ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

VEDERE CREȘTIN ORTODOXĂ ASUPRA HOMOSEXUALITĂȚII

Pr. Constantin Galeriu

 

Se cuvine a preciza mai întâi statutul sacru, originar, al condiției umane. Revelația biblică ne încredințează: "să facem om după chipul și după asemănarea noastră... Și a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu l-a făcut bărbat și femeie." (Facerea 1:26-27). Perechea umană este, deci, fundamentală; o atestă Revelația biblică și, în același timp, o atestă și natura, altfel spus, Revelația naturală. Trebuie observat, de asemenea, că perechea, bărbătesc-feminin, străbate întreaga creație, la toate nivelurile și dezvăluie deodată distincția dintre bărbătesc și feminin și totodată comuniunea lor constructivă, creatoare. Acesta este statutul originar, fundamental al condiției noastre umane pe care se întemeiază existenta și viața, întreaga istorie. In acest sens, perechii umane, constituită din bărbat și femeie, Dumnezeu i-a poruncit: "...creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți..." (Facerea 1:28). Astfel, procreația împreună cu crearea de valori, constituie scopul propriu-zis al vieții noastre. Prin urmare, ne împlinim vocația în actul creator, în faptul de a fi zidiți după Chipul și în vederea unei nesfârșite asemănări cu însuși Creatorul. Chemarea noastră este de a fi deopotrivă creatori de valori cât și răspunzători pentru creație.

E lesne de sesizat că dimensiunea și tensiunea creatoare e caracteristică întregii naturi. Te întrebi ce s-ar petrece dacă homosexualitatea s-ar răspândi la nivelul biologic, al animalelor; nu ne-am afla în pragul dispariției creației?

Poziția Revelației biblice față de această tulburare și aberație sexuală este menționată clar și energic în mai multe locuri. în Vechiul Testament ni se spune: "să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Levitic 18:22) și tot aici este cunoscut cazul celor două cetăți Sodoma și Gomora care au pierit din cauza acestor aberații, pervertiri ale făpturii umane (Facerea 19:4-28). În Noul Testament, acest act este sancționat, precum urmează: "Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea și bărbații, lăsând rânduială cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Rom. 1:26-27).

De observat că în Noul Testament, faptul este evocat numai în Epistola Sfântului Apostol Pavel prin care se adresează Romanilor, ceea ce arată că în acea vreme o asemenea practică era răspândită mai ales la Roma, deci în Apusul Europei.

Analiza acestor stări expuse în Sfânta Scriptură ne duce la concluzia că homosexualitatea, bărbătească sau feminină, reprezintă în Vechiul Testament — spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, iar în Noul Testament — păcat împotriva firii. Deci, este alterată firea.

În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin definește răul, păcatul, drept lipsa binelui și abaterea de la starea conformă firii la una contrară firii (Dogmatica IV, 20).

Biserica, având în vedere tocmai faptul de a fi împotriva firii, a creației, trece acest păcat între cele "strigătoare la cer".

Găsim oportun să menționăm aici și din canoanele Sfinților Părinți care privesc această depravare umană. Acest păcat este sancționat cu excluderea de la împărtășanie pentru 15 ani în canonul 62 al Sfântului Vasile cel Mare sau pentru 18 ani în canonul 4 al Sfântului Grigore de Nisa. Iar Sfântul Ioan Postitorul adaugă: "noi însă socotim că pentru trei ani să se excludă de la împărtășanie unul ca acesta, plângând și ajungând, și spre seară mâncând mâncăruri uscate și 200 de metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească 15 ani" (canonul 29). Trebuie arătat că prin canoanele menționate, Biserica sancționează această tristă decădere umană, atât pentru a preciza în conștiința penitenților că homosexualitatea reprezintă un act grav împotriva vieții însăși, cât și în scopul de a oferi un remediu, un tratament duhovnicesc. Pentru că nu trebuie omis esențialul și anume că păcatul este în primul rând o boală a sufletului.

Atunci, fundamental, sufletul trebuie vindecat. Și credem că în suflet trebuie restaurată convingerea sacră că există această ordine divină a firii, fără de care nici nu poți distinge limitele între normal și anormal, sănătos și bolnav, bine și rău. Ori, cu certitudine, acest act fie că e săvârșit cu o conștiință a erorii sau nu, e nefiresc, dereglează, tulbură ordinea firii. În slujirea autentică a vieții nu există vreun alt "model de viață alternativă"; homosexualitatea nu este viață, este anti-viață. Asemenea oameni, frați ai noștri, sunt în suferință, pătimesc fără să-și dea seama; e o dureroasă miopie spirituală, nu fără primejdie. SIDA și unele cazuri de sinucidere sunt mărturii tragice.

Un savant contemporan — Francois Jacob — observă adânc: "E o cerință a spiritului uman să aibă o reprezentare a lumii care să fie unificată și coerentă. În lipsa acesteia, apar anxietatea și schizofrenia". Unitatea și coerența se asigură prin unitatea și armonia legilor care susțin și conduc creația. Toate aceste legi sunt în slujirea existentei și vieții.

Trebuie să ne apropiem cu dragoste și delicatețe de acești frați ai noștri și să le arătăm că sunt împotriva legii lui Dumnezeu, atunci când ei își mărturisesc credința și că sunt împotriva lor înșiși, a sănătății lor, daca ne adresăm unor sceptici în credință. Să înțeleagă profund că fapta lor nu este o acțiune subiectivă care să nu intereseze societatea și, mai ales, Biserica. Sfântul Apostol Pavel spune: "Nimeni dintre noi nu trăiește doar pentru sine..." (Romani 14:7). Și "...dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (I Corinteni 12:26). Noi toți suferim unii pentru alții și împreuna. Să-i rugăm să cugete mai profund asupra motivației, impulsului și scopului acestei manifestări morbide. În ultima instanță, nu este vorba decât de plăcere, poftă, voluptate. Dar poate fi plăcerea scopul vieții? Aceasta poate însoți acțiunile noastre: mănânc din plăcere...; dar, nu poate fi ea însăși un scop în sine. Tocmai aici se descoperă o formă tragică a răului observată și de Biserică și de cercetare științifică în psihologie: în loc de guvernarea sensurilor raționale, creatoare, se instituie guvernarea simțurilor, a poftelor deșarte; și care pot fi, alături de aceasta de care ne ocupăm, și pofta de putere, de distrugere etc. Noi nu am fost făcuți pentru o existentă goală de sens creator. Ce valori produce voluptatea?

Să întemeiem o dată mai mult în conștiință criteriul precis care distinge binele de rău. Acest criteriu e pus în lumină, fundamental, de actul creator. Bine e tot ceea ce creează, dă viață, salvează; rău e tot ceea ce e lipsit de sens creator sau distruge. Mântuitorul învață: "După roade îi veți cunoaște pe oameni..." (Matei 7:16).

Să fie încredințate aceste suflete suferinde că orice păcat se poate ierta, iertarea însemnând și vindecare prin credință și nevoință ascetică; prin luarea Crucii, prin rugăciune, post, înfrângere, prin Sfânta Taină a Mărturisirii.

În final, se cuvine să mai precizăm că poziția noastră, a Bisericii, este spirituală și morală. Din punct de vedere juridic suntem pentru tolerantă. Compătimim pe acești frați în suferința lor, dorind sincer să le venim în ajutor și ne rugăm pentru dânșii. Dar, nu putem fi nicidecum pentru legalizarea răului, a păcatului.

Nu putem spune: "răului — bine și binelui — rău" (Isaia 5:20). Această problemă privește societatea, privește neamul. Sănătatea spirituală și morală a neamului trebuie să ne fie o preocupare esențială. Și nu o putem păstra, câtă este, și, cu atât mai mult, îmbunătăți, decât pe criterii stabile, fundamentale, de nestrămutat. De o adâncă semnificație este, și aici, acest cuvânt al Mântuitorului "...oricine aude aceste cuvinte ale Mele — ale Evangheliei — și le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe piatră. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut fiindcă era întemeiată pe piatră. Și, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului fără minte care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și a căzut. Și căderea ei a fost mare." (Matei 7:24-27).

Casa, edificiul unui neam trebuie clădit pe piatră, pe adevărul și legea eternă, divină, de neschimbat.

pagină sus