ce spune știința

Judith Reisman

kinsey şi revoluţia homosexuală

Americanii conferă autoritate - şi miliarde de dolari din impozite - ştiinţei, având convingerea că oamenii de ştiinţă vor aduce contribuţii importante societăţii. De asemenea, există credinţa că oamenii de ştiinţă, oameni responsabili şi de încredere, vor avea un comportament etic, în special atunci când lucrează cu subiecţi umani.[2] În timp ce prima supoziţie a fost adeverită de-a lungul timpului, încrederea în oamenii de ştiinţă ca persoane oneste, care merită să se bucure de o încredere nelimitată, nu este susţinută de istoria ştiinţei americane.

Vom analiza îndeaproape rolul doctorului Alfred Kinsey, precum şi afirmaţia sa potrivit căreia 10-47 la sută dintre americani sunt homosexuali. Procentul anunţat de Kinsey a fost exploatat de Harry Hay, părintele mişcării pentru „drepturile civile” ale homosexualilor, atunci când a întemeiat Societatea Mattachine, cerând ca homosexualitatea să nu mai fie privită ca un act de sodomie, ci ca o clasă socială de 10%. Astăzi, numeroşi activişti homosexuali îl menţionează pe Kinsey ca fiind părintele mişcării homosexualilor.[3]

Ce se întâmplă însă dacă întreaga activitate a lui Kinsey este o fraudă, sau mai rău? Cum stau lucrurile dacă această activitate a fost realizată de cercetători lipsiţi de orice etică, care au săvârşit acte infracţionale? De pildă, este posibil ca aceşti cercetători să fi desfăşurat experimente sexuale pe copii? Sau să fi permis sau încurajat nişte pedofili să desfăşoare asemenea „experimente”? Posibilitatea ca asemenea lucruri să fi avut loc - iar rezultatele acestor experimente au jucat un rol major în legislaţia şi în politica publică a SUA - a făcut ca Congresul Statelor Unite să formuleze o lege care să conducă la cercetarea faptelor. Legea se referă la activitatea şi la publicaţiile doctorului Alfred Kinsey şi ale colegilor săi (“Institutul Kinsey”), realizate la Indiana University din oraşul Bloomington, de la sfârşitul anilor 1930 şi până la începutul anilor 1950. Legea este cunoscută sub numele H.R. 2749, „Legea Protecţiei Copilului şi a Eticii în Educaţie”.

Contextul infracţiunii şi a fraudei „ştiinţifice”

Japonia imperială, Germania nazistă şi Rusia comunistă sunt exemple moderne de regimuri totalitare care au avut cercetători bine pregătiţi care şi-au slujit liderii fără a pune întrebări - cu rezultate înspăimântătoare şi dezastruoase. Pe cât de crude erau acţiunile unor brute ale ştiinţei, gen dr. Joseph Mengele, pe atât de educaţionale erau materialele vehiculate de colegi, de universităţi, colegii şi comunităţi ştiinţifice. Mii de cluburi profesionale şi pedagogice, de stat şi private, aveau cunoştinţă de activitatea ştiinţifică inumană şi imorală, dar rareori au formulat un protest. În schimb, colegii de breaslă se plecau reverenţios şi chiar îşi doreau să lucreze împreună cu aceşti barbari ai ştiinţei.

Însă nu numai guvernele totalitare au produs oameni de ştiinţă imorali. Însuşi guvernul SUA, gândit a fi dintre şi pentru popor, s-a lăsat înşelat de fantasmele unei ştiinţe obiective, nepartinice. (Această încredere în cercetători ca şi clasă morală „specială” îi face pe americani să aprobe experimente pe fetuşi umani şi experienţe cu ADN, precum şi alte jocuri de-a Dumnezeu). De exemplu, amintiţi-vă de scandalul de la Scoala Willowbrook:

Pappworth a publicat Human Guinea Pigs (Cobaii umani), o relatare detaliată a experimentelor descrise în publicaţii de prestigiu, în care subiecţii erau supuşi la o multitudine de proceduri riscante care nu serveau binelui lor. Capitol după capitol, autorul descrie introducerea de catetere şi ace de biopsie în organe importante (vezică, rinichi, inimă, ficat), precum şi afecţiunile rezultate - meningită, spasm, afecţiuni hepatice şi crize cardiace. Subiecţii acestor proceduri erau nou-născuţi, copii mici şi copii (atât sănătoşi, cât şi bolnavi), femei însărcinate, deţinuţi, pacienţi pe masa de operaţie, handicapaţi mintali, persoane în vârstă sau în fază critică şi pe moarte... fără nici cea mai mică consideraţie din partea cercetătorilor pentru subiecţii lor... experimente care au implicat injectarea virusului hepatitei la copiii retardaţi mintal de la Scoala Willowbrook din New York.[4]

O parte a problemei este faptul că presa oficială este ciudat de tăcută în fața unor asemenea barbarii ştiinţifice. Scandalul de la şcoala Willowbrook şi alte abuzuri ştiinţifice similare reprezintă o mică parte din infracţiunile ştiinţifice nepedepsite care ajung la urechile publicului. De exemplu, iată câteva pasaje din cartea Harry S. Truman and the War Scare (Harry S. Truman şi groaza războiului) din 1948, scrisă de Frank Kofsky (1995):

Începând de la sfârşitul anilor 1940, conform unor programe autorizate de Truman, guvernul SUA în mod deliberat a răspândit material radioactiv din avioane sau l-a împrăştiat pe sol într-o serie de experimente desfăşurate după război... Opt dintre aceste teste au avut loc în statele Tennessee şi Utah, în încercarea de a crea o armă de iradiere la sol. În alte patru teste, radiaţiile au fost degajate în aer în New Mexico... În cel puţin patru dintre cele 12 experimente, radiaţiile au depăşit limitele planificate iniţial....[5]

[Şi] toate testele au avut loc între 1948 şi 1952. Implicaţiile sunt evidente: aceste „experimente” erau atât de incredibile, încât administraţia Eisenhower a decis întreruperea lor... Nouăsprezece băieţi retardaţi mintal, care credeau că participă la un club de ştiinţă în perioada 1940-1950, au fost hrăniţi de fapt cu lapte radioactiv, servit de cercetătorii care doreau să afle mai multe despre sistemul digestiv, relatează ziarul Boston Sunday. „Cercetătorii” în cauză erau afiliaţi unor instituţii de prestigiu, cum a fi Harvard University şi Massachusetts Institute of Technology; naivii lor subiecţi proveneau de la şcoala de stat din Fernald...

[Legat de iradierea femeilor însărcinate, pentru a se vedea eventualele rezultate] Cifrele din articolele din Boston Globe s-au dovedit totuşi a fi departe de adevăr, pentru că numărul femeilor însărcinate, iradiate cu materiale radioactive în timpul acestor „experimente”, se pare că a fost de ordinul a mii... câţiva dintre copiii expuşi la fier radioactiv în timpul sarcinii au murit... Purtătorii de cuvânt ai armatei au recunoscut faptul că 239 de zone populate din Statele Unite au fost acoperite cu bacterii, între 1949 şi 1969. Testele au implicat acoperirea zonelor Alaska şi Hawaii, precum şi oraşele San Francisco, Washington, Key West şi Panama City din Florida. Unele teste au fost mai restrânse, de pildă cele în care bacteriile au fost pulverizate deasupra Pennsylvania Turnpike sau în metroul din New York City.

„Cercetători de prestigiu”, scrie Leonard A. Cole, „au declarat la audieri că testele erau necorespunzătoare şi periculoase… incidenţa bolilor a crescut brusc în zonele învecinate acestor teste.[6]

A doua parte a problemei constă în faptul că, în lipsa unui public informat care să-şi conducă propriile afaceri comunitare, ştiinţa a slujit întotdeauna intereselor finanţatorilor ei. Patronii ştiinţei tind să constituie o elită puţin numeroasă, puternică, caracterizată printr-o atitudine subversivă de tip stat în stat. Dacă experimentele medicale menţionate aici sunt greu de acceptat de către public, aceste experimente aberante respectă cel puţin forma ştiinţifică şi pot fi refăcute, validate sau respinse. Totuşi, publicul nu înţelege (şi nici cercetătorii nu par să înţeleagă) că aşa-numita „ştiinţă socială” nu e o ştiinţă, ci mai degrabă ceea ce profesorul Hobbs a denumit ca „scientism.” Experimentele asupra comportamentului uman, fără limitele impuse printr-un protocol ştiinţific, sunt uşor de manipulat şi au fost deseori exploatate de cei în funcţii de încredere pentru a schimba stilul de viață al americanilor din a doua jumătate a secolului douăzeci.

Cine nu a auzit până acum de experimentele cu sifilis de la Tuskeegee? Dacă nişte cercetători americani lasă în mod voit nişte oameni să moară lent de sifilis, dacă alţii infectează femei însărcinate, punând în pericol viața copiilor nenăscuţi, dacă alţi cercetători lipsiţi de morală injectează cu hepatită copii retardaţi, atunci de ce nu ar putea nişte cercetători americani să-i înveţe pe nişte pederaşti şi pe nişte pedofili anumite „tehnici” pentru abuzarea sexuală a unor copii, în numele „ştiinţei”? Privind la rece faptele criminalilor ştiinţifici ai Americii şi complicitatea comunităţii ştiinţifice, prin tăcere sau sprijin, nu ar putea oare acei cercetători, care de obicei nu se simt îngrădiţi de standarde religioase sau de teamă, să însele publicul în ceea ce priveşte numărul bărbaţilor care au aventuri amoroase sau numărul homosexualilor? Ar putea cercetătorii, alături de colegii lor filantropici, pedagogi şi jurişti, de care îi leagă un gând comun şi aceleaşi porniri sexuale, să ţeasă strategii pentru a-şi folosi considerabila influentă din a doua jumătate a secolului 20 pentru a schimba atitudinea americanilor şi legislaţia în favoarea propriilor interese?

Contextul istoric

Truman a preluat funcţia de preşedinte în 1945 şi la scurt timp a lansat bomba atomică. Documentele lui Kofsky sugerează faptul că raportul revoluţionar al lui Kinsey a servit ca mijloc de abatere a atenţiei publice. Totuşi, în timp ce bomba atomică a ucis mii de oameni şi a vătămat Japonia de-a lungul mai multor generaţii, „bomba Kinsey” a curmat vieţile a milioane de oameni şi a contribuit major la dezintegrarea instituţiei şcolare, a universităţilor şi a controlului public în toată America.

Bomba atomică din 1945: Al doilea război mondial s-a încheiat în 1945 după ce America, în frunte cu cercetători ca Robert Oppenheimer, asemenea unui Prometeu modern, a lansat bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. Dintr-odată toată America a fost cuprinsă atât de bucurie, cât şi de vină. Emoţiile au ajuns la paroxism pentru că, alături de imensa uşurare că „a mers” şi că sângerosul război era încheiat acum, venea şi realizarea faptului că, dacă Dumnezeu a creat pământul, acum ştiinţa îl poate distruge.

Pe de-o parte, americanii au fost uimiţi de capacitatea lui Oppenheimer de a pune capăt războiului. Pe de alta, credinţa în ei înşişi ca salvatori ai lumii a fost zguduită atât de teama nucleară, cât şi de veştile despre copiii japonezi arsi, toate contribuind la subminarea sentimentului lor de integritate morală. Ajutaţi de o armată care acum distribuia prezervative, mântuitorii în uniformă ai Europei şi Asiei încălcau promisiunile tării lor puritane. În 1946, soldaţii americani reveneau acasă, la neveste şi iubite, plini de boli venerice, cu o incidenţă mai mare decât la epidemia din primul război mondial. Cu toate acestea, epidemia de boli venerice care făcea ravagii peste mări şi ţări a fost stinsă în Statele Unite, băieţii în călduri, mustind de penicilină, fiind dornici acum de patul conjugal alături de iubitele lor antebelice.

Bomba atomică din 1948: Trei ani mai târziu, după zeci de ani de pregătiri clandestine şi o campanie publicitară neobosită, dr. Kinsey lansa ceea ce s-a numit atunci „Bomba Kinsey”, asupra deja fragilului sentiment de virtute morală al Americii. Învelite în etichetă ştiinţifică, statisticile măsluite ale lui Kinsey păreau să dovedească că America este o naţiune de ipocriţi sexuali, de mincinoşi, laşi şi devianţi, în ciuda faptului că toate datele lui Kinsey erau respinse de informaţiile publice privind sănătatea publicului. În timp ce Armata constata rate fantastice ale bolilor venerice peste graniţă, acasă în America nu existau asemenea cifre ridicate pentru avort, violuri sau pentru alte infracţiuni de natură sexuală. Corect sau fals, soldaţii noştri se poate să-şi fi dat în petec peste graniţă, dar acasă nu mai făceau ce făcuseră acolo.

În ciuda incidenţei reduse a bolilor venerice şi a sexului extramarital, în ciuda faptului că toţi aveau prieteni şi familii credincioase şi morale, America a fost puternic zguduită de datele lui Kinsey. Presa l-a acuzat pe Kinsey că ar fi pus la cale o diversiune pentru abaterea atenţiei publice de la avertizările lui Truman privind războiul rece. Kinsey afirma că 98% dintre bărbaţi şi aproximativ jumătate dintre femei aveau relaţii sexuale premaritale, că 95% dintre americani erau potenţiali infractori sexuali şi că cel puţin 10% dintre bărbaţi erau homosexuali. Şi, deşi nimeni nu observase că 317 bebeluşi şi copii fuseseră „testaţi” de către Kinsey pentru obţinerea datelor sexuale la copii, educatorii preluau concluziile acestuia – anume că copiii au un instinct sexual încă de la naştere, deci educaţia sexuală în şcoli (în stilul lui Kinsey) ar trebui să fie obligatorie.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: Cum a obţinut Kinsey statisticile privind sexualitatea infantilă, date care aveau să transforme şcolile, instanţele, presa şi dormitorul? Mai pe scurt, echipa lui Kinsey a participat la abuzarea sexuală a celor 317 bebeluşi şi copii?

Redau mai jos „Tabelul 34. Exemple de orgasm multiplu la băieţii pre-adolescenţi. Unele cazuri de frecvente mai mari” (Comportamentul sexual al bărbaţilor, 1948). Cum au fost obţinute aceste cifre?

Kinsey și studiul său pedofil

Cercetările lui Kinsey asupra orgasmului la copii

Cercetările doctorului Alfred Kinsey cu privire la orgasmul la copii sunt descrise în Capitolul 5 din cartea sa Comportamentul sexual al bărbaţilor (1948).[7] Unele dintre concluzii sunt prezentate în tabelele 30-34. Numărul copiilor din cele cinci tabele sunt 214, 317, 188, 182 şi, respectiv, 28. Vârstele minime sunt un an, două luni, cinci luni (vârstele copiilor nu apar la tabelul 33) şi respectiv cinci luni. Tabelele specifică şi experimentele sexuale; de exemplu, Tabelul 32 vorbeşte despre „viteza orgasmului la pre-adolescenţi; durata stimulării; observaţii cronometrate cu un ceas.”

Cum a făcut Kinsey, a instigat sau încurajat asemenea practici? A folosit pedofili pentru a obţine datele din Tabelele 30-34? În cartea sa, din postura de reporter la fata locului, Kinsey nu descrie prea clar ce rol a avut el. Oricum, colegul lui Kinsey, C. A. Tripp, a făcut o declaraţie edificatoare în timpul unui interviu televizat din 1991:

[Reisman] afirmă că datele proveneau de la pedofili, că el [Kinsey] lucra cu pedofili care fuseseră instruiţi să folosească cronometre, să înregistreze date, să desfăşoare analize… Aceştia erau observatori instruiţi.[8]

Se pun două întrebări: Ce fel de instruire (pregătire) primiseră aceşti „observatori instruiţi”? Şi cine i-a „instruit”? Probabil dr. Tripp sau alţii pot răspunde la aceste întrebări. Într-o analiză apărută în 1991 în revista medicală britanică The Lancet se afirmă:

Din punct de vedere ştiinţific, există dubii serioase legate de eşantioanele lui Kinsey şi de observaţiile imorale, posibil infracţionale legate de copii… Kinsey le-a lăsat foştilor săi colegi datoria de a da nişte explicaţii.[9]

Tripp nu este singurul coleg al lui Kinsey care recunoaşte că de fapt Kinsey a folosit nişte pedofili pentru studiile privind sexualitatea la copii. Un interviu cu dr. Paul Gebhard, fost preşedinte al Institutului Kinsey şi co-autor alături de Kinsey, confirmă această realitate:

Întrebare: „Deci acolo erau nişte pedofili cu cronometre?”

Dr. Paul Gebhard: „Da, făceau ce le spuneam noi!”

Întrebare: „Şi în mod evident, orgasmul a cel puţin 188 copii a fost măsurat cu un cronometru, conform…”

Dr. Gebhard: „Da, cu un cronometru. Aşa e, îmi amintesc. Nu realizasem că erau atât de mulţi.”

Întrebare: „Aceste experimente ale pedofililor asupra copiilor erau teoretic ilegale.”

Dr. Gebhard: „A, da.”[10]

Molestarea copiilor în numele ştiinţei

În Comportamentul sexual al bărbaţilor, dr. Kinsey afirma că datele despre cei 317 copii proveneau de la „9 dintre subiecţii noştri adulţi.”[11] Totusi, dr. John Bancroft, actualul director al Institutului Kinsey, infirmă acest lucru. După ce a examinat datele, dr. Bancroft a indicat că datele din Tabelul 31 au provenit de la un singur subiect adult.[12] Există şi alte cazuri în care concluziile lui Kinsey legate de date numerice – concluzii cu implicaţii importante, în cazul în care sunt adevărate – sunt considerate astăzi ca fiind manipulate sau false.[13,14,15] O analiză a datelor originale şi a concluziilor lui Kinsey este aşteptată de mult timp.[16,17]

„Observatorii instruiţi” ai lui Kinsey îi testau pe bebeluşii de 5 luni pentru orgasme repetate, prin:

…proceduri statistice şi de studiu empirice… care au condus la… observaţii privind activităţi sexuale specifice cum ar fi erecţie, încordare pelviană şi alte câteva caracteristici ale unui orgasm adevărat, pentru lista celor 317 băieţi pre-adolescenţi care include băieţi de la 5 luni până la vârsta adolescenței.[18]

Orgasmul era definit astfel:

Încordare extremă cu convulsii violente: …ridicare bruscă şi zvâcnire a corpului… gâfâieli… încleştare a mâinilor, grimasă, uneori cu limba afară; spasm al întregului corp sau al unor porţiuni… mişcare violentă a penisului… gemete, icnituri sau plânset violent, uneori cu multe lacrimi (în special la copiii mai mici)… râset isteric, vorbit, reacţii sadice sau mazochiste… tremur extrem, ameţeală, pierderea culorii şi uneori leşin… unii resimt o durere mare şi uneori ţipă… dacă penisul este numai atins… unii, înainte de producerea orgasmului, tind să se îndepărteze de partener şi fac eforturi să evite paroxismul, deşi obţin o anumită plăcere din respectiva situaţie.[19]

Lester Caplan, de la Consiliul American de Pediatrie, a analizat capitolul 5 din cartea lui Kinsey şi a remarcat: „Un om nu poate face aceasta cu atât de mulţi copii. Aceşti copii trebuie ţinuţi sau legaţi, altfel nu vor răspunde voluntar”[20] în special dacă totul se înregistrează video.[21]

Experimentele cu copii au fost neobişnuit de lungi. Kinsey afirmă că după două ore „[adultul] oboseşte iar calitatea înregistrărilor scade.”[22] Totuşi, Kinsey vorbeşte despre „interviuri” orgasmice de 24 de ore la copii de 4, 10 şi 13 ani; de 10 ore la un băiat de patru ani, de opt ore la unul de nouă şi unul de 13 şi aşa mai departe.[24] Interviul cu dr. Gebhard oferă mai multe detalii despre aceste tehnici.[25]

Dr. Kinsey a declarat chiar că unii observatori „au provocat erecţii [copiilor]…pe perioade de luni sau ani,”[26] dar că echipa lui Kinsey nu i-a intervievat „pe cei psihotici, care aveau o memorie slabă, care aveau halucinaţii sau fantezii capabile să afecteze rezultatele.”[27]

Ce fel de oameni erau cei din echipa lui Kinsey? Se pune întrebarea: Cine a făcut aceste experimente? Aşa cum am arătat, echipa lui Kinsey a inclus şi o serie de „observatori instruiţi”. Iată cuvintele lui Kinsey:

Am obţinut date mai bune de la bărbaţi adulţi care avuseseră contacte sexuale cu băieţi mai mici şi care, pe baza experienţei lor de adult, puteau recunoaşte şi interpreta reacţiile băieţilor. Din nefericire… [numai] 9 dintre subiecţii noştri adulţi au observat un orgasm. Unii dintre aceşti adulţi sunt persoane instruite, care au ţinut jurnale sau alte evidente pe care ni le-au pus la dispoziţie… cu referire la 317 pre-adolescenţi care au fost fie observaţi masturbându-se sau… fiind cu alţi băieţi sau adulţi.[28]

Există câteva întrebări grave la care ar trebui să răspundă directorii de la Institutul Kinsey – pentru că modelul lui Kinsey se pare că este cel mai influent model pentru educaţia sexuală predată astăzi în şcolile americane. Din acest motiv este importantă ancheta propusă de Congresul SUA. Cum a ştiut echipa lui Kinsey că un băieţel de 11 luni a avut 10 orgasme într-o oră? (Vezi Tabelul din acest articol.) Cum au verificat aceste date? Unde erau părinţii copiilor? S-a încercat identificarea copiilor? Cine au fost subiecţii din Tabelul 34?[29,30] Cu siguranţă, aceştia nu erau copiii prezentaţi în fotografiile distribuite presei, cum ar fi fetița de aproximativ patru ani care se joacă inocent cu „unchiul Prock”.

Mai mult, dr. Gebhard a afirmat într-o scrisoare adresată mie că ei nu au urmărit evoluţia ulterioară a acestor copii pentru că era „imposibil sau prea costisitor.”[31] Ulterior Gebhard a spus că Kinsey a avut dreptate, unii copii au fost monitorizaţi şi „avem câteva nume” ale copiilor.[32] Totuşi, nu avem răspunsul la întrebarea „Unde sunt copiii din Tabelul 34?” Este acum la latitudinea Congresului SUA să afle ce s-a petrecut de fapt la Institutul Kinsey.

H.R. 2749 – Legea Protecţiei Copilului şi a Eticii în Educaţie din 1995 – este o lege menită să stabilească dacă cele două cărţi principale ale lui Kinsey referitoare la comportamentul sexual „sunt rezultatul unei fraude sau al unei infracţiuni penale.” Evident, ar fi util să se strângă toate datele despre activitatea lui Kinsey şi a colegilor săi, ca apoi acestea să fie făcute publice într-o manieră responsabilă. Există nişte întrebări legate direct sau indirect de H.R. 2749:

- Au acţionat Kinsey şi colegii lui într-o manieră etică atunci când au colectat şi publicat date despre subiecţi umani, în special copii?

- Separat de consideraţiile etice, şi-au analizat şi publicat datele corect din punct de vedere ştiinţific?

- Au fost solicitate, folosite şi raportate corect fonduri federale?

- Cele trei răspunsuri de mai sus indică o încălcare a legilor federale ale SUA?

Dacă informaţiile strânse şi publicate de Kinsey se dovedesc a fi eronate sau a fi implicat acţiuni penale, care sunt atunci implicaţiile asupra utilizării acestor informaţii în ştiinţă, educaţie, legislaţie şi politica publică? În mod specific, în ce măsură ar trebui guvernul federal[33] să finanţeze sau să oprească publicarea şi folosirea acestor informaţii?

Cifrele lui Kinsey privind homosexualitatea

Având în vedere cele de mai sus, este şocant că, aproape peste noapte, după lansarea cărţii lui Kinsey (şi după o succesiune de întâlniri publice organizate anterior la Institutul Kinsey pentru reporterii favorabili), au răsărit o suită de cărţi, articole, filme, ştiri, desene animate, emisiuni radio şi TV ca parte a unei campanii publicitare menite să instituţionalizeze afirmaţiile lui Kinsey. Americanii îl credeau „pe cel mai faimos om din ultimii zece ani”, în sensul că societăţile primitive şi permisive din punct de vedere sexual erau mai fericite decât domnul şi doamna Jones.

A crede orice lansează pe piaţă aceşti oameni şi discipolii lor înseamnă a avea încredere în cei care folosesc un limbaj ştiinţific pentru a-şi urmări interesele personale, criminale şi/sau sexuale. Astfel, indiferent de cifrele lansate de Kinsey cu privire la procentul homosexualilor în societate, toate acestea devin automat la fel de false ca şi datele despre sexualitatea infantilă.

Kinsey a fost nu numai părintele revoluţiei sexuale, după cum s-a exprimat Hugh Hefner (fondatorul revistei Playboy), ci şi al revoluţiei homosexuale. Harry Hay i-a conferit acest merit atunci când a citit în 1948 că Kinsey a descoperit că 10% dintre bărbaţi ar fi homosexuali. Urmând aceeaşi reţetă de succes a mişcării pentru drepturile negrilor, Hay, un comunist cu state vechi în activismul social, a declarat că 10% constituie o forţă politică - o „minoritate sexuală” capabilă să pretindă „drepturi”. Având acum în mână datele lui Kinsey, Hay a fondat Societatea Mattachine.

Dar 26% (1.400) dintre subiecţii adulţi ai lui Kinsey erau deja „infractori sexuali”.[34] Pe baza datelor disponibile, alţi 25% erau deţinuţi; alţii erau „peşti”, „spărgători” şi „hoţi”; aproximativ 4% erau cocote masculine şi borfaşi; câteva sute erau activişti homosexuali din diferite baruri pentru homosexuali din întreaga tară.[35] Acest grup de scursori şi devianti sociali a devenit reprezentativ pentru echipa lui Kinsey. „Ajutată” de o presă adecvată, lumea a ajuns să creadă ceea ce i se spunea de către cercetătorii noştri de marcă - anume că perversiunile sexuale sunt la ele acasă în America şi că educaţia sexuală şi legile trebuie schimbate pentru a reflecta „realitatea” lui Kinsey.

După lansarea cărţii Kinsey, Sex and Fraud,[36] directorul de atunci al Institutului Kinsey, dr. June Reinisch, a iniţiat o acţiune „CONFIDENŢIALĂ”, prin care răspândea în masă un material de 87 de pagini conţinând critici la adresa autoarei Judith Reisman. Una dintre acuzaţiile pe care Reinisch voia să le repudieze era aceea că procentul lui Kinsey - 10-47% dintre bărbaţi sunt homosexuali - fusese în mod fraudulos generalizat la „publicul larg”. (Cifrele lui Kinsey despre homosexualitate fuseseră dovedite complet false în 1948 de către Albert Hobbs et al, precum şi de alţi câţiva cercetători de atunci încoace.) În scrisoarea ei către fostul director al Institutului şi co-autor alături de Kinsey, dr. Paul Gebhard, Reinisch nega culpabilitatea echipei lui Kinsey în cazul abuzurilor sexuale asupra copiilor şi declara că echipa nu realizase niciodată acele experimente. Reinisch i-a solicitat ajutorul lui Gebhard pentru a o discredita pe Reisman. Ea a scris:

Mai departe, cu privire la eşantioane şi la generalizarea concluziilor la ansamblul populaţiei, în cele două volume Kinsey arată foarte clar la care date şi la care grup se referă pentru a-şi formula concluziile. El nu a folosit niciodată date de la eşantioane speciale, obţinute de la populaţii cum ar fi homosexualii sau deţinuţii, pentru a face generalizări pentru publicul larg.[37]

Din nefericire, dr. Gebhard i-a răspuns lui Reinisch pe 6 decembrie 1990 că se înşela şi că Kinsey chiar se folosise de „comunitatea homosexualilor”, a pedofiliilor şi de deţinuţi pentru a generaliza la populaţia Americii. Gebhard scrie:

În scrisoarea dvs. din 3 decembrie, pe care aţi trimis-o mai multor persoane printre care şi mie, respingeţi afirmaţiile lui Judith Reisman referitoare la Kinsey şi la Institut. Totuşi, mi-e teamă că ultimul paragraf de pe pagina 1 ar putea să vă pună într-o postură dificilă dacă ar fi văzut de Reisman. Astfel, doresc să vă informez pentru a vă lua precauţiile necesare. Paragraful se încheie cu afirmaţia: „El nu a folosit niciodată date de la eşantioane speciale, obtinute de la populaţii cum ar fi comunitatea homosexualilor sau deţinuţi pentru a generaliza la publicul larg.” Această afirmaţie este incorectă. Kinsey chiar a inclus deţinuţi în eşantionul folosit de el pentru Sexual Behavior in the Human Male...

Cât despre generalizarea la întreaga populaţie, în primul său volum Kinsey a făcut o generalizare la întreaga populaţie a SUA. Vedeţi, de pildă, tabelele de la pagina 188 şi 220 unde face extrapolări evidente la Statele Unite...

Îmi pare rău, dar nici dvs. şi nici personalul dvs. nu păreţi familiarizaţi cu prima carte a lui Kinsey şi nici cu The Kinsey Data, dat fiind că faceţi această afirmaţie eronată în scrisoarea dvs.[38]

Concluzie

Kinsey este un exemplu elocvent în care orientarea personală a influenţat ştiinţa şi morala în societate. Ce motive ar fi putut conduce la fraudarea datelor şi la a afirma că jumătate dintre bărbaţii americani ar fi homosexuali? Probabil propriile dorinţe ale lui Kinsey, pe care el le-a cuantificat pentru a plăsmui o „realitate” după propriile lui vise. A fost oare Kinsey un homosexual sau un pedofil ascuns?

În trecut, frauda ştiinţifică era justificată prin motive economice şi politice, însă la Kinsey, nu cumva „ştiinţa” sa era un produs al moralităţii şi al înclinaţiilor sale sexuale? Dacă aşa stau lucrurile, cu siguranţă nu a fost el ultimul. În ultimii ani, lumea a văzut şi alţi „oameni de ştiinţă” (Hamer, LeVay, Pillard et al) ale căror realizări nu prezintă nici urmă de obiectivitate şi care par mai degrabă să-şi justifice comportamentul prin „studiile” lansate pe piaţă. Dacă aceşti cercetători ar fi lansat concluzii despre libelule, despre faună sau despre asteroizi, atunci nu ar fi fost nici un motiv de îngrijorare; totuşi, frauda stă în faptul că, într-o societate în care ştiinţa este religia preferată (o religie în care nu există păcat) iar oamenii de ştiinţă sunt preoţi - cuvintele acestor oameni sunt o adevărată Evanghelie (indiferent de ce bază au, dacă au) în domenii atât de importante cum este sexualitatea. Din nefericire, lumea ştiinţifică şi Occidentul în general au înghiţit găluşca lui Kinsey.

Indiferent de orientarea sexuală a lui Kinsey, cercetătorii şi profanii trebuie să ştie că el a realizat un studiu de neconceput referitor la sexualitatea copiilor. Datele Institutului Kinsey referitoare la orgasmul la copii sunt, în cel mai bun caz, o invenţie sau, în cel mai rău caz, rezultatul molestării unor copii. În ambele cazuri, Institutul Kinsey se face vinovat de activitate penală iar constatările lor sunt suspecte şi înşelătoare. De asemenea, lucrurile trebuie reevaluate pentru că Kinsey a deturnat un întreg domeniu ştiinţific pentru aproape jumătate de secol, lăsând în urmă un prejudiciu de nedescris pentru familii, relaţiile umane şi sufletul omului.

Controlul informaţiilor despre sexualitate s-a aflat prea mult timp în mâna celor ca Kinsey - cercetători imorali, oameni fără conştiinţă sau onoare, care au născut un bastard de revoluţie sexuală. În aceste condiţii, nu ar trebui să fie nici o surpriză pentru cei din campusurile universitare şi din sălile de tribunal că poporul american l-a urmat pe Kinsey şi pe discipolii acestuia, cu toţii devenind rigizi la ideea de conştiinţă şi onoare. Este evident că agresiunile sexuale şi hedonismul au cale mai liberă în societatea noastră de după Kinsey decât înainte.

Indiferent de înclinaţiile şi motivaţiile sexuale ale lui Kinsey, după al doilea război mondial Kinsey a început să acţioneze la unison cu o serie întreagă de educatori, jurişti şi specialişti revizionişti, care au stabilit împreună cu sponsorii lor care trebuie să fie calea de urmat de către America, prin intermediul sistemului educaţional (viitorul) şi al celui juridic (standardul de judecată). Anterior rapoartelor Kinsey, legislaţia americană incrimina sodomia, adulterul, desfrâul şi faptele similare, iar cei care le săvârşeau erau declaraţi indezirabili. După Kinsey, fapte care erau înainte infracţiuni au început să devină acceptabile, alături de cei ce le înfăptuiau. Noul sistem legislativ l-a folosit pe Kinsey ca autoritate ştiinţifică supremă şi astfel a îndreptat America într-o direcţie descendentă, astăzi fiind promovată o întreagă panoplie de deviaţii sexuale specifice trecutului primitiv al omenirii.

În transformările care au urmat războiului, Kinsey a remodelat felul în care lumea privea sexualitatea şi a separat sexualitatea de funcţia ei procreaţională, formulând o nouă sexualitate liberă, egocentrică şi recreaţională.

Kinsey trăieşte şi domneşte astăzi în sălile de clasă din aproape întreaga lume. Cele Zece Porunci au fost date afară din școli pentru a se face loc proiectului „unu din zece” al lui Kinsey, iar „prima nocte” - obiceiul medieval prin care un lord local altera inocenţa, modestia şi virtutea unei tinere (obicei redat în filmul Braveheart) este astăzi o practică larg acceptată în micul nostru sat planetar.

Se poate spune că Kinsey şi-a vândut sufletul pentru a-şi câştiga un loc în istorie, însă a venit vremea ca sufletul Americii să fie luat înapoi de la cei care, prin intermediul unei ştiinţe frauduloase şi criminale, l-au condus în minciună. S-au împlinit cincizeci de ani de când Kinsey şi-a împrăştiat otrava asupra întregii lumi. Să dăm perdeaua la o parte şi să evaluăm cum trebuie întreaga activitate a lui Kinsey.

Note de subsol

[1]The Institute For Media Education, Box 7404, Arlington, Virginia, 22207.

[2]Editorial din revista Science, 9 ianuarie 1987.

[3]Vezi Long Road to Freedom: The Advocate History of the Gay and Lesbian Movement, ed. Mark Thompson, Stonewall Inn Edition, New York: St. Martin's Press, 1994, pag. 22, 59-60, 102, 164.

[4]The Lancet (aprilie 1971), preluat din raportul Departamentului de Sănătate şi Servicii pentru Populatie „Protectia subiectilor umani”, FR 52880, 23 noiembrie 1982.

[5]Frank Kofsky, Harry S. Truman and the War Scare of 1948, New York: St. Maritn's Press (1995), p. xvii.

[6]Ibid., pag. xix.

[7]Paginile principale din volumul din 1948 al lui Kinsey - Male, pag. 157-192, „Early Sexual Growth and Activity.”

[8]”The Donahue Show”, înregistrare, 5 decembrie 1990.

[9]The Lancet, 2 martie 1991, pag. 547.

[10]Discutie telefonică înregistrată între J. Gordon Muir, editor al cărții Kinsey, Sex and Fraud, şi Paul Gebhard în data de 2 noiembrie 1992.

[11]Volumul Male, pag. 177: Cei nouă bărbaţi „au observat asemenea orgasm. Unii dintre aceşti adulţi sunt persoane instruite, care au ţinut jurnale sau alte evidente pe care ni le-au pus ulterior la dispoziţie; şi de la ei avem informaţiile despre cei 317 pre-adolescenţi care au practicat fie masturbare, fie au fost urmăriţi în contact cu alţi băieţi sau adulţi.” The Washington Post (8 decembrie 1995, pag. F1, F4) îl citează pe dr. Bancroft: „Kinsey dă impresia că datele au provenit de la trei sau patru bărbaţi, dar era doar unul.” El speculează că Kinsey „a acţionat aşa pentru că se temea de reacţia publicului la aflarea vestii că datele cu care lucra el proveneau de la un infractor sexual.” În alt loc Bancroft este citat afirmând „Am studiat datele pe care se bazează aceste tabele şi sunt aproape sigur că datele pentru toţi cei 317 copii provin de la un singur adult...” (19 septembrie 1995, Indianapolis Star, A1, A4), etc.

[12]The Indianapolis Star, 19 septembrie 1995, pag. 4, col. 1, „un cercetător mai în vârstă.”

[13]Practici cum ar fi „forţarea” unor răspunsuri corecte din partea subiecţilor şi sugerarea ideii că investigatorii ar putea găsi un mijloc pentru a trata datele în caz că sunt nemulţumiţi de răspunsuri, nu au nimic de-a face cu ştiinţa adevărată, volumul Male, Op. cit., pag. 55.

[14]Ibid., pag. 58.

[15 ]Pomeroy, Wardell, Dr. Kinsey and The Institute For Sex Research. Harper & Row, New York (1972), pag. 208-209. „Până în 1946, el, Gebhard şi cu mine intervievasem cam 1.400 de deţinuţi (agresori sexuali) din mai multe închisori din vreo zece state.” (La această pagină Pomeroy remarcă explicaţia lui Kinsey că toţi bărbaţii americani sunt nişte infractori sexuali virtuali, prin lege, şi de aici nevoie de a abroga legislaţia referitoare la infracţiunile sexuale). Datele lui Kinsey includeau devianţi sexuali şi deţinuţi, prezentaţi ca reprezentând americanul de rând. Fosta directoare a Institutului Kinsey, dr. June Reinisch scrie că Kinsey „nu a folosit niciodată date de la eşantioane speciale obţinute de la populaţii cum ar fi comunitatea homosexualilor sau deţinuţi, pentru a generaliza la publicul larg” iar dr. Gebhard i-a răspuns „Mi-e teamă că ultimul paragraf de pe pagina 1 ar putea să vă pună într-o postură dificilă dacă ar fi văzut de Reisman... Kinsey chiar a inclus deţinuţi în eşantionul folosit de el pentru Sexual Behavior in the Human Male.”

[16]Vezi Maslow şi Sakoda, „Volunteer Error in the Kinsey Study,” Journal of Abnormal and Social Psychology, 47, 1952 (pag. 259- 262).

[17]Scriind în Our Sexuality, (editia a 2-a), Menlo Park, California: The Benjamin/Cummings Publishing Co. sexologists, Crooks & Baur, oferă o opinie sexologică asupra termenului „observare directă”: O a treia metodă pentru studierea comportamentului sexual este observarea directă. [subliniat în original.] Acest tip de cercetare variază ca formă şi detalii, mergând de la studii de laborator care observă şi înregistrează răspunsurile sexuale, la observarea participantului în timpul unor activităţi sexuale ale acestuia alături de cercetător” (pag. 64).

[18]Kinsey, volumul Male, pag. 181.

[19]Ibid., pag. 160-161.

[20]Scrisoare către Judith Reisman de la Lester Caplan (Baltimore, Maryland), diplomat, Comitetul American de Pediatrie, privind datele despre copii.

[21]Vezi proba E, scrisoarea lui Pomeroy către Reisman, par. 2: „Unele dintre aceste surse s-au adăugat la înregistrările lor scrise, verbale şi, în unele cazuri, video.” Institutul Kinsey este vizat pentru că deţine o selecţie de filme şi fotografii cu pornografie infantilă.

[22]Kinsey, volumul Male, pag. 181.

[23]Ibid., pag. 180.

[24]”A fost Kinsey un impostor şi un pervers?,” The Village Voice, 11 decembrie 1990, p. 41.

[25]Op. cit. fn #9.

[26]Kinsey, volumul Male, pag. 177. Mai mult, aşa cum arată Lewis Terman în materialul său despre Kinsey: „Autorul prezintă (pag. 39) „câteva sute” de persoane care reprezentau „grupuri infracţionale: cocote masculine, prostituate, contrabandişti, peşti, deţinuţi, hoţi şi spărgători. La rândul lor, aceştia au adus cu ei pentru studiu alţii de teapa lor, dar nu ni se spune cât de mulţi. Terman remarcă şi că subiecţii de studiu proveneau printre altele de la „o scoală de stat pentru handicapaţi mintal, două cămine de copii şi două case pentru mamele singure... plus „peste 1.200 de indivizi condamnaţi pentru agresiuni sexuale” (Lewis Terman, Sexual Behavior in American Society: An Appraisal of the First Two Kinsey Reports, NYC: W.W. Norton & Co., 1955, pag. 447).

[27]Ibid., pag. 37.

[28]Ibid., pG. 177. Sublinierea autoarei.

[29]După ce am pus aceste întrebări în 1981, Institutul Kinsey a lansat o campanie de 12 ani pentru a-mi boicota cercetările. Au trimis peste tot un material de 87 de pagini cu titlul „confidenţial”.

[30]Dincolo de Kinsey, Sex and Fraud (1990), documentarul The Children of Table 34 (Copiii din Tabelul 34) narat de Ephrem Zimbalist Jr. este un instrument foarte important pentru a înţelege felul în care au fost folosite datele lui Kinsey pentru a-i minţi pe americani. Filmul prezintă istoria fraudei lui Kinsey şi îl indică pe Kinsey ca părinte al activismului homosexual şi al educaţiei sexuale din şcolile de astăzi.

[31]Scrisoare lui Gebhard către mine, 11 martie 1981.

[32]În volumul Male, Kinsey descrie traumele copiilor (pe care le interpreta ca fiind orgasme), pretinzând că ar avea date şi despre „un procent redus de băieţi mai mari şi adulţi care au aceste reacţii şi ulterior, de-a lungul vieţii,” pag. 161. Gebhard spune şi că ei au nume, Op. cit. fn #9.

[33]În majoritatea comunicatelor lor de presă, Indiana University neagă că ar fi primit fonduri federale care au fost folosite pentru subvenţionarea lui Kinsey. Totuşi, pe lângă alte subvenţii, în 1937 Institutul Naţional pentru Sănătate Mintală a acordat aproximativ 50.000 de dolari pe an timp de trei ani Institutului Kinsey, câţiva ani înainte de finalizarea studiului acestuia despre sexualitate. Mai mult, mai multe milioane de dolari provenind de la instituţii scutite de impozite au fost direcţionate către cercetările lui Kinsey, în timp ce alte milioane de fonduri statale şi federale continuă să fie îndreptate către Institutul Kinsey.

„În 1957, sub conducerea lui Gebhard, s-au identificat noi surse de finanţare federală şi privată... În anii 1970, cu finanţarea de la Institutul Naţional de Sănătate Mintală, Institutul Kinsey şi-a putut crea un serviciu de informaţii,” Raportul SIECUS, Septembrie 1985, 6-7.

În broșura oficială, Institute for Sex Research, Indiana University (1970) se afirmă: „Veştile despre eforturile lui Kinsey a ajuns la Comitetul Naţional pentru Cercetarea Sexualităţii atunci când el a solicitat o finanţare... la sfârşitul anilor 1940 [şi a primit] 1.600 de dolari, fonduri furnizate de Divizia Medicală a Fundaţiei Rockefeller.... a crescut la 7.500 dolari.... în 1946 a ajuns la 35.000 dolari... Institutul Naţional pentru Sănătate Mintală a acordat Institutului primul dintr-o serie de granturi destinate să continue în timp şi să constituie un sprijin financiar major pentru cercetările Institutului. Un tribunal districtual a decis că Institutul poate să importe în scopuri ştiinţifice orice fel de materiale erotice şi a permis ca aceste materiale să fie trimise prin poștă... un moment de răscruce pentru relaţiile dintre ştiinţă şi lege.” pag. 3, 6.

[34]Wardell Pomeroy, Dr. Kinsey and the Institute for Sex Research, New York: Harper and Row (1972), pag. 208.

[35]Ibid. Vezi şi biografia de la BBC a lui Kinsey din 7 august 1996.

[36]Judith Reisman, Kinsey, Sex and Fraud (Lafayette, Louisiana: Huntington House, 1990). Revista medicală britanică, The Lancet, afirmă: „În Kinsey, Sex and Fraud, dr. Judith Reisman şi colegii ei dărâmă fundaţia celor două rapoarte [Kinsey].”

[37]Scrisoare către Paul Gebhard, 3 decembrie 1990.

[38]Scrisoare către Paul Gebhard, 6 decembrie 1990. Ambele scrisori sunt probe oficiale în instanţă.

Judith Reisman, Preşedinte al Institutului pentru Educaţie Media, și-a obţinut doctoratul în Comunicare la Case Western Reserve University. Este autoarea raportului privind prevenirea delicventei juvenile redactat pentru Departamentul de Justiţie al SUA, cu titlul „Images of Children, Crime and Violence” (Imagini ale copiilor, crimei și violenței, 1989), precum și al cărţilor Kinsey, Sex and Fraud (Kinsey, sexul și frauda, 1990) și Soft Porn Plays Hardball (Pornografia soft joacă tare, 1991). A apărut în publicaţiile ştiinţifice Ethology and Sociobiology, The New Universities Quarterly (Anglia), The New York University Review of Law and Social Change, și a redactat capitole și materiale pentru numeroase texte academice, manuale și cărţi.

Sursa: www.drjudithreisman.com