamei sale, iar ea, la rândul ei, l-a legat de ea la fel ca pe un prieten intim. Într-un fel, Wally a luat locul tatălui în viața mamei sale, devenind însă efeminat în acest context.

Pe la vârsta de trei sau patru ani, Wally manifesta interes față de păpuși și îi plăcea să se îmbrace cu hainele mamei sale și ale altor rude de sex feminin. Această ambivalentă a continuat câțiva ani, în forme diferite. Se descurca bine la scoală, însă era mai degrabă retras, fără tovărășii cu alți băieți și fără a fi interesat de sport.

A devenit un perfecționist în ceea ce privește vestimentația și felul de a fi. O vreme am crezut că e foarte leneș, până am realizat că nu încerca să facă nimic care s-ar fi putut solda cu un eșec. La o vârstă destul de tânără, s-a vădit că era interesat de artă și de alte lucruri rafinate. Cu cât se dezvolta mai mult în aceste direcții, cu atât era mai dificil pentru el și pentru tatăl lui să interacționeze. Antipatia era reciprocă. O vreme am crezut că Wally va adopta la un moment dat un stil de viață homosexual.

Nu s-a întâmplat așa. Wally este acum un adult cu dorința de a se afirma, de a-și asuma riscuri, de a apăra ceea ce crede el că este corect și de a concura aprig, dar corect. Are prieteni și are și o logodnică. Calități care cândva păreau efeminate, în copilărie, acum au devenit un fel de sofisticare masculină plăcută. Are o viață normală și cred că se place așa cum e. După părerea mea, situația actuală nu este o întâmplare.

Wally a avut doi factori importanți în ajutorul său. Mai întâi, l-a avut pe unchiul Jack, un tip mai în vârstă care aprecia sincer calitățile sensibile, estetice ale lui Wally. Acest om a petrecut mult timp cu el. Îl asculta cu atenție pe Wally și îi dădea sfaturi părintești. Când Wally era mic, Jack deseori îl lua în poală și îl strângea în brațe. Îl lua cu el cu cortul și la pescuit. Mai târziu, l-a încurajat pe Wally să joace baseball, deși el nu era prea bun la asta. Jack mergea la meciurile lui Wally și făcea parte din galerie. Cei doi au avut o relație deosebită, și, într-un fel, Jack a jucat rolul tatălui pentru Wally.

Cred că Wally își dorea să aibă acest tip de relație chiar cu tatăl său, dar Jack l-a susținut iar Wally s-a atașat de el. Soția lui Jack era o femeie caldă și veselă și îl primea întotdeauna bine pe băiat și pe frații lui în casa ei.

Al doilea lucru care cred că l-a ajutat pe Wally a fost o schimbare de atitudine a mamei. Ea a ajuns la o asemenea nefericire încât a înțeles că ori își părăsește soțul, ori își asumă responsabilitatea unei schimbări. A ales schimbarea. (Cred că Wally avea zece ani pe atunci.) Martha a încetat să-l mai minimalizeze pe Bob și a pus o oarecare distantă între ea și Wally. A început să facă organizări pentru ca familia să plece în vacanță împreună, nu rar, ca înainte, ci în mod regulat. A început să invite prieteni și rude în vizită, pentru socializare. A început să-și însoțească soțul la unele dintre ieșirile lui și a făcut eforturi să-i înțeleagă munca. Și-a mobilizat familia să practice unele dintre sporturile individuale care îl țineau pe Bob departe de casă, astfel că acum toți se puteau juca și concura unul cu altul.

Mai târziu, vara, copiii lucrau alături de Bob la niște proiecte de construcții. Pe scurt, mama și copiii interacționau în mai multe feluri cu tatăl, ajungând astfel să se aprecieze reciproc în multe privințe.

Wally și Bob știau că sunt foarte diferiți, iar Bob nu făcuse nimic să îmbunătățească lucrurile. Într-o bună zi însă, Bob l-a lăudat pe Wally pentru niște rezultate obținute și i-a spus că e foarte mândru de el. L-am văzut pe Wally făcând ochii mari. A fost foarte surprins, dar și fericit să audă asta de la tatăl său.

Politica socială privind homosexualitatea: toleranță sau afirmare?

De când uniunile civile au fost legalizate în Vermont, am devenit conștientă de dezvoltarea, amploarea și strategiile activiștilor homosexuali din toată țara. Știu că dacă acestea își vor atinge ținta, lucrurile se vor schimba în rău pentru oamenii și pentru viața din Statele Unite. Indiferent de proiectele de la masa politică, rezultatul logic al acestui activism este o societate obligată să afirme și să protejeze homosexualitatea în toate dimensiunile ei. Această posibilitate trebuie abordată cu bun simț, în lumina dovezilor psihologice și a unor date solide.

Unii afirmă că dacă homosexualitatea există, atunci ea trebuie privită ca normală. Ea a fost numită "stil de viață alternativ" - adică având aceeași valoare pentru individ și pentru societate ca și practicile heterosexuale. O asemenea pretenție neobișnuită trebuie însă cercetată. Avem dreptul și obligația de a cerceta relativismul vremurilor noastre, dintre care acesta este simptomatic. Cu siguranță, trebuie să ne gândim că, dacă nu există nici un bine moral universal pentru omenire, atunci nu există nici moralitate - nici un model pentru o viață sănătoasă.

Mass-media, locul din care majoritatea oamenilor își culeg informațiile, nu abordează subiectul complet și nici nu este sinceră. Nu oferă publicului o imagine clară asupra practicilor și problemelor homosexualilor. Nu a abordat dialogul homosexual din scoli. Nu a discutat utilizarea calculată a unor imagini și a unui anume limbaj în scopul modelării și schimbării convingerilor noastre. Nu a analizat critic nevoia naturală și inevitabilă a unui copil după un tată și o mamă. Și mai important, nu a relatat povestea celor care au scăpat de homosexualitate. Cred că acest lucru este nedrept față de comunitatea homosexualilor.

Informațiile oferite de NARTH sunt în contrast evident cu indiferenta din mass-media sau cu poziția pro-homosexualitate a acesteia. NARTH reprezintă o resursă unică pentru multe subiecte legate de homosexualitate - formarea acesteia la individ, impactul asupra prietenilor, familiei și societății și, pentru cei care vor să se schimbe, indicații pentru tratament și încurajare.

Prin articole scrise de terapeuți cu experiență, prin relatări directe ale unor homosexuali care s-au schimbat și prin date semnificative din surse științifice și sociologice, materialele NARTH furnizează un insight important pentru problema homosexualității din ziua de azi.

Sursa: www.narth.org

pagină sus