ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

INTERVIU CU DR. ROBERT SPITZER

Warren Throckmorton, PhD

 

Unul din cei mai importanți psihiatri din ultima jumătate de secol este dr. Robert Spitzer. Autor al sistemului standard de determinare a diagnosticului, folosit de APA (Asociația Americană de Psihiatrie), dr. Spitzer a influențat în mod decisiv modul în care sunt acordate îngrijirile psihiatrice.

În martie 2004, am avut ocazia de a-l vizita pe dr. Spitzer la reședința sa, pe când filmam un documentar intitulat „Eu exist” referitor la orientarea sexuală. Dr. Spitzer prezentase studiul său referitor la 200 de foști homosexuali la convenția de la New Orleans a Asociației Americane de Psihiatrie, cu o mare acoperire din partea mass-media. Studiul a fost publicat în numărul din octombrie 2003 a publicației Archives of Sexual Behavior.

Trebuia să asist la întâlnirea de la New Orleans și să prezint împreună cu dr. Mark Yarhouse o expunere referitoare la etica și terapia reorientării. Prezentarea pe care a făcut-o dr. Yarhouse a fost publicata ulterior în revista Psychotherapy.

In interviu, dr. Spitzer menționează un simpozion pe care l-a organizat pentru Conferința APA de la Chicago, din anul 2000. A organizat acel simpozion după ce a discutat cu Anthony Falazarano și alți foști homosexuali la convenția APA din 1999. Simpozionul planificat era intitulat „Probleme etice în legătura cu încercările de a interzice terapiile de reorientare” și urma să ia forma unei dezbateri referitoare la aspectele etice ale tentativelor de a interzice terapiile de reorientare. Gerald Zuriff urma să dezbată alături de mine în sensul combaterii unei asemenea interdicții. Dr. Spitzer și dr. Richard Friedman urmau să modereze evenimentul. Dezbaterea a fost anulată din cauza retragerii celor care urmau să susțină punctul de vedere contrar. După anularea simpozionului, dr. Spitzer a început să pregătească studiul despre care este vorba în acest interviu.

Dr. Throckmorton: Dr. Spitzer, ați examinat indivizi care erau nemulțumiți de sentimentele lor sexuale. Ce ați constatat pe baza acestui studiu?

Dr. Spitzer: A fost un studiu pe 200 de persoane care avuseseră o orientare homosexuală. Pentru a fi acceptați în cadrul studiului, trebuia să fi trecut cel puțin cinci ani de la schimbarea orientării iar ei să fi fost anterior predominant homosexuali, iar acum predominant heterosexuali. Am constatat că schimbările nu sunt doar la nivelul comportamentului lor, ci și în ceea ce privește sentimentele, fanteziile, obiectul atracției și, în prezent, în modul în care au relații sexuale. E vorba de o schimbare autentică, pentru marea majoritate.

Îmi cer scuze, dar cred ca ați vrea să începem prin a afla ce anume urmăream.

Dr. Throckmorton: Desigur, ar fi un bun început. Ce doreați să aflați prin acest studiu?

Dr. Spitzer: În comunitatea specialiștilor, există un consens aproape unanim în sensul că orientarea homosexuală este destul de fixă, iar atunci când auzi despre o persoană care spune că a fost homosexual iar acum nu mai este, de fapt este o schimbare doar în felul în care se văd ei, în timp ce sentimentele și fanteziile lor nu s-au schimbat. Aceasta este poziția acceptată și pe care am adoptat-o și eu.

Am avut o experiență interesantă. Eram la întrunirea anuală a APA, anul trecut, și am fost abordat de un grup de oameni care erau foști homosexuali. Erau foarte supărați pe APA și am început să discut cu unul dintre ei. Mi-a povesti cum s-a schimbat. Era o persoană religioasă iar religia jucase un rol important în această schimbare. Atunci mi-am pus întrebarea „E oare posibil să nu fie fixă, așa cum spune toată lumea?” Așa că am încercat să organizez un simpozion cum ambele tabere, simpozion care a fost acceptat, însă cealaltă parte, activiștii homosexuali s-au retras. Între timp m-am decis să realizez un studiu asupra subiectului.

Studiul meu este o cercetare structurată, prin evaluări, și am considerat că pot face aceasta. Am luat legătura cu NARTH (Asociația Americană pentru Cercetarea și terapia Homosexualității) și cu dr. Nicolosi. L-am întrebat dacă as putea să intervievez câțiva indivizi care consideră că s-au schimbat. Cred că a fost puțin surprins că l-am sunat, știind ce rol am avut în decizia din 1973 de eliminare a homosexualității din lista afecțiunilor psihice. A fost însă de acord. Voia însă să vadă rezultatele după discuțiile cu primii pacienți. Cred că îi era teamă că as putea să-i înscenez ceva. Însă după ce am vorbit cu câțiva oameni, a devenit evident pentru mine că relatările lor erau cât se poate de credibile, în sensul că schimbările lor erau autentice. Așa că scopul adevărat era acela de a vedea dacă acești oameni chiar nu se pot schimba. Nu era un studiu pentru a vedea cât de des se pot schimba, ci doar ca să vedem dacă există oameni care se pot schimba dincolo de felul în care se percep pe sine, adică și la nivelul fanteziilor și al obiectului sexual. Am conceput un interviu structurat foarte sistematic, despre care cred că este mult mai corect din punct de vedere metodologic decât cele din studiile anterioare. La majoritatea studiilor anterioare, există una sau două măsuri pentru evaluarea atracției homosexuale/heterosexuale. Noi am avut însă 9 parametri diferiți. Am folosit scări diferite și de aceea cred că studiul a fost unul metodologic superior. Ce am constatat au fost niște schimbări semnificative. De asemenea, am trimis chestionare și unora care erau căsătoriți, dar și chestionare soțului/soției lor, pentru a vedea cum funcționează căsnicia. Aceștia, în mare majoritate, au declarat că lucrurile merg bine.

Dr. Throckmorton: Cum a fost receptat studiul?

Dr. Spitzer: Trebuie să spun că una dintre preocupările publicului – și din acest motiv studiul a fost sever criticat, îndeosebi de către activiștii homosexuali care s-au simțit amenințați cumva de el. Ei au sentimentul că, pentru a dobândi drepturi cetățenești, e util pentru ei să promoveze opinia conform căreia odată ce ești homosexual, nu te mai poți schimba. Asta poate fi convenabil din punct de vedere politic, dar nu cred că e corect din punct de vedere științific.

Problema reală sau una din principalele probleme este: poți să-i crezi pe acești oameni? Studiul a fost criticat pe motivul că acești oameni au un anumit punct de vedere și că ei nu fac decât să-și justifice afirmațiile pe care le fac, și că fie se mint, fie se amăgesc singuri. Deci, una dintre principalele critici a fost aceea că subiecții au afirmat ceva, dar de unde știm dacă este adevărat? Nu există un răspuns simplu la această întrebare. Când îi ascultam, am avut un fel de sentiment clinic că oamenii spun adevărul. Este posibil ca unii să fi exagerat, însă asta nu e adevărat pentru toți cei care au raportat o schimbare. Și erau unii care raportau o schimbare, dar erau dezamăgiți că nu s-au schimbat mai mult.

Deci, de ce consider eu că erau credibili? Unul dintre motive este acela că ei nu au raportat o schimbare totală și absolută. Cred că daca exagerezi, atunci exagerezi și mai mult. În plus, este vorba de adaptarea maritală raportată de partenerii de căsnicie, în special de femei; ceea ce au spus acestea despre căsnicia lor s-a făcut prin intermediul unei scări de studiu, pentru care există anumite norme pentru ceea ce declară un eșantion de subiecți. Acum, dacă acești oameni ar fi vrut că prezinte o poveste frumoasă, atunci ar fi raportat o activitate sexuală mai bună decât normalul, decât uzualul sau decât media. Dar nu este cazul – toți au raportat același lucru.

Și cred că... ceea ce m-a pus pe gânduri, atunci când unii dintre ei vorbeau despre terapie, despre ce anume s-a petrecut în cadrul terapiei, unii au relatat unele experiențe religioase dramatice. Îmi amintesc de o femeie care a spus că în timp ce făcea sex cu partenera ei lesbiană, i-a apărut Iisus și a întrebat-o „Ce faci?”. Astfel de situații au fost însă destul de rare. Majoritatea schimbărilor au fost asociate cu aspecte comune și frecvente psihoterapiei. Oameni vorbind despre trecutul lor, familie, despre cum văd ei masculinitatea, feminitatea - așa că mie mi s-a părut credibil.

Celalalt motiv pentru care studiul a fost criticat este acela că ar da falsa impresie că schimbarea este ușoară și că toți cei care apelează la această terapie se vor și schimba. Acesta nu a fost un studiu despre frecventa schimbării, dat fiind că subiecții au fost numai persoane care s-au schimbat. Sentimentul meu este că a fost foarte greu să-i găsim pe acești 200. Ne-a luat aproape doi ani și am avut câteva surse în care am putut spune că dorim participarea celor care s-au schimbat. Dat fiind că a fost greu să-i găsim pe acești 200 - nu am fost inundați cu sute de cereri - părerea mea este schimbări de felul celor relatate de subiecții au loc destul de rar, deși nu am cum să fiu sigur.

De asemenea, este important să se înțeleagă că au fost câteva persoane pe care nu le-am acceptat pentru că ele își schimbaseră doar comportamentul. Erau cei care spuneau „acum știu că sunt heterosexual pentru că Dumnezeu m-a făcut astfel, dar încă am sentimente homosexuale.” Printre persoanele pe care nu le-am acceptat, care considerau că prin controlul comportamentului pot duce o viață conformă cu valorile lor religioase, această schimbare era și ea de valoare pentru ele. Ceea ce concludem sau conclud eu este faptul că schimbarea are loc într-o manieră continuă, nu este atât de frecventă pe cât cred unii terapeuți și nu sunt mai multe acum decât în urmă cu 20 sau 30 de ani. Am întrebat însă doi sau mai mulți specialiști în astfel de terapii care este rata succesului la ei. Mi-au spus că depinde de modul în care definești succesul, dar dacă îl definești în termeni de schimbare a comportamentului și a sentimentelor, atunci este de aproximativ 30 la suta. Eu cred că este mult mai mic, dar s-ar putea să mă înșel. Deci, deși nu sunt sigur că este 2%, 10% sau 15%, sunt sigur că nu este zero. Și acesta a fost obiectul studiului - să știu dacă rata succesului este sau nu zero la sută.

Dr. Throckmorton: Deci au fost persoane care nu s-au schimbat mult, ci numai puțin.

Dr. Spitzer: Da.

Dr. Throckmorton: Spuneți că persoanele în cauză erau mulțumite de terapie?

Dr. Spitzer: Sigur. Erau dezamăgite că nu s-au schimbat mai mult, dar toți au simțit că terapia a avut rost. Dacă lucrurile nu ar fi stat așa, atunci nu ar fi fost incluși în studiu. Studiul a fost criticat și pe motiv că nu analizează efectele negative ale acestor terapii. Nu este nimic de studiat la aceste persoane întrucât au fost cuprinse în studiu pe motiv că au considerat terapia ca fiind benefică. Deși sunt sigur că sunt mulți care încep această terapie și sunt apoi dezamăgiți și afectați, nu acesta a fost obiectul studiului.

Dr. Throckmorton: Ați menționat mai devreme că ați folosit anumiți parametri de evaluare, dar as vrea să vă întreb puțin altfel, cum ați defini orientarea sexuală?

Dr. Spitzer: Cred că prin orientare sexuala vorbim despre două lucruri, unul este identitatea sexuală - cum se simte o persoană, felul în care se autodefinește cineva. Dar în ultimă instanță orientarea sexuală se referă la ceea ce ne atrage, ce fel de fantezii avem, ce anume ne excită. Și, desigur, comportamentul pe care îl avem. Desigur, cineva poate fi homosexual sau heterosexual ca orientare, dar să nu se angajeze în nici un comportament sexual; altul poate fi homosexual sau heterosexual și să fie celibatar, ceea ce este determinant este interesul sexual. Aceasta este o problemă fundamentală.

Dr. Throckmorton: Ce spun oamenii, de ce vor să se schimbe sau să-și schimbe orientarea sexuală?

Dr. Spitzer: I-am întrebat pe toți care a fost motivul principal. Mulți au menționat o serie de motive și, după ce i-am ascultat pe toți, am întocmit o listă cu cele mai frecvente motive, în termeni de frecventă, pentru a avea o idee asupra lor. Pentru mulți, motivul era acela că s-au căsătorit sau urmau să se căsătoreasca; pentru mulți era conflictul religios - simțeau că valorile lor religioase vin în conflict cu homosexualitatea. Mulți erau nemulțumiți de promiscuitatea stilului de viață homosexual. Acestea au fost principalele motive.

Dr. Throckmorton: Din discuțiile cu participanții, ați putut afla care abordări au fost folositoare pentru ei în cadrul terapiei, sau care anume ar fi utile?

Dr. Spitzer: Majoritatea participaseră la mai multe tipuri de terapie. Mulți lucraseră cu terapeuți individuali, mulți apelaseră la grupuri de sprijin, de obicei grupuri organizate pe considerente religioase. Experiența de grup a fost în mod clar foarte utilă, în sensul sprijinul obținut de cei implicați. Majoritatea terapeuților erau consilieri, psihologi, consilieri pastorali; erau foarte puțini psihiatri, cred că doar trei pacienți au lucrat cu psihiatri.

Dr. Throckmorton: Au reținut ceva anume din cadrul terapiei care să le fi fost de un anumit ajutor?

Dr. Spitzer: Hm, nu. Îmi amintesc că i-am întrebat, care este lucrul cel mai important pe care l-au învățat din terapie. Am primit răspunsuri variate. Nu am studiat asta într-o manieră sistematică, dar mulți dintre ei au prezentat teoria conform căreia aveau nevoie de relații sociale, iar această nevoie s-a sexualizat în timp. Mai mulți au menționat asta.

Dr. Throckmorton: Dați-mi voie să abordez o altă direcție. Dată fiind experiența dumneavoastră în această cercetare, cum vedeți formarea sexualității?

Dr. Spitzer (râde): Nu sunt un expert în domeniu. Singurul lucru pe care îl pot spune este că sunt impresionat; studiile pe gemeni arată că trebuie să existe o componentă genetică, cel puțin eu sunt convins. Dar cred că, la fel ca în orice alt comportament, sunt importante atât biologia, cât și mediul. Ce mediu anume, cunosc teoriile, dar nu știu care este cea corectă.

Dr. Throckmorton: Cunoașteți vreun studiu legat de un anumit mediu?

Dr. Spitzer: Nu, nu cred. Ceea ce e interesant e faptul mulți dintre cei care desfășoară aceste terapii consideră că mulți au devenit homosexuali în urma unui viol sau abuz. De fapt, i-am întrebat pe subiecți iar răspunsurile nu au indicat o incidență mare a unor asemenea evenimente. Presupun că ar fi o frecvență mai mare decât cea dintr-o comunitate. Nu am publicat aceste date pentru că nu am vrut să intrăm în detalii. De asemenea, legat de unele dintre aceste relatări, nu eram siguri dacă erau exacte. Unii dintre subiecți au relatat în timpul terapiei că au fost molestați când aveau patru ani, dar dacă era o amintire autentică sau falsă, asta nu putem fi siguri.

Dr. Throckmorton: Asta este cu totul altă poveste.

Dr. Spitzer: Aveți dreptate, este cu totul altă poveste.

Dr. Throckmorton: Au existat consecințe în planul stării psihice, ca urmare a încercărilor de schimbare?

Dr. Spitzer: Majoritatea subiecților au relatat depresii medii până la severe înainte de a începe terapia. Și - o schimbare marcantă - foarte puțini au fost deprimați după terapie. Cred că depresia a fost cauzată de un conflict interior considerabil legat de homosexualitate. Mulți erau deprimați din cauza încercărilor anterioare. Interesant, mulți subiecți au relatat că au fost la specialiști în domeniul sănătății mintală care le-au spus să se accepte așa cum sunt, că nicidecum nu se pot schimba.

Dr. Throckmorton: Au existat alte consecințe mintale?

Dr. Spitzer: Mulți fuseseră atât de depresivi, mergând până la gânduri de suicid. Unii chiar încercaseră. Vreau să spun că au relatat o stare de spirit foarte proastă înainte de a începe terapia. Altă problemă fost că schimbarea nu a fost atât de rapidă… un alt motiv pentru care rezultatele mi se par credibile; dacă cineva ar vrea să prezinte terapia într-o lumină favorabilă, atunci ar declara că lucrurile au început să se schimbe rapid, în nici un caz un răstimp de doi ani – în medie - înainte de a apărea o schimbare evidentă. Mulți au spus că a durat câțiva ani înainte de a observa o schimbare, iar media a fost de doi ani. Durata medie a terapiei a fost de 7 ani. Însă deseori au continuat să meargă la un grup de sprijin și după terapie, vreme de câțiva ani.

Dr. Throckmorton: Ați aflat dacă vreunul dintre subiecții intervievați era încă într-o formă de tratament?

Dr. Spitzer: Da, cred că aproape 15 % erau încă într-un grup de sprijin, deci într-un anume sens aceștia încă nu terminaseră terapia sau consilierea.

Dr. Throckmorton: Ati spus anterior și acum revenim la început - care au fost motivele pentru care ați dorit să faceți acest studiu. Spuneți-ne dacă punctul dvs. de vedere asupra acestui subiect s-a schimbat sau nu?

Dr. Spitzer: Hm, una din problemele ridicate de critici a fost aceasta: Mi-am schimbat punctul de vedere sau ce cred eu de fapt? Îmi amintesc de un lucru, cred că era la începutul anilor 80 și Geraldo a făcut o emisiune cu titlul „Se pot schimba homosexualii?”. Producătorul a luat legătura cu Asociația Americană de Psihiatrie întrucât  voia un punct de vedere oficial. Ei m-au delegat pe mine. Am fost acolo și am afirmat punctul de vedere oficial, anume că relatările de schimbare sunt doar fabule și că nu există studii sistematice. Nu credeam că există. Deci acesta era punctul meu de vedere. Cred că dacă as fi fost întrebat acum 5 sau 10 ani, m-aș fi îndoit de asta, acum nu știu, dar aproape sigur atunci aș fi spus că nimeni nu se schimbă.

Dr. Throckmorton: Și acum?

Dr. Spitzer: Acum nu cred că mai e cazul. Deși, trebuie s-o spun din nou, cred că schimbările sunt probabil destul de rare.

Dr. Throckmorton: OK.

Dr. Spitzer (râde): Nu veți elimina acel „destul de rare”?

Dr. Throckmorton: Cred că voi insista un pic pe acest punct. Din cauza modului în care s-a realizat studiul dvs., nu putem fi siguri.

Dr. Spitzer: Nu, nu putem fi siguri. Aici, cineva ar putea spune că a fost greu să le găsim pe aceste 200 de persoane, că odată devenit heterosexual, vrei să uiți viața anterioară. Se poate. Dar cred că dacă ar fi fost foarte frecvent, nu am fi avut probleme cu găsirea lor, dar s-au putea să fie unii care să nu fi dorit să participe.

Dr. Throckmorton: Poziția Asociației Americane de Psihiatrie s-a schimbat de la acel show al lui Geraldo?

Dr. Spitzer: De fapt, nu cred că au avut o poziție oficială. Acela era punctul lor de vedere, poziția lor la acel moment. Au existat declarații, după cum știți, mai recente.

Dr. Throckmorton: Credeți că această poziție ar trebui reanalizată?

Dr. Spitzer: Cred că da. Dar asta nu se va întâmpla în viitorul apropiat. În nici un caz nu se va întâmpla. Singura problema e dacă se va merge dincolo de declarații, de pildă până la a afirma că practicarea acestor terapii constituie încălcarea eticii. Dar luările de poziție nu se vor schimba. Există un grup de activiști homosexuali, foarte puternic și foarte zgomotos, recunoscut oficial de Asociația Americană de Psihiatrie. Nu este nimeni care să prezinte celălalt punct de vedere. Poate sunt unii care să creadă altfel, dar nu se exprimă.

Dr. Throckmorton: Deci, în anumite aspecte, schimbarea punctului de vedere al unei organizații este legată de dinamica din cadrul ei, nu exclusiv de literatură sau de știință, ci poate de oamenii care sunt activi.

Dr. Spitzer: Sigur. Apoi, tu faci parte dintr-o cultură, și contează și ceea ce se petrece în  acea cultură. Există schimbări majore în ceea ce privește atitudinea față de homosexualitate; e uimitor ceea ce vezi acum la televizor.

Dr. Throckmorton: Mulțumesc, dr. Spitzer.

 

Bibliografie

Yarhouse, M.A. & Throckmorton, W. (2002) Ethical issues în attempts to ban reorientation therapies. Psychoterapy: Research, Theory and Practice, 39, 66-75

Spitzer, R. L. (2003) Can some gay men and lesbians change their sexual orientation? 200 participants reporting a change from homosexual to homosexual orientation. Archives of Sexual Behavior, Vol. 32, No. 5, October 2003, pp 403-417

Spitzer, R. L. & Friedman, R. (2000) „Ethical Issues în Attempts to ban Reorientation Therapies”. Invited debater. American Psychiatric Association, Moderators Robert Spitzer, MD and Richard Friedman, MD, Chicago, IL, May 13, 2000. Cancelled due to withdrawal of opposing debaters.

Sursa: www.drthrockmorton.com

pagină sus