ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

CINDY: TATĂL MEU A FOST UN TRAVESTIT

 

Când eram copil, tatăl meu se travestea. Acest lucru mă făcea să mă simt foarte neplăcut în preajma sa. Era ceva ce mă tulbura, vizavi de rolul său de tată în relația sa cu mine. Voiam să fie tăticul meu, un tată adevărat. Voiam să am un tată care să o facă pe fetița lui să se simtă specială, iubită și apreciată.

Când am crescut mai mare, am început să cotrobăiesc prin pod, sperând să găsesc eventuale acte de adopție. Am scormonit în toate cutiile acelea din lemn. Ajunsesem la concluzia că fusesem adoptată, asta pentru că nu mă simțeam niciodată iubită de către tatăl meu. Orice tată își iubește fiica - mă gândeam eu. Simțeam că nici un tată care își iubește fiica nu o tratează cum mă trata el pe mine - felul în care mă privea și confidentele pe care mi le făcea. Am căutat de nenumărate ori eventuale documente de adopție, dar nu am găsit.

Mama era de ceva vreme internată în spital. Îmi amintesc că tata avea grijă de casă și de frații mei, de sora mea și de mine. Singurul lucru care m-a impresionat a fost când a luat hainele din sufragerie pentru a le împături. Am remarcat plăcerea cu care făcea asta. Părea să fie în lumea lui. Îmi amintesc că îl priveam să-mi spuneam că ceva nu e în regulă în ceea ce vedeam. Era ciudat pentru mine să-l văd bucurându-se în rolul de mamă. În acea perioadă, comportamentul său era tipic femeiesc. Nu știu ce anume l-a făcut să fie așa.

Simțeam că oricât de mult as fi încercat eu să-l iubesc, să mă port frumos sau să fiu ascultătoare, tot nu-l puteam schimba. Mă simțeam vinovată că nu putea face nimic care să-l "repare" pe tata. Voiam să-l repar, să-l fac mai bun și mai fericit. Dădeam vina pe mine pentru comportamentul său și mă gândeam că poate că eu îl rănisem în vreun fel, care dusese la asta. Poate fusesem un copil rău în ochii lui, poate îl dezamăgisem ca fiică sau poate că nu-l iubisem suficient. De ce era așa? De-a lungul copilăriei mele, mi-am pus de multe ori întrebarea aceasta.

În ochii unui copil există multă tulburare și frustrare să crească într-un asemenea mediu. Privești ceva ce nu pare a fi un comportament normal pentru un tată. Căutam semne care să-mi dea un indiciu că el se simțea psihic ca o femeie. Puteam să-i spun când stă picior peste picior ca femeile (un indiciu pe care el însuși mi-l oferise). Mi-a spus: "Dacă vezi că stau picior peste picior așa cum stau femeile, înseamnă că așa mă simt". Îl priveam pilindu-și unghiile - se simțea în lumea lui. Știam la ce se gândește pentru că îl cunoșteam. Speram ca nimeni de la serviciu să nu-l surprindă făcând asta. Dacă ușa de la dormitorul lui rămânea închisă mai mult timp, mă gândeam că se îmbracă. Astăzi, gândindu-mă la perioada aceea, îmi amintesc că am trecut de sute de ori prin fata ușii lui, bănuind ceva dar fiindu-mi teamă să știu ce se petrece cu adevărat dincolo de ușă.

Am căutat în alte direcții imaginea unui tată. Simțeam că tatăl meu nu era în stare să susțină o relație tată-fiică. Aveam un unchi grozav - el mi-a arătat cum ar fi trebuit să fie tatăl meu. Nu numai că-și iubea fiicele, dar avea și o relație deosebită cu ele. Ele se simțeau bine în compania tatălui lor. Eram invidioasă pe verișoarele mele, din cauză că aveau un asemenea tată. Mă uitam și la familiile prietenelor mele, să văd cum era tatăl lor. Știind ce atitudini avea însă tatăl meu, mă simțeam prost ca fată. Îmi era teamă că cineva va afla secretul meu. Îmi părea rău că sunt fată. Mă simțeam vinovată și chiar murdară ca fată.

Aveam 27 de ani când tata a plecat de acasă, decis să găsească ceea ce credea el că l-ar face fericit. A lipsit de acasă ani de zile. De sărbători mă gândeam la el. Ziua mea de naștere cădea de aniversarea căsătoriei părinților mei, deci nu aveam nici o plăcere să mi-o sărbătoresc. Mereu speram că mama o să uite că e ziua mea; credeam că asta o va scuti de amintiri neplăcute.

Au trecut treisprezece ani. Tatăl meu era acum bolnav de cancer stomacal. Când am auzit că voia să știm că e bolnav și că vrea să ne vadă, m-am revoltat. Mi-am zis că nu are nici un drept să apeleze la noi pentru sprijin sau iubire, după ce ne părăsise pentru a trăi o viață de transsexual. Cine se credea? Am plâns mult. Am plâns știind că visul meu ca tati să se întoarcă acasă ca soț, tată și bunic se năruia acum. Îmi pierdeam acum tatăl și, odată cu el, și visul meu legat de el. Aș fi vrut să-i spun: "Cum îndrăznești să vii la noi acum, când ai nevoie de noi? Când noi am avut nevoie de tine, tu ai fost lipsă. Tu nu știi ce jenant și ce rușinos a fost pentru noi. Ai dispărut treisprezece ani și nu ți-ai ajutat deloc familia în acest timp."

În ultimele luni de viață, l-am vizitat de multe ori la spital. Era un lucru foarte greu. Îl vedeam pe tatăl meu în cămașă de noapte, în papuci și cu ursuleți în cameră. Surorile medicale vorbeau despre el spunând "ea", "al ei" sau Becky. Eu le răspundeam cu "el", "al lui" sau "tatăl meu".

Cea mai dureroasă amintire de atunci este când l-am văzut dându-și jos sutienul. E șocant să-l vezi pe tatăl tău purtând un sutien. M-am uitat la el cu tristețe și amărăciune față de felul în care ajunsese. Am amintiri neplăcute cu el la spital, dar și amintiri plăcute. Am avut puterea să-l țin de mână, să-l sărut pe frunte și, în loc de mânie, să sufăr pentru viața pe care și-o alesese.

Am avut puterea să-l iert pentru toate, înainte de a muri de cancer. Să-l iert pentru durerea pe care alegerea sa i-o pricinuise, lui și nouă. Îl privesc astăzi ca pe un om care a trăit în suferință, cu foarte puține bucurii - dacă a avut vreuna în acei ani în care a căutat ceea ce numea el fericire. Lua hormoni, avea sâni și-și trăia viața ca o femeie. Ducea o viață de transsexual. Dacă ai fi trecut pe lângă el pe stradă sau într-un magazin, nu ți-ai fi dat seama că este bărbat. Alegerile pe care le făcuse în viață mă întristau. Stilul lui de viață m-a făcut să sufăr pentru el. Simțeam și mânie și durere pentru că alesese să dea frâu liber slăbiciunilor lor, în dauna familiei. Nici măcar nu încercase să vorbească cu un specialist despre dezorientarea lui sexuală. Întotdeauna am sperat în inima mea că se va întoarce la noi ca soț, tată și bunic. La urma urmei, era tot tatăl meu.

După ce a murit am aflat că avea o relație homosexuală. Aceasta a fost o altă problemă pentru mine. Chiar dacă murise, era ca și cum aflam de un alt capitol al vieții lui. Mă gândisem la asta de-a lungul copilăriei mele. Nu am vorbit cu nimeni despre gândurile mele. Acum adevărul ieșise la iveală. Știu că nu am vrut niciodată să știu adevărul. Când mă întrebam dacă e homosexual sau atras de bărbați, refuzam să duc aceste gânduri mai departe. Așa se explică de ce a reacționat cu gelozie atunci când am început să-mi dau întâlnire cu băieți. Era ca și cum ar fi vrut el să meargă la întâlnire. Acum aveam explicația la atitudinile sale față de prietenii mei.

Acum știu și răspunsurile vizavi de problema lui de bază, care îl făcuse să ia acele decizii în viață. Întâlnesc oameni asemeni tatălui meu și mă rog pentru ei. Mă întâlnesc și mă rog și pentru membrii familiei lor. Nu sunt singuri. Sunt mulți dintre noi care trec prin această situație. Sunt mulți ca noi. Să nu credeți că tulburările de identitate sexuală nu există sau că ele nu îi afectează pe oameni. Să nu credeți că nu vă veți întâlni cu așa ceva în lumea voastră. Aceste probleme sunt aici. Eu sunt dovada vie despre cum e să trăiești alături de cineva care suferă de o tulburare a identității sexuale.

Am împărtășit aici cu dvs. cum este să trăiești alături de cineva care crede că este închis într-un alt trup. Acesta nu este un spectacol TV cu aplauze la sfârșit.

Au trecut mulți ani de la ziua în care tatăl meu mi-a spus adevărul despre el. Am acum 41 de ani și nu mai sunt demult un copil. Am sperat mereu că, prin experiența trăită de mine, voi fi în stare să ajut pe alții. Nu mai am de ce să am secrete. Dacă as fi ținut secret lucrul acesta, nu i-aș fi putut ajuta pe alții. M-am alăturat unei asociații de ajutor pentru transsexuali, alături de fostul transsexual Jerry Leach. Acesta este site-ul lor: www.realityresources.com

Adresa mea de este [email protected]. Ceea ce fac este să intru în legătură cu alții care se simt singuri sau care au nevoie să vorbească cu cineva care a trecut prin asta. Sunt aici pentru a oferi sprijin prin rugăciune, sprijin personal și pentru a le spune că există asociații, cărți și pagini de internet pentru ei.

După ce tatăl meu a murit, am găsit o scrisoare de la el. Scria doar atât: "Nu mă arunca la gunoi". Apreciez aceste ultime cuvinte ale lui și am respect și dragoste față de el.

Sursa: www.pfox.org

pagină sus