ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

GENA FANTOMĂ

Susan Brinkmann

 

Mulți oameni sunt dependenți de expresii sonore. "Concluzii scurte, simple, predigerate, directe, cu încărcătură emoțională," scrie Jeffrey Satinover în cartea "Same Sex Attraction: A Parents Guide."

"Nu avem nici timpul și nici abilitatea de a sorta informațiile primare pentru noi înșine, pentru a putea trage propriile noastre concluzii. Ca urmare, complexitatea cercetării științifice din domeniul homosexualității este repede interpretată eronat de către oameni, și și mai ușor folosită eronat."

De pildă, să luăm gena homosexualității. Aproape toată lumea crede că ea există. Homosexualii "s-au născut așa", nu?

Nu însă și potrivit cu studiile. Odată intrați în domeniul studiilor științifice, descoperim un adevăr radical - nu există nici o genă a homosexualității.

Totuși, în absenta unor descoperiri, titlurile din ziare vorbesc frecvent despre această genă nedescoperită, astfel încât totul sună foarte real. Iată de pildă un titlu al agenției Reuters din octombrie 2003: "Identitatea sexuală este determinată genetic." Titlul sună mult mai convingător decât realitatea, chiar dacă articolul începe cu o declarație: "Identitatea sexuală este înscrisă în gene, ceea ce contrazice ideea că homosexualitatea și transsexualitatea este o alegere." Până nu citește întregul articol, cititorul nu realizează că titlul și fraza de început nu au absolut nici o legătură cu obiectul studiului menționat.

În realitate, articolul este despre un studiu realizat la University of California din Los Angeles, privind diferentele de dezvoltare dintre creierul bărbaților și cel al femeilor. Potrivit lui Ray Waller de la Asociația Națională pentru Cercetarea și Terapia Homosexualității (NARTH), studiul nu a făcut decât să confirme ceea ce se știa deja, anume că genele joacă un rol în crearea diferențelor între creierul bărbaților și cel al femeilor. Cercetătorul principal, dr. Eric Valain, a afirmat: "Nu este vorba de găsirea genei homosexualității." De fapt, cuvântul homosexualitate nici nu apare menționat în studiu.

Agențiile de presă au preluat stirea de la Reuters, majoritatea omițând unul dintre aspectele cele mai importante ale studiului - acesta a fost realizat pe șoareci.

"Nu există nici un model animal care să reflecte exact sexualitatea umană," a afirmat dr. Dean Byrd de la NARTH. "Porcii nu urăsc, ratele nu merg la biserică iar șoarecii nu se îndrăgostesc."

Când zvonurile intră pe ușă, adevărul iese pe fereastră, dar răul nu este ireparabil.

Adevărul despre căutarea genei homosexualității începe în 1991 la Salk Institute din San Diego, cu un cercetător pe nume Simon LeVay. LeVay a declarat că un grup de neuroni din regiunea hipotalamusului din creierul uman pare să fie de două ori mai mare la bărbații heterosexuali decât la cei homosexuali.

Hipotalamusul este o parte din creier implicată în reglarea comportamentului sexual la primatele ne-umane. Alte studii a arătat că acești neuroni sunt mai mari la bărbați decât la femei. Din acest motiv, LeVay a concluzionat că orientarea sexuală are o bază biologică.

Totuși, studiul a prezentat trei deficiențe majore care ulterior l-au discreditat complet.

Mai întâi, LeVay a afirmat că a comparat creierul a 19 bărbați homosexuali și a 16 bărbați heterosexuali. Totuși, nu a putut confirma că toți acei heterosexuali erau într-adevăr heterosexuali. Șase muriseră de SIDA, o boală a cărei transmitere este deseori asociată cu comportamentul homosexual. În al doilea rând, toate mostrele cerebrale prelevate de la bărbații homosexuali au fost luate de la bărbați care muriseră de SIDA, ceea ce ridică problema dacă mărimea neuronilor era legată de SIDA. În al treilea rând, LeVay a concluzionat că diferența de mărime a neuronilor ar explica homosexualitatea, însă aceasta nu este o concluzie îndreptățită. Comportamentul homosexual a fost poate cauza, nu efectul diferenței de mărime a neuronilor.

Pe cât de publicat a fost acest studiu, pe atât de mare a fost liniștea în privința articolului publicat recent de LeVay, în care el se distanțează de ipoteza mult-dorită că știința ar putea explica homosexualitatea.

Apărând în publicația spaniolă Reverso, LeVay a recunoscut: "Știința nu ne poate spune ce anume formează identitatea de bază." Cu alte cuvinte, ea nu ne poate spune cine suntem - un homosexual sau un heterosexual.

Un alt studiu a fost realizat în 1991 de John M. Bailey și Richard C. Pillard, publicat în Archives of General Psychiatry (48: 1089-1096), privind identificarea unei cauze genetice a homosexualității. Studiul a arătat că este mai probabil ca gemenii identifici să fie amândoi homosexuali, comparativ cu frații diferiți sau adoptați.

Studiul a constatat că 29 dintre cele 56 de perechi (52 la sută) dintre gemenii identici erau amândoi homosexuali; 12 dintre cei 54 de gemeni diferiți era amândoi homosexuali și șase dintre cei 57 de gemeni adoptați erau amândoi homosexuali.

Din nou, există probleme și la acest studiu. Mai întâi, dacă homosexualitatea este determinată genetic, de ce nu toți dintre gemenii identici aveau aceeași orientare sexuală? Cum se explică procentul de 48 la sută de gemeni cu orientări diferite?

Cât de valabil poate fi studiul, dacă s-a stabilit că eșantionul de lucru nu a fost aleatoriu? Cercetătorii nu au putut nega faptul că și-au recrutat gemenii care eram amândoi homosexuali folosind anunțuri în revistele pentru homosexuali, iar nu din materialele folosite de publicul general.

În anul 2000, Bailey și colegii au repetat experimentul, însă acum gemenii au fost recrutați din Registrul Australian al Gemenilor. De data aceasta, numai 20% dintre gemeni au avut aceeași orientare homosexuală, mult mai puțin decât mai convingătorul 52 la sută.

Ultimul și cel mai citat studiu a fost realizat de Dean Hamer et comp. la Institutul Național de Sănătate din SUA. Au fost studiate patruzeci de perechi de frați homosexuali. S-a constatat că în unele cazuri homosexualitatea putea fi corelată cu o anumită regiune de pe cromozomul X moștenit de la mamă. Nimeni nu a putut să refacă studiul.

Presupunând că există o genă a homosexualității, ar fi logic să tragem concluzia că homosexualitatea este ireversibilă. Pe baza acestei premize, dr. Robert L. Spitzer de la Columbia University, un campion al activismului homosexual, a condus în 1973 o campanie de succes pentru eliminarea homosexualității din manualul de diagnosticare a tulburărilor mintale (detalii).

Se pare însă că Spitzer și-a schimbat părerea și a publicat un nou studiu în Archives of Sexual Behavior (vol. 32, no. 5, oct. 2003, pag. 403-417). Studiul său a inclus 200 de respondenți (143 bărbați și 57 femei). După terapie, 61 la sută dintre bărbați și 44 la sută dintre femei au raportat o schimbare sensibilă către heterosexualitate, care a durat cel puțin cinci ani.

În concluziile sale, Spitzer afirmă: "Profesia sănătății mintale ar trebui să înceteze a mai bloca terapia care își propune schimbarea orientării sexuale."

El respinge opiniile celor care afirmă că terapia de modificare a orientării homosexuale ar fi dăunătoare individului. "Din contră, oamenii declară că terapia i-a ajutat în multe feluri, mult mai mult decât schimbarea orientării sexuale." Din acest motiv, el a recomandat Asociației Americane de Psihiatrie să nu mai descurajeze terapia pentru reorientare și să nu mai încurajeze tratamentele pentru afirmarea unei identități homosexuale.

Este important ca oamenii să înțeleagă că gena homosexualității rămâne o fantomă. Este important pentru cei care cred că au o asemenea genă și că schimbarea nu ar fi posibilă. De asemenea, este important pentru publicul larg, care este mult mai susceptibil să dea curs solicitărilor de noi drepturi pentru "minoritățile sexuale", dacă ajung să creadă că homosexualitatea este determinată genetic și de neschimbat.

pagină sus