ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

KINSEY ȘI REVOLUȚIA HOMOSEXUALĂ

Judith Reisman

 

Americanii conferă autoritate - și miliarde de dolari din impozite - științei, având convingerea că oamenii de știință vor aduce contribuții importante societății. De asemenea, există credința că oamenii de știință, oameni responsabili și de încredere, vor avea un comportament etic, în special atunci când lucrează cu subiecți umani.[2] În timp ce prima supoziție a fost adeverită de-a lungul timpului, încrederea în oamenii de știință ca persoane oneste, care merită să se bucure de o încredere nelimitată, nu este susținută de istoria științei americane.

Vom analiza îndeaproape rolul doctorului Alfred C. Kinsey, precum și afirmația sa potrivit căreia 10-47 la sută dintre americani sunt homosexuali. Procentul anunțat de Kinsey a fost exploatat de Harry Hay, părintele mișcării pentru "drepturile civile" ale homosexualilor, atunci când a întemeiat Societatea Mattachine, cerând ca homosexualitatea să nu mai fie privită ca un act de sodomie, ci ca o clasă socială de 10%. Astăzi, numeroși activiști homosexuali îl menționează pe Kinsey ca fiind părintele mișcării homosexualilor.[3]

Ce se întâmplă însă dacă întreaga activitate a lui Kinsey este o fraudă, sau mai rău? Cum stau lucrurile dacă această activitate a fost realizată de cercetători lipsiți de orice etică, care au săvârșit acte infracționale? De pildă, este posibil ca acești cercetători să fi desfășurat experimente sexuale pe copii? Sau să fi permis sau încurajat niște pedofili să desfășoare asemenea "experimente"? Posibilitatea ca asemenea lucruri să fi avut loc - iar rezultatele acestor experimente au jucat un rol major în legislația și în politica publică a SUA - a făcut ca Congresul Statelor Unite să formuleze o lege care să conducă la cercetarea faptelor. Legea se referă la activitatea și la publicațiile doctorului Alfred Kinsey și ale colegilor săi ("Institutul Kinsey"), realizate la Indiana University din orașul Bloomington, de la sfârșitul anilor 1930 și până la începutul anilor 1950. Legea este cunoscută sub numele H.R. 2749, "Legea Protecției Copilului și a Eticii în Educație".

Contextul infracțiunii și a fraudei "științifice"

Japonia imperială, Germania nazistă și Rusia comunistă sunt exemple moderne de regimuri totalitare care au avut cercetători bine pregătiți care și-au slujit liderii fără a pune întrebări - cu rezultate înspăimântătoare și dezastruoase. Pe cât de crude erau acțiunile unor brute ale științei, gen dr. Joseph Mengele, pe atât de educaționale erau materialele vehiculate de colegi, de universități, colegii și comunități științifice. Mii de cluburi profesionale și pedagogice, de stat și private, aveau cunoștință de activitatea științifică inumană și imorală, dar rareori au formulat un protest. În schimb, colegii de breaslă se plecau reverențios și chiar își doreau să lucreze împreună cu acești barbari ai științei.

Însă nu numai guvernele totalitare au produs oameni de știință imorali. Însuși guvernul SUA, gândit a fi dintre și pentru popor, s-a lăsat înșelat de fantasmele unei științe obiective, nepartinice. (Această încredere în cercetători ca și clasă morală "specială" îi face pe americani să aprobe experimente pe fetuși umani și experiențe cu ADN, precum și alte jocuri de-a Dumnezeu). De exemplu, amintiți-vă de scandalul de la Scoala Willowbrook:

Pappworth a publicat Human Guinea Pigs (Cobaii umani), o relatare detaliată a experimentelor descrise în publicații de prestigiu, în care subiecții erau supuși la o multitudine de proceduri riscante care nu serveau binelui lor. Capitol după capitol, autorul descrie introducerea de catetere și ace de biopsie în organe importante (vezică, rinichi, inimă, ficat), precum și afecțiunile rezultate - meningită, spasm, afecțiuni hepatice și crize cardiace. Subiecții acestor proceduri erau nou-născuți, copii mici și copii (atât sănătoși, cât și bolnavi), femei însărcinate, deținuți, pacienți pe masa de operație, handicapați mintali, persoane în vârstă sau în fază critică și pe moarte... fără nici cea mai mică considerație din partea cercetătorilor pentru subiecții lor... experimente care au implicat injectarea virusului hepatitei la copiii retardați mintal de la Scoala Willowbrook din New York.[4]

O parte a problemei este faptul că presa oficială este ciudat de tăcută în fata unor asemenea barbarii științifice. Scandalul de la școala Willowbrook și alte abuzuri științifice similare reprezintă o mică parte din infracțiunile științifice nepedepsite care ajung la urechile publicului. De exemplu, iată câteva pasaje din cartea Harry S. Truman and the War Scare (Harry S. Truman și groaza războiului) din 1948, scrisă de Frank Kofsky (1995):

Începând de la sfârșitul anilor 1940, conform unor programe autorizate de Truman, guvernul SUA în mod deliberat a răspândit material radioactiv din avioane sau l-a împrăștiat pe sol într-o serie de experimente desfășurate după război... Opt dintre aceste teste au avut loc în statele Tennessee și Utah, în încercarea de a crea o armă de iradiere la sol. În alte patru teste, radiațiile au fost degajate în aer în New Mexico... În cel puțin patru dintre cele 12 experimente, radiațiile au depășit limitele planificate inițial....[5]

[Și] toate testele au avut loc între 1948 și 1952. Implicațiile sunt evidente: aceste "experimente" erau atât de incredibile, încât administrația Eisenhower a decis întreruperea lor... Nouăsprezece băieți retardați mintal, care credeau că participă la un club de știință în perioada 1940-1950, au fost hrăniți de fapt cu lapte radioactiv, servit de cercetătorii care doreau să afle mai multe despre sistemul digestiv, relatează ziarul Boston Sunday. "Cercetătorii" în cauză erau afiliați unor instituții de prestigiu, cum a fi Harvard University și Massachusetts Institute of Technology; naivii lor subiecți proveneau de la școala de stat din Fernald...

[Legat de iradierea femeilor însărcinate, pentru a se vedea eventualele rezultate] Cifrele din articolele din Boston Globe s-au dovedit totuși a fi departe de adevăr, pentru că numărul femeilor însărcinate, iradiate cu materiale radioactive în timpul acestor "experimente", se pare că a fost de ordinul a mii... câțiva dintre copiii expuși la fier radioactiv în timpul sarcinii au murit... Purtătorii de cuvânt ai armatei au recunoscut faptul că 239 de zone populate din Statele Unite au fost acoperite cu bacterii, între 1949 și 1969. Testele au implicat acoperirea zonelor Alaska și Hawaii, precum și orașele San Francisco, Washington, Key West și Panama City din Florida. Unele teste au fost mai restrânse, de pildă cele în care bacteriile au fost pulverizate deasupra Pennsylvania Turnpike sau în metroul din New York City.

"Cercetători de prestigiu", scrie Leonard A. Cole, "au declarat la audieri că testele erau necorespunzătoare și periculoase... incidența bolilor a crescut brusc în zonele învecinate acestor teste.[6]

A doua parte a problemei constă în faptul că, în lipsa unui public informat care să-și conducă propriile afaceri comunitare, știința a slujit întotdeauna intereselor finanțatorilor ei. Patronii științei tind să constituie o elită puțin numeroasă, puternică, caracterizată printr-o atitudine subversivă de tip stat în stat. Dacă experimentele medicale menționate aici sunt greu de acceptat de către public, aceste experimente aberante respectă cel puțin forma științifică și pot fi refăcute, validate sau respinse. Totuși, publicul nu înțelege (și nici cercetătorii nu par să înțeleagă) că așa-numita "știință socială" nu e o știință, ci mai degrabă ceea ce profesorul Hobbs a denumit ca "scientism." Experimentele asupra comportamentului uman, fără limitele impuse printr-un protocol științific, sunt ușor de manipulat și au fost deseori exploatate de cei în funcții de încredere pentru a schimba stilul de viată al americanilor din a doua jumătate a secolului douăzeci.

Cine nu a auzit până acum de experimentele cu sifilis de la Tuskeegee? Dacă niște cercetători americani lasă în mod voit niște oameni să moară lent de sifilis, dacă alții infectează femei însărcinate, punând în pericol viata copiilor nenăscuți, dacă alți cercetători lipsiți de morală injectează cu hepatită copii retardați, atunci de ce nu ar putea niște cercetători americani să-i învețe pe niște pederaști și pe niște pedofili anumite "tehnici" pentru abuzarea sexuală a unor copii, în numele "științei"? Privind la rece faptele criminalilor științifici ai Americii și complicitatea comunității științifice, prin tăcere sau sprijin, nu ar putea oare acei cercetători, care de obicei nu se simt îngrădiți de standarde religioase sau de teamă, să însele publicul în ceea ce privește numărul bărbaților care au aventuri amoroase sau numărul homosexualilor? Ar putea cercetătorii, alături de colegii lor filantropici, pedagogi și juriști, de care îi leagă un gând comun și aceleași porniri sexuale, să țeasă strategii pentru a-și folosi considerabila influentă din a doua jumătate a secolului 20 pentru a schimba atitudinea americanilor și legislația în favoarea propriilor interese?

Contextul istoric

Truman a preluat funcția de președinte în 1945 și la scurt timp a lansat bomba atomică. Documentele lui Kofsky sugerează faptul că raportul revoluționar al lui Kinsey a servit ca mijloc de abatere a atenției publice. Totuși, în timp ce bomba atomică a ucis mii de oameni și a vătămat Japonia de-a lungul mai multor generații, "bomba Kinsey" a curmat viețile a milioane de oameni și a contribuit major la dezintegrarea instituției școlare, a universităților și a controlului public în toată America.

Bomba atomică din 1945: Al doilea război mondial s-a încheiat în 1945 după ce America, în frunte cu cercetători ca Robert Oppenheimer, asemenea unui Prometeu modern, a lansat bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Dintr-odată toată America a fost cuprinsă atât de bucurie, cât și de vină. Emoțiile au ajuns la paroxism pentru că, alături de imensa ușurare că "a mers" și că sângerosul război era încheiat acum, venea și realizarea faptului că, dacă Dumnezeu a creat pământul, acum știința îl poate distruge.

Pe de-o parte, americanii au fost uimiți de capacitatea lui Oppenheimer de a pune capăt războiului. Pe de alta, credința în ei înșiși ca salvatori ai lumii a fost zguduită atât de teama nucleară, cât și de veștile despre copiii japonezi arsi, toate contribuind la subminarea sentimentului lor de integritate morală. Ajutați de o armată care acum distribuia prezervative, mântuitorii în uniformă ai Europei și Asiei încălcau promisiunile tării lor puritane. În 1946, soldații americani reveneau acasă, la neveste și iubite, plini de boli venerice, cu o incidență mai mare decât la epidemia din primul război mondial. Cu toate acestea, epidemia de boli venerice care făcea ravagii peste mări și țări a fost stinsă în Statele Unite, băieții în călduri, mustind de penicilină, fiind dornici acum de patul conjugal alături de iubitele lor antebelice.

Bomba atomică din 1948: Trei ani mai târziu, după zeci de ani de pregătiri clandestine și o campanie publicitară neobosită, dr. Kinsey lansa ceea ce s-a numit atunci "Bomba Kinsey", asupra deja fragilului sentiment de virtute morală al Americii. Învelite în etichetă științifică, statisticile măsluite ale lui Kinsey păreau să dovedească că America este o națiune de ipocriți sexuali, de mincinoși, lași și devianți, în ciuda faptului că toate datele lui Kinsey erau respinse de informațiile publice privind sănătatea publicului. În timp ce Armata constata rate fantastice ale bolilor venerice peste graniță, acasă în America nu existau asemenea cifre ridicate pentru avort, violuri sau pentru alte infracțiuni de natură sexuală. Corect sau fals, soldații noștri se poate să-și fi dat în petec peste graniță, dar acasă nu mai făceau ce făcuseră acolo.

În ciuda incidenței reduse a bolilor venerice și a sexului extramarital, în ciuda faptului că toți aveau prieteni și familii credincioase și morale, America a fost puternic zguduită de datele lui Kinsey. Presa l-a acuzat pe Kinsey că ar fi pus la cale o diversiune pentru abaterea atenției publice de la avertizările lui Truman privind războiul rece. Kinsey afirma că 98% dintre bărbați și aproximativ jumătate dintre femei aveau relații sexuale premaritale, că 95% dintre americani erau potențiali infractori sexuali și că cel puțin 10% dintre bărbați erau homosexuali. Și, deși nimeni nu observase că 317 bebeluși și copii fuseseră "testați" de către Kinsey pentru obținerea datelor sexuale la copii, educatorii preluau concluziile acestuia - anume că copiii au un instinct sexual încă de la naștere, deci educația sexuală în școli (în stilul lui Kinsey) ar trebui să fie obligatorie.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: Cum a obținut Kinsey statisticile privind sexualitatea infantilă, date care aveau să transforme școlile, instanțele, presa și dormitorul? Mai pe scurt, echipa lui Kinsey a participat la abuzarea sexuală a celor 317 bebeluși și copii?

Redau mai jos "Tabelul 34. Exemple de orgasm multiplu la băieții pre-adolescenți. Unele cazuri de frecvente mai mari" (Comportamentul sexual al bărbaților, 1948). Cum au fost obținute aceste cifre?

Vârsta

Nr. de orgasme

Timp necesar

5 luni

3

?

11 luni

10

1 h

11 luni

14
7

38 min
9 min

2 ani

11

65 min

2.5 ani

4

2 min

4 ani

6

5 min

4 ani

17

10 h

4 ani

26

24 h

7 ani

7

3 h

8 ani

8

2 h

9 ani

7

68 min

10 ani

9

52 min

10 ani

14

24 h

11 ani

11

1 h

11 ani

19

1 h

12 ani

7

3 h

12 ani

3
9

3 min
2 h

12 ani

12

2 h

12 ani

15

1 h

13 ani

7

24 min

13 ani

8

2.5 h

13 ani

9

8 h

13 ani

3
11
26

70 sec.
8 h
24 h

14 ani

11

4 h

Cercetările lui Kinsey asupra orgasmului la copii

Cercetările doctorului Alfred Kinsey cu privire la orgasmul la copii sunt descrise în Capitolul 5 din cartea sa Comportamentul sexual al bărbaților (1948).[7] Unele dintre concluzii sunt prezentate în tabelele 30-34. Numărul copiilor din cele cinci tabele sunt 214, 317, 188, 182 și, respectiv, 28. Vârstele minime sunt un an, două luni, cinci luni (vârstele copiilor nu apar la tabelul 33) și respectiv cinci luni. Tabelele specifică și experimentele sexuale; de exemplu, Tabelul 32 vorbește despre "viteza orgasmului la pre-adolescenți; durata stimulării; observații cronometrate cu un ceas."

Cum a făcut Kinsey, a instigat sau încurajat asemenea practici? A folosit niște pedofili pentru a obține datele din Tabelele 30-34? În cartea sa, din postura de reporter la fata locului, Kinsey nu descrie prea clar ce rol a avut el. Oricum, colegul lui Kinsey, C. A. Tripp, a făcut o declarație edificatoare în timpul unui interviu televizat din 1991:

[Reisman] afirmă că datele proveneau de la pedofili, că el [Kinsey] lucra cu pedofili care fuseseră instruiți să folosească cronometre, să înregistreze date, să desfășoare analize... Aceștia erau observatori instruiți.[8]

Se pun două întrebări: Ce fel de instruire (pregătire) primiseră acești "observatori instruiți"? Și cine i-a "instruit"? Probabil dr. Tripp sau alții pot răspunde la aceste întrebări. Într-o analiză apărută în 1991 în revista medicală britanică The Lancet se afirmă:

Din punct de vedere științific, există dubii serioase legate de eșantioanele lui Kinsey și de observațiile imorale, posibil infracționale legate de copii... Kinsey le-a lăsat foștilor săi colegi datoria de a da niște explicații.[9]

Tripp nu este singurul coleg al lui Kinsey care recunoaște că de fapt Kinsey a folosit niște pedofili pentru studiile privind sexualitatea la copii. Un interviu cu dr. Paul Gebhard, fost președinte al Institutului Kinsey și co-autor alături de Kinsey, confirmă această realitate:

Întrebare: "Deci acolo erau niște pedofili cu cronometre?"

Dr. Paul Gebhard: "Da, făceau ce le spuneam noi!"


Întrebare: "Și în mod evident, orgasmul a cel puțin 188 copii a fost măsurat cu un cronometru, conform..."

Dr. Gebhard: "Da, cu un cronometru. Așa e, îmi amintesc. Nu realizasem că erau atât de mulți."


Întrebare: "Aceste experimente ale pedofililor asupra copiilor erau teoretic ilegale."

Dr. Gebhard: "A, da."[10]

Molestarea copiilor în numele științei

În Comportamentul sexual al bărbaților, dr. Kinsey afirma că datele despre cei 317 copii proveneau de la "9 dintre subiecții noștri adulți."[11] Totusi, dr. John Bancroft, actualul director al Institutului Kinsey, infirmă acest lucru. După ce a examinat datele, dr. Bancroft a indicat că datele din Tabelul 31 au provenit de la un singur subiect adult.[12] Există și alte cazuri în care concluziile lui Kinsey legate de date numerice - concluzii cu implicații importante, în cazul în care sunt adevărate - sunt considerate astăzi ca fiind manipulate sau false.[13,14,15] O analiză a datelor originale și a concluziilor lui Kinsey este așteptată de mult timp.[16,17]

"Observatorii instruiți" ai lui Kinsey îi testau pe bebelușii de 5 luni pentru orgasme repetate, prin:

...proceduri statistice și de studiu empirice... care au condus la... observații privind activități sexuale specifice cum ar fi erecție, încordare pelviană și alte câteva caracteristici ale unui orgasm adevărat, pentru lista celor 317 băieți pre-adolescenți care include băieți de la 5 luni până la vârsta adolescentei.[18]

Orgasmul era definit astfel:

Încordare extremă cu convulsii violente: ...ridicare bruscă și zvâcnire a corpului... gâfâieli... încleștare a mâinilor, grimasă, uneori cu limba afară; spasm al întregului corp sau al unor porțiuni... mișcare violentă a penisului... gemete, icnituri sau plânset violent, uneori cu multe lacrimi (în special la copiii mai mici)... râset isteric, vorbit, reacții sadice sau mazochiste... tremur extrem, amețeală, pierderea culorii și uneori leșin... unii resimt o durere mare și uneori țipă... dacă penisul este numai atins... unii, înainte de producerea orgasmului, tind să se îndepărteze de partener și fac eforturi să evite paroxismul, deși obțin o anumită plăcere din respectiva situație.[19]

Lester Caplan, de la Consiliul American de Pediatrie, a analizat capitolul 5 din cartea lui Kinsey și a remarcat: "Un om nu poate face aceasta cu atât de mulți copii. Acești copii trebuie ținuți sau legați, altfel nu vor răspunde voluntar"[20] în special dacă totul se înregistrează video.[21]

Experimentele cu copii au fost neobișnuit de lungi. Kinsey afirmă că după două ore "[adultul] obosește iar calitatea înregistrărilor scade."[22] Totuși, Kinsey vorbește despre "interviuri" orgasmice de 24 de ore la copii de 4, 10 și 13 ani; de 10 ore la un băiat de patru ani, de opt ore la unul de nouă și unul de 13 și așa mai departe.[24] Interviul cu dr. Gebhard oferă mai multe detalii despre aceste tehnici.[25]

Dr. Kinsey a declarat chiar că unii observatori "au provocat erecții [copiilor]...pe perioade de luni sau ani,"[26] dar că echipa lui Kinsey nu i-a intervievat "pe cei psihotici, care aveau o memorie slabă, care aveau halucinații sau fantezii capabile să afecteze rezultatele."[27]

Ce fel de oameni erau cei din echipa lui Kinsey? Se pune întrebarea: Cine a făcut aceste experimente? Așa cum am arătat, echipa lui Kinsey a inclus și o serie de "observatori instruiți". Iată cuvintele lui Kinsey:

Am obținut date mai bune de la bărbați adulți care avuseseră contacte sexuale cu băieți mai mici și care, pe baza experienței lor de adult, puteau recunoaște și interpreta reacțiile băieților. Din nefericire... [numai] 9 dintre subiecții noștri adulți au observat un orgasm. Unii dintre acești adulți sunt persoane instruite, care au ținut jurnale sau alte evidente pe care ni le-au pus la dispoziție... cu referire la 317 pre-adolescenți care au fost fie observați masturbându-se sau... fiind cu alți băieți sau adulți.[28]

Există câteva întrebări grave la care ar trebui să răspundă directorii de la Institutul Kinsey - pentru că modelul lui Kinsey se pare că este cel mai influent model pentru educația sexuală predată astăzi în școlile americane. Din acest motiv este importantă ancheta propusă de Congresul SUA. Cum a știut echipa lui Kinsey că un băiețel de 11 luni a avut 10 orgasme într-o oră? (Vezi Tabelul din acest articol.) Cum au verificat aceste date? Unde erau părinții copiilor? S-a încercat identificarea copiilor? Cine au fost subiecții din Tabelul 34?[29,30] Cu siguranță, aceștia nu erau copiii prezentați în fotografiile distribuite presei, cum ar fi fetita de aproximativ patru ani care se joacă inocent cu "unchiul Prock".

Mai mult, dr. Gebhard a afirmat într-o scrisoare adresată mie că ei nu au urmărit evoluția ulterioară a acestor copii pentru că era "imposibil sau prea costisitor."[31] Ulterior Gebhard a spus că Kinsey a avut dreptate, unii copii au fost monitorizați și "avem câteva nume" ale copiilor.[32] Totuși, nu avem răspunsul la întrebarea "Unde sunt copiii din Tabelul 34?" Este acum la latitudinea Congresului SUA să afle ce s-a petrecut de fapt la Institutul Kinsey.

H.R. 2749 - Legea Protecției Copilului și a Eticii în Educație din 1995 - este o lege menită să stabilească dacă cele două cărți principale ale lui Kinsey referitoare la comportamentul sexual "sunt rezultatul unei fraude sau al unei infracțiuni penale." Evident, ar fi util să se strângă toate datele despre activitatea lui Kinsey și a colegilor săi, ca apoi acestea să fie făcute publice într-o manieră responsabilă. Există niște întrebări legate direct sau indirect de H.R. 2749:

  • Au acționat Kinsey și colegii lui într-o manieră etică atunci când au colectat și publicat date despre subiecți umani, în special copii?

  • Separat de considerațiile etice, și-au analizat și publicat datele corect din punct de vedere științific?

  • Au fost solicitate, folosite și raportate corect fonduri federale?

  • Cele trei răspunsuri de mai sus indică o încălcare a legilor federale ale SUA?

Dacă informațiile strânse și publicate de Kinsey se dovedesc a fi eronate sau a fi implicat acțiuni penale, care sunt atunci implicațiile asupra utilizării acestor informații în știință, educație, legislație și politica publică? În mod specific, în ce măsură ar trebui guvernul federal[33] să finanțeze sau să oprească publicarea și folosirea acestor informații?

Cifrele lui Kinsey privind homosexualitatea

Având în vedere cele de mai sus, este șocant că, aproape peste noapte, după lansarea cărții lui Kinsey (și după o succesiune de întâlniri publice organizate anterior la Institutul Kinsey pentru reporterii favorabili), au răsărit o suită de cărți, articole, filme, știri, desene animate, emisiuni radio și TV ca parte a unei campanii publicitare menite să instituționalizeze afirmațiile lui Kinsey. Americanii îl credeau "pe cel mai faimos om din ultimii zece ani", în sensul că societățile primitive și permisive din punct de vedere sexual erau mai fericite decât domnul și doamna Jones.

A crede orice lansează pe piață acești oameni și discipolii lor înseamnă a avea încredere în cei care folosesc un limbaj științific pentru a-și urmări interesele personale, criminale și/sau sexuale. Astfel, indiferent de cifrele lansate de Kinsey cu privire la procentul homosexualilor în societate, toate acestea devin automat la fel de false ca și datele despre sexualitatea infantilă.

Kinsey a fost nu numai părintele revoluției sexuale, după cum s-a exprimat Hugh Hefner (fondatorul revistei Playboy), ci și al revoluției homosexuale. Harry Hay i-a conferit acest merit atunci când a citit în 1948 că Kinsey a descoperit că 10% dintre bărbați ar fi homosexuali. Urmând aceeași rețetă de succes a mișcării pentru drepturile negrilor, Hay, un comunist cu state vechi în activismul social, a declarat că 10% constituie o forță politică  - o "minoritate sexuală" capabilă să pretindă "drepturi". Având acum în mână datele lui Kinsey, Hay a fondat Societatea Mattachine.

Dar 26% (1.400) dintre subiecții adulți ai lui Kinsey erau deja "infractori sexuali".[34] Pe baza datelor disponibile, alți 25% erau deținuți; alții erau "pești", "spărgători" și "hoți"; aproximativ 4% erau cocote masculine și borfași; câteva sute erau activiști homosexuali din diferite baruri pentru homosexuali din întreaga tară.[35] Acest grup de scursori și devianti sociali a devenit reprezentativ pentru echipa lui Kinsey. "Ajutată" de o presă adecvată, lumea a ajuns să creadă ceea ce i se spunea de către cercetătorii noștri de marcă - anume că perversiunile sexuale sunt la ele acasă în America și că educația sexuală și legile trebuie schimbate pentru a reflecta "realitatea" lui Kinsey.

După lansarea cărții Kinsey, Sex and Fraud,[36] directorul de atunci al Institutului Kinsey, dr. June Reinisch, a inițiat o acțiune "CONFIDENȚIALĂ", prin care răspândea în masă un material de 87 de pagini conținând critici la adresa autoarei Judith Reisman. Una dintre acuzațiile pe care Reinisch voia să le repudieze era aceea că procentul lui Kinsey - 10-47% dintre bărbați sunt homosexuali - fusese în mod fraudulos generalizat la "publicul larg". (Cifrele lui Kinsey despre homosexualitate fuseseră dovedite complet false în 1948 de către Albert Hobbs et al, precum și de alți câțiva cercetători de atunci încoace.) În scrisoarea ei către fostul director al Institutului și co-autor alături de Kinsey, dr. Paul Gebhard, Reinisch nega culpabilitatea echipei lui Kinsey în cazul abuzurilor sexuale asupra copiilor și declara că echipa nu realizase niciodată acele experimente. Reinisch i-a solicitat ajutorul lui Gebhard pentru a o discredita pe Reisman. Ea a scris:

Mai departe, cu privire la eșantioane și la generalizarea concluziilor la ansamblul populației, în cele două volume Kinsey arată foarte clar la care date și la care grup se referă pentru a-și formula concluziile. El nu a folosit niciodată date de la eșantioane speciale, obținute de la populații cum ar fi homosexualii sau deținuții, pentru a face generalizări pentru publicul larg.[37]

Din nefericire, dr. Gebhard i-a răspuns lui Reinisch pe 6 decembrie 1990 că se înșela și că Kinsey chiar se folosise de "comunitatea homosexualilor", a pedofiliilor și de deținuți pentru a generaliza la populația Americii. Gebhard scrie:

În scrisoarea dvs. din 3 decembrie, pe care ați trimis-o mai multor persoane printre care și mie, respingeți afirmațiile lui Judith Reisman referitoare la Kinsey și la Institut. Totuși, mi-e teamă că ultimul paragraf de pe pagina 1 ar putea să vă pună într-o postură dificilă dacă ar fi văzut de Reisman. Astfel, doresc să vă informez pentru a vă lua precauțiile necesare. Paragraful se încheie cu afirmația: "El nu a folosit niciodată date de la eșantioane speciale, obtinute de la populații cum ar fi comunitatea homosexualilor sau deținuți pentru a generaliza la publicul larg." Această afirmație este incorectă. Kinsey chiar a inclus deținuți în eșantionul folosit de el pentru Sexual Behavior in the Human Male...

Cât despre generalizarea la întreaga populație, în primul său volum Kinsey a făcut o generalizare la întreaga populație a SUA. Vedeți, de pildă, tabelele de la pagina 188 și 220 unde face extrapolări evidente la Statele Unite...

Îmi pare rău, dar nici dvs. și nici personalul dvs. nu păreți familiarizați cu prima carte a lui Kinsey și nici cu The Kinsey Data, dat fiind că faceți această afirmație eronată în scrisoarea dvs.[38]

Concluzie

Kinsey este un exemplu elocvent în care orientarea personală a influențat știința și morala în societate. Ce motive ar fi putut conduce la fraudarea datelor și la a afirma că jumătate dintre bărbații americani ar fi homosexuali? Probabil propriile dorințe ale lui Kinsey, pe care el le-a cuantificat pentru a plăsmui o "realitate" după propriile lui vise. A fost oare Kinsey un homosexual sau un pedofil ascuns?

În trecut, frauda științifică era justificată prin motive economice și politice, însă la Kinsey, nu cumva "știința" sa era un produs al moralității și al înclinațiilor sale sexuale? Dacă așa stau lucrurile, cu siguranță nu a fost el ultimul. În ultimii ani, lumea a văzut și alți "oameni de știință" (Hamer, LeVay, Pillard et al) ale căror realizări nu prezintă nici urmă de obiectivitate și care par mai degrabă să-și justifice comportamentul prin "studiile" lansate pe piață. Dacă acești cercetători ar fi lansat concluzii despre libelule, despre faună sau despre asteroizi, atunci nu ar fi fost nici un motiv de îngrijorare; totuși, frauda stă în faptul că, într-o societate în care știința este religia preferată (o religie în care nu există păcat) iar oamenii de știință sunt preoți - cuvintele acestor oameni sunt o adevărată Evanghelie (indiferent de ce bază au, dacă au) în domenii atât de importante cum este sexualitatea. Din nefericire, lumea științifică și Occidentul în general au înghițit gălușca lui Kinsey.

Indiferent de orientarea sexuală a lui Kinsey, cercetătorii și profanii trebuie să știe că el a realizat un studiu de neconceput referitor la sexualitatea copiilor. Datele Institutului Kinsey referitoare la orgasmul la copii sunt, în cel mai bun caz, o invenție sau, în cel mai rău caz, rezultatul molestării unor copii. În ambele cazuri, Institutul Kinsey se face vinovat de activitate penală iar constatările lor sunt suspecte și înșelătoare. De asemenea, lucrurile trebuie reevaluate pentru că Kinsey a deturnat un întreg domeniu științific pentru aproape jumătate de secol, lăsând în urmă un prejudiciu de nedescris pentru familii, relațiile umane și sufletul omului.

Controlul informațiilor despre sexualitate s-a aflat prea mult timp în mâna celor ca Kinsey - cercetători imorali, oameni fără conștiință sau onoare, care au născut un bastard de revoluție sexuală. În aceste condiții, nu ar trebui să fie nici o surpriză pentru cei din campusurile universitare și din sălile de tribunal că poporul american l-a urmat pe Kinsey și pe discipolii acestuia, cu toții devenind rigizi la ideea de conștiință și onoare. Este evident că agresiunile sexuale și hedonismul au cale mai liberă în societatea noastră de după Kinsey decât înainte.

Indiferent de înclinațiile și motivațiile sexuale ale lui Kinsey, după al doilea război mondial Kinsey a început să acționeze la unison cu o serie întreagă de educatori, juriști și specialiști revizioniști, care au stabilit împreună cu sponsorii lor care trebuie să fie calea de urmat de către America, prin intermediul sistemului educațional (viitorul) și al celui juridic (standardul de judecată). Anterior rapoartelor Kinsey, legislația americană incrimina sodomia, adulterul, desfrâul și faptele similare, iar cei care le săvârșeau erau declarați indezirabili. După Kinsey, fapte care erau înainte infracțiuni au început să devină acceptabile, alături de cei ce le înfăptuiau. Noul sistem legislativ l-a folosit pe Kinsey ca autoritate științifică supremă și astfel a îndreptat America într-o direcție descendentă, astăzi fiind promovată o întreagă panoplie de deviații sexuale specifice trecutului primitiv al omenirii.

În transformările care au urmat războiului, Kinsey a remodelat felul în care lumea privea sexualitatea și a separat sexualitatea de funcția ei procreațională, formulând o nouă sexualitate liberă, egocentrică și recreațională.

Kinsey trăiește și domnește astăzi în sălile de clasă din aproape întreaga lume. Cele Zece Porunci au fost date afară din scoli pentru a se face loc proiectului "unu din zece" al lui Kinsey, iar "prima nocte" - obiceiul medieval prin care un lord local altera inocența, modestia și virtutea unei tinere (obicei redat în filmul Braveheart) este astăzi o practică larg acceptată în micul nostru sat planetar.

Se poate spune că Kinsey și-a vândut sufletul pentru a-și câștiga un loc în istorie, însă a venit vremea ca sufletul Americii să fie luat înapoi de la cei care, prin intermediul unei științe frauduloase și criminale, l-au condus în minciună. S-au împlinit cincizeci de ani de când Kinsey și-a împrăștiat otrava asupra întregii lumi. Să dăm perdeaua la o parte și să evaluăm cum trebuie întreaga activitate a lui Kinsey.

Note de subsol

[1]The Institute For Media Education, Box 7404, Arlington, Virginia, 22207.

[2]Editorial din revista Science, 9 ianuarie 1987.

[3]Vezi Long Road to Freedom: The Advocate History of the Gay and Lesbian Movement, ed. Mark Thompson, Stonewall Inn Edition, New York: St. Martin's Press, 1994, pag. 22, 59-60, 102, 164.

[4]The Lancet (aprilie 1971), preluat din raportul Departamentului de Sănătate și Servicii pentru Populatie "Protectia subiectilor umani", FR 52880, 23 noiembrie 1982.

[5]Frank Kofsky, Harry S. Truman and the War Scare of 1948, New York: St. Maritn's Press (1995), p. xvii.

[6]Ibid., pag. xix.

[7]Paginile principale din volumul din 1948 al lui Kinsey - Male, pag. 157-192, "Early Sexual Growth and Activity."

[8]"The Donahue Show", înregistrare, 5 decembrie 1990.

[9]The Lancet, 2 martie 1991, pag. 547.

[10]Discutie telefonică înregistrată între J. Gordon Muir, editor al cărtii Kinsey, Sex and Fraud, și Paul Gebhard în data de 2 noiembrie 1992.

[11]Volumul Male, pag. 177: Cei nouă bărbați "au observat asemenea orgasm. Unii dintre acești adulți sunt persoane instruite, care au ținut jurnale sau alte evidente pe care ni le-au pus ulterior la dispoziție; și de la ei avem informațiile despre cei 317 pre-adolescenți care au practicat fie masturbare, fie au fost urmăriți în contact cu alți băieți sau adulți." The Washington Post (8 decembrie 1995, pag. F1, F4) îl citează pe dr. Bancroft: "Kinsey dă impresia că datele au provenit de la trei sau patru bărbați, dar era doar unul." El speculează că Kinsey "a acționat așa pentru că se temea de reacția publicului la aflarea vestii că datele cu care lucra el proveneau de la un infractor sexual." În alt loc Bancroft este citat afirmând "Am studiat datele pe care se bazează aceste tabele și sunt aproape sigur că datele pentru toți cei 317 copii provin de la un singur adult..." (19 septembrie 1995, Indianapolis Star, A1, A4), etc.

[12]The Indianapolis Star, 19 septembrie 1995, pag. 4, col. 1, "un cercetător mai în vârstă."

[13]Practici cum ar fi "forțarea" unor răspunsuri corecte din partea subiecților și sugerarea ideii că investigatorii ar putea găsi un mijloc pentru a trata datele în caz că sunt nemulțumiți de răspunsuri, nu au nimic de-a face cu știința adevărată, volumul Male, Op. cit., pag. 55.

[14]Ibid., pag. 58.

[15 ]Pomeroy, Wardell, Dr. Kinsey and The Institute For Sex Research. Harper & Row, New York (1972), pag. 208-209. "Până în 1946, el, Gebhard și cu mine intervievasem cam 1.400 de deținuți (agresori sexuali) din mai multe închisori din vreo zece state." (La această pagină Pomeroy remarcă explicația lui Kinsey că toți bărbații americani sunt niște infractori sexuali virtuali, prin lege, și de aici nevoie de a abroga legislația referitoare la infracțiunile sexuale). Datele lui Kinsey includeau devianți sexuali și deținuți, prezentați ca reprezentând americanul de rând. Fosta directoare a Institutului Kinsey, dr. June Reinisch scrie că Kinsey "nu a folosit niciodată date de la eșantioane speciale obținute de la populații cum ar fi comunitatea homosexualilor sau deținuți, pentru a generaliza la publicul larg" iar dr. Gebhard i-a răspuns "Mi-e teamă că ultimul paragraf de pe pagina 1 ar putea să vă pună într-o postură dificilă dacă ar fi văzut de Reisman... Kinsey chiar a inclus deținuți în eșantionul folosit de el pentru Sexual Behavior in the Human Male."

[16]Vezi Maslow și Sakoda, "Volunteer Error in the Kinsey Study," Journal of Abnormal and Social Psychology, 47, 1952 (pag. 259- 262).

[17]Scriind în Our Sexuality, (editia a 2-a), Menlo Park, California: The Benjamin/Cummings Publishing Co. sexologists, Crooks & Baur, oferă o opinie sexologică asupra termenului "observare directă": O a treia metodă pentru studierea comportamentului sexual este observarea directă. [subliniat în original.] Acest tip de cercetare variază ca formă și detalii, mergând de la studii de laborator care observă și înregistrează răspunsurile sexuale, la observarea participantului în timpul unor activități sexuale ale acestuia alături de cercetător" (pag. 64).

[18]Kinsey, volumul Male, pag. 181.

[19]Ibid., pag. 160-161.

[20]Scrisoare către Judith Reisman de la Lester Caplan (Baltimore, Maryland), diplomat, Comitetul American de Pediatrie, privind datele despre copii.

[21]Vezi proba E, scrisoarea lui Pomeroy către Reisman, par. 2: "Unele dintre aceste surse s-au adăugat la înregistrările lor scrise, verbale și, în unele cazuri, video." Institutul Kinsey este vizat pentru că deține o selecție de filme și fotografii cu pornografie infantilă.

[22]Kinsey, volumul Male, pag. 181.

[23]Ibid., pag. 180.

[24]"A fost Kinsey un impostor și un pervers?," The Village Voice, 11 decembrie 1990, p. 41.

[25]Op. cit. fn #9.

[26]Kinsey, volumul Male, pag. 177. Mai mult, așa cum arată Lewis Terman în materialul său despre Kinsey: "Autorul prezintă (pag. 39) "câteva sute" de persoane care reprezentau "grupuri infracționale: cocote masculine, prostituate, contrabandiști, pești, deținuți, hoți și spărgători. La rândul lor, aceștia au adus cu ei pentru studiu alții de teapa lor, dar nu ni se spune cât de mulți. Terman remarcă și că subiecții de studiu proveneau printre altele de la "o scoală de stat pentru handicapați mintal, două cămine de copii și două case pentru mamele singure... plus "peste 1.200 de indivizi condamnați pentru agresiuni sexuale" (Lewis Terman, Sexual Behavior in American Society: An Appraisal of the First Two Kinsey Reports, NYC: W.W. Norton & Co., 1955, pag. 447).

[27]Ibid., pag. 37.

[28]Ibid., pG. 177. Sublinierea autoarei.

[29]După ce am pus aceste întrebări în 1981, Institutul Kinsey a lansat o campanie de 12 ani pentru a-mi boicota cercetările. Au trimis peste tot un material de 87 de pagini cu titlul "confidențial".

[30]Dincolo de Kinsey, Sex and Fraud (1990), recentul documentar The Children of Table 34 (Copiii din Tabelul 34) narat de Ephrem Zimbalist Jr. este un instrument foarte important pentru a înțelege felul în care au fost folosite datele lui Kinsey pentru a-i minți pe americani. Filmul prezintă istoria fraudei lui Kinsey și îl indică pe Kinsey ca părinte al activismului homosexual și al educației sexuale din școlile de astăzi.

[31]Scrisoare lui Gebhard către mine, 11 martie 1981.

[32]În volumul Male, Kinsey descrie traumele copiilor (pe care le interpreta ca fiind orgasme), pretinzând că ar avea date și despre "un procent redus de băieți mai mari și adulți care au aceste reacții și ulterior, de-a lungul vieții," pag. 161. Gebhard spune și că ei au nume, Op. cit. fn #9.

[33]În majoritatea comunicatelor lor de presă recente, Indiana University neagă că ar fi primit fonduri federale care au fost folosite pentru subvenționarea lui Kinsey. Totuși, pe lângă alte subvenții, în 1937 Institutul Național pentru Sănătate Mintală a acordat aproximativ 50.000 de dolari pe an timp de trei ani Institutului Kinsey, câțiva ani înainte de finalizarea studiului acestuia despre sexualitate. Mai mult, mai multe milioane de dolari provenind de la instituții scutite de impozite au fost direcționate către cercetările lui Kinsey, în timp ce alte milioane de fonduri statale și federale continuă să fie îndreptate către Institutul Kinsey.

"În 1957, sub conducerea lui Gebhard, s-au identificat noi surse de finanțare federală și privată... În anii 1970, cu finanțarea de la Institutul Național de Sănătate Mintală, Institutul Kinsey și-a putut crea un serviciu de informații," Raportul SIECUS, Septembrie 1985, 6-7.

În brosura oficială, Institute for Sex Research, Indiana University (1970) se afirmă: "Veștile despre eforturile lui Kinsey a ajuns la Comitetul Național pentru Cercetarea Sexualității atunci când el a solicitat o finanțare... la sfârșitul anilor 1940 [și a primit] 1.600 de dolari, fonduri furnizate de Divizia Medicală a Fundației Rockefeller.... a crescut la 7.500 dolari.... în 1946 a ajuns la 35.000 dolari... Institutul Național pentru Sănătate Mintală a acordat Institutului primul dintr-o serie de granturi destinate să continue în timp și să constituie un sprijin financiar major pentru cercetările Institutului. Un tribunal districtual a decis că Institutul poate să importe în scopuri științifice orice fel de materiale erotice și a permis ca aceste materiale să fie trimise prin postă... un moment de răscruce pentru relațiile dintre știință și lege." pag. 3, 6.

[34]Wardell Pomeroy, Dr. Kinsey and the Institute for Sex Research, New York: Harper and Row (1972), pag. 208.

[35]Ibid. Vezi și biografia de la BBC a lui Kinsey din 7 august 1996.

[36]Judith Reisman, Kinsey, Sex and Fraud (Lafayette, Louisiana: Huntington House, 1990). Revista medicală britanică, The Lancet, afirmă: "În Kinsey Sex and Fraud, dr. Judith Reisman și colegii ei dărâmă fundația celor două rapoarte [Kinsey]."

[37]Scrisoare către Paul Gebhard, 3 decembrie 1990.

[38]Scrisoare către Paul Gebhard, 6 decembrie 1990. Ambele scrisori sunt probe oficiale în instanță.

 

Judith Reisman, Președinte al Institutului pentru Educație Media, si-a obținut doctoratul în Comunicare la Case Western Reserve University. Este autoarea raportului privind prevenirea delicventei juvenile redactat pentru Departamentul de Justiție al SUA, cu titlul "Images of Children, Crime and Violence" (Imagini ale copiilor, crimei si violentei, 1989), precum si al cărților Kinsey, Sex and Fraud (Kinsey, sexul si frauda, 1990) si Soft Porn Plays Hardball (Pornografia soft joacă tare, 1991). A apărut în publicațiile științifice Ethology and Sociobiology, The New Universities Quarterly (Anglia), The New York University Review of Law and Social Change, si a redactat capitole si materiale pentru numeroase texte academice, manuale si cărți.

Sursa: www.drjudithreisman.com

pagină sus