ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

CERCETĂRI BIOLOGICE PRIVIND HOMOSEXUALITATEA

Extras din cartea "Biologia homosexualității: știință sau politică?" de dr. Jeffrey Satinover, psihiatru

 

Este important de menționat că cercetarea serioasă asupra biologiei, caracterului înnăscut și determinanților genetici ai homosexualității este de dată recentă. În contradicție cu ceea ce este invitat publicul să creadă, cercetările realizate până acum sugerează că factorii genetici sunt responsabili într-o mică măsură pentru homosexualitate. J. M. Bailey și R. C. Pillard, doi dintre principalii cercetători foarte citați că ar fi demonstrat că "homosexualitatea este genetică," au fost nevoiți să recunoască contrariul prin chiar studiile efectuate de ei. Ei au scris:

Aceste studii urmăreau să depisteze o variație care se poate moșteni, și dacă ar fi reușit, să contra-balanseze credința generală că orientarea sexuală este în mare parte produsul interacțiunilor familiale și al mediului social... Deși homosexualitatea masculină și cea feminină par să fie într-o anume măsură moștenite, mediul joacă un rol considerabil în dezvoltarea homosexualității.{1}

Cercetările neuroanatomice

În 1991, ziarele trâmbițau descoperirea unei diferențe între creierul homosexualilor și cel al heterosexualilor. Deși rezultatul propriu-zis al cercetării era redat destul de precis, articolele din presă concluzionau că descoperirea are implicații social-politice. Comentatorii afirmau triumfător că descoperirea va pune capăt oricăror incertitudini că homosexualitatea ar fi fie o chestiune de alegere, fie o consecință a factorilor de dezvoltare. În consecință, spuneau ei, a continua să susții altceva și să nu accepți comportamentul homosexual e doar ură plină de prejudecăți.

Ce anume a cauzat această reacție? În august 1991, un neurolog din San Francisco, Simon LeVay, a publicat un articol în respectabila revistă Science. El anunța că a localizat un set de celule în creierul bărbaților "homosexuali", care era de două ori mai mare la autopsie decât la bărbații "heterosexuali".{2} "Homosexuali" și "heterosexuali" apar în ghilimele aici pentru că în acest studiu definițiile acestor doi termeni erau foarte imprecise, și nici nu a existat o cale de verificare a orientării sexuale întrucât subiecții erau decedați.

Aceasta nu a fost prima descoperire de acest fel. Cu un an înainte, un grup anunța în publicația Brain Research că a descoperit o diferență similară ca volum și număr la celulele dintr-un alt grup cerebral.{3} Presa nu a raportat acest prim studiu pentru că Brain Research, spre deosebire de Science, este citită numai de neurologi. În contrast cu jurnaliștii, neurologii au înțeles corect cercetarea și limitele acesteia, evitând să facă afirmații mărețe.

Mai recent, s-a raportat o altă diferență într-o altă secțiune cerebrală, tot într-o publicație prestigioasă, Proceedings of the National Academy of Science of the United States of America (Lucrări ale Academiei Naționale de Știință a Statelor Unite ale Americii). Acest studiu afirma că s-a descoperit o diferență între creierul bărbaților homosexuali și heterosexuali în comisura anterioară, o structură care separă jumătățile stângă și dreaptă ale creierului. Autorii au constatat că comisura anterioară era mai mare la femei și la homosexuali decât la bărbații heterosexuali. Aceasta reprezenta totuși o diferență statistică de grup: mărimea comisurii anterioare la 27 dintre cei 30 de bărbați homosexuali se încadra în limitele de mărime constatate la cei 30 de bărbați heterosexuali. La fel ca LeVay, acești autori folosiseră mostre de creier preponderent de la bărbați care muriseră de SIDA, introducând astfel în cercetarea lor încă o variabilă necontrolată.{4}

Un alt studiu care a examinat diferențele morfologice din comisura anterioară - publicat în 1988 și nemenționat în presă - constata oarecum exact opusul. Mai exact, se constata că comisura anterioară este mai mare la bărbați decât la femei.{5}

Structura cerebrală se modifică odată cu utilizarea

Chiar dacă ar exista, descoperirea unor diferențe cerebrale în sine este similară cu descoperirea faptului că atleții au mușchi mai mari decât ne-atleții. Deși o tendință genetică către mușchi mai mari ar face mai ușoară devenirea ca atlet și astfel o persoană ar avea șanse mai mari să devină atlet, antrenarea ca atlet va genera cu siguranță formarea unor mușchi mai mari. Omul de rând, încurajat de relatările din presă, va presupune că diferențele cerebrale sunt înnăscute și neschimbabile. Avem tendința să ne gândim la minte ca la "software" și la creier ca la "hardware," primul fiind plastic și modificabil, al doilea fiind fixat la naștere. Această analogie s-a folosit deja cu unele avantaje, însă de la un punct încolo ea nu mai funcționează. De-a lungul vieții apar diferite procese: moartea selectivă a celulelor cerebrale ca răspuns la exerciții sau traume, apariția de noi conexiuni între celule, creșteri sau scăderi dramatice în "grosimea" conexiunilor dintre celule ca urmare a procesului de învățare, pierderea conexiunilor interneuronale prin "altoire". Spre deosebire de calculatoarele noastre, softul cerebral este hardware-ul său. Știm din studiile pe animale că experiențele timpurii, în special cele traumatice (acest lucru este pertinent în special cu privire la copilăria bărbaților homosexuali, așa cum vom vedea mai încolo) modifică creierul și organismul într-o manieră măsurabilă. Astfel, puii de maimuță care sunt separați de mama lor în mod repetat și traumatic suferă modificări mai mult sau mai puțin permanente ale chimiei sângelui și funcțiilor cerebrale.{6} Un studiu pe homosexuali, cu concluzii la fel de ambigue, este recenta descoperire a unei proteine - varianta Alpha1-Antitripsină - în sângele homosexualilor, dar nu și la heterosexuali. Din nou, nu putem stabili dacă aceasta este o diferență înnăscută sau dobândită, sau dacă poate fi refăcută.{7} Există în prezent o teorie privind cauzele apariției depresiei și implicațiile genetice ale acestei apariții. Se afirmă că în condiții de traume timpurii, o susceptibilitate genetică la stres generează o vulnerabilitate sporită la solicitări intense mai târziu în viață.{8} Mai mult, această "vulnerabilitate" este reprezentată fiziologic sun forma unor modificări măsurabile ale creierului. Pentru că "stresul" depinde de interpretarea obiectivă dată de persoană unor evenimente, creierul unor persoane cu aceeași structură genetică poate răspunde diferit. Cineva poate să nu prezinte modificări cerebrale, iar altcineva să prezinte modificări semnificative.{9}

Câteva modificări cerebrale induse de felul de viață

În mod similar, la persoanele care au orbit la vârstă adultă și au învățat apoi alfabetul Braille, partea de creier care controlează arătătorul de la mâna dreaptă a devenit treptat mai mare. Anul acesta, cercetătorii au anunțat creșteri sensibile ale țesutului cerebral asociat cu activitatea sexuală învățată la șoareci.{10}

Editorul revistei Nature comenta studiul lui LeVay:

Sincer, conexiunile neurale ale genului determinat genetic sunt plastice într-o fază timpurie... Structurile plastice ale hipotalamusului, care fac ca unele consecințe ale experiențelor sexuale timpurii să devină permanente, sunt conforme cu afirmațiile celor care vorbesc despre cauzele de mediu ale homosexualității.{11}

Desigur, toate acestea pleacă de la premiza că cercetările au fost de o calitate deosebită. Oare? Scriind în Technology Review, publicată de Massachusetts Institute of Technology, doi geneticieni de marcă discutau calitatea studiului lui LeVay. Paul Billings și Jonathan Beckwith scriu: LeVay "nu putea cunoaște cu adevărat preferințele sexuale ale subiecților, aceștia fiind morți."{12} "Felul în care și-a desfășurat studiul și și-a ales subiecții nu ne permit să stabilim dacă a fost comportamentul sexual, drogurile sau bolile din trecut cele care aveau legătură cu diferențele observate în creierul acelor subiecți."{13} Metoda lui LeVay de definire a homosexualității creează foarte ușor "grupuri de studiu imprecise sau contradictorii."{14}

Constatări mai ferme și mai riguroase decât acestea urmează cu siguranță să apară, pentru că toate aspectele de comportament uman sunt influențate de structura noastră genetică. Nici una însă nu ne spune nimic despre origini și nici despre libertatea de exprimare pe care o avem independent de factorii de influență.

Putem presupune că vom găsi cândva factori genetici legați de homosexualitate, însă nu putem numi acești factori "predispoziție înnăscută." În limbajul precis al științei, ei sunt mai degrabă "factori de risc."

Nivelul mare de suferință - un rezultat al homofobiei?

Homosexualii prezintă mai multe cazuri de afecțiuni psihice, în special depresie și suicid, decât heterosexualii. Activiștii homosexuali răspund repede că această conexiuni nu implică neapărat o legătură psihologică sau biologică între homosexualitate și depresie. Ei argumentează că depresia care duce la suicid este efectul pe care îl are o viață ascunsă, într-o societate abuzivă și ostilă, asupra unui individ de altfel normal.

Am mai auzit acest tip de explicație. Mult timp a fost evident că divorțul părinților este asociat cu suferințe severe și cu probleme comportamentale ulterioare la acei copii. Până de curând însă, nu a existat nici un studiu care să "dovedească" această realitate dureroasă. De dragul eliminării problemelor cauzate copiilor, industria divorțurilor din anii 1970 a promovat ideea "progresistă" că stigmatul atașat ideii de divorț e cel care provoacă suferința, nu divorțul în sine. Dacă divorțul ar deveni ceva normal, spuneau ei, atunci copiii nu ar mai fi afectați. De fapt, pretindeau ei, copiilor le-ar merge mai bine, pentru că nu ar mai suferi de pe urma faptului că sunt crescuți și îngrijiți de părinți nefericiți și neîmpliniți personal.

Știinta a ajuns în final să dea dreptate bunului simt. Numeroase studii confirmă azi că divorțul provoacă suferințe de durată asupra copiilor, cu mult mai mari decât cele provocate de nefericirea părinților. Chiar și experții în divorțuri au început să-și ajusteze sloganurilor inițiale.{15}

Această teorie cu "stigmatul social" este folosită pentru a explica nu numai de ce atât de mulți homosexuali sunt nefericiți, dar și de ce atât de mulți homosexuali rămân nefericiți în legătură cu postura lor de homosexuali - cu toată emanciparea homosexualilor. Ei numesc această nefericire "simptom" sau "homofobie interioară":

... a fi membru al unei minorități sexuale stigmatizate poate exacerba cauzele disfuncțiilor sexuale. Efectele discordantei dintre stilul de viață și identitate, formarea identității homosexuale, disforia și homofobia interioară privind funcționarea sexuală sunt trei exemple ale acestor factori relevanți pentru postura de homosexual în această societate. Efectele SIDA, dificultățile generate de mecanica relațiilor sexuale sigure și efectele psihosexuale ale oprimării asupra funcționării sexuale normale, toate arată felul în care factorii importanți pentru (nu cauzați de) statutul de minoritate sexuală pot influența funcționarea sexuală.{16}

Prevalența abuzului sexual în perioada copilăriei homosexualilor

Explicația de mai sus oferită pentru suferința homosexualilor este subminată de ceea ce se știe în prezent despre teribilele efecte ale traumelor copilăriei asupra stării emoționale a adulților. Multe studii demonstrează nefericita prezentă relativ mare a abuzurilor sexuale în copilăria bărbaților homosexuali, sugerând cel puțin că atât nefericirea lor cât și însăși homosexualitatea în sine derivă din cauze comune, și că nefericirea este o trăsătură inerentă a homosexualilor:

Din mai 1989 și până în aprilie 1990, 1.001 adulți homosexuali și bisexuali care frecventau clinici pentru boli cu transmitere sexuală au fost intervievați cu privire la prezenta unor contacte sexuale abuzive în copilăria și adolescenta lor. Treizeci și șapte la sută au declarat că fuseseră încurajați sau forțați să aibă relații sexuale înainte de 19 ani, cu un partener mai mare sau mai puternic; 94% avuseseră loc cu bărbați. Vârsta medie a participantului la primul contact era de 10 ani; diferența medie de vârstă între parteneri era de 11 ani. Cincizeci și unu la sută din cazuri au implicat folosirea forței; 33% au implicat sexul anal. Bărbații negri și hispanici au raportat mai frecvent decât cei albi un asemenea contact sexual. Folosind criteriile de dezvoltare pentru a defini abuzul sexual, 93% dintre participanții care au raportat un contact sexual cu un partener mai mare sau mai puternic au fost clasificați ca "abuzați sexual". Datele noastre sugerează că riscul de abuz sexual poate fi mare la unii bărbați tineri și că trebuie acordată atenție prevenirii, precum și identificării și tratării din timp.{17}

Același lucru este valabil pentru pedofili:

Asocierea dintre comiterea abuzului sexual și propria victimizare a agresorului ca și copil a fost bine documentată în literatură. Diferiți cercetători au examinat această relație evaluând exclusivitatea comportamentului agresorului sexual, sexul victimelor sale și sexul celui care a abuzat de el în copilărie... Subiecții au fost 135 de pedofili care și-au recunoscut fapta. Un total de 42% dintre pedofili... au raportat că au fost victime sexuale în copilărie... și că aparent acum își alegeau victimele după criterii de vârstă similare cu vârsta pe care o avuseseră ei atunci. Deși cauza molestării infantile rămâne necunoscută, aceste rezultate susțin teoriile sociale.{18}

Este dezaprobarea socială cauza suferinței la pedofili și homosexuali?

În ciuda argumentărilor repetate ale activiștilor homosexuali, nici un studiu nu susține ipoteza că dezaprobarea societății la adresa homosexualității constituie principala cauză a numeroaselor cazuri de suferință interioară la homosexuali, cu mult timp chiar înainte de apariția SIDA. (Faptul că stigmatizarea socială generează o anumită nefericire constituie miezul în jurul căruia se construiește exagerarea.) Studiile, cum este cel menționat imediat mai sus, sugerează că atât incidența mare de probleme emoționale, cât și homosexualitatea însăși, au cel puțin o rădăcină comună în anumite experiențe nefericite din copilărie, la fel ca și alte deviații de la norma sexuală (cum ar fi pedofilia). Altfel, s-ar putea pretinde că nivelul ridicat de anormalitate psihologică și suferință personală constatate la pedofili sunt cauzate exclusiv de faptul că societate dezaprobă pedofilia.

Note

{1} J. M. Bailey et al., "Heritable Factors Influence Sexual Orientations in Women," Archives of General Psychiatry 50, no. 3, pag. 217-23. Remarcați titlul. Chiar dacă autorii recunosc că orice posibil factor ereditar contribuie într-un procent de numai 25% la predispoziția homosexuală, articolul a fost intitulat ca și cum ar anunța o descoperire majoră. A fost astfel formulat de publicațiile pro-homosexualitate.

{2} S. LeVay, "A Difference in Hypothalamic Structure Between heterosexual and Homosexual Men," Science 253 (1991), pag. 1034-37.

{3} D. Swaab și M. Hofman, "An Enlarged Suprachiasmatic Nucleus in Homosexual Men," Brain Research 537 (1990), pag. 141-48.

{4} L. Allen, et al., "Sexual Orientation and the Size of the Anterior Commissure in the Human Brain," Proceedings of the National Academy of Science of the United States of America 89, no. 15 (1992), pag. 7199-7202.

{5} S. Demeter et al., "Morphometric analysis of the human corpus callosum and anterior commissure," Human Neurobiology 6 1988), pag. 219-26.

{6} G. Gabbard, "Psychodynamic Psychiatry in the 'Decade of the Brain,'" American Journal of Psychiatry, 149, no. 8 (1992), pag. 991-98.

{7} D. Deam et al., "Alpha1-Antitrypsin Phenotypes in Homosexual Men," Pathology 21 (1989), pag. 91-92.

{8} R. Post, "Transduction of Psychosocial Stress into the Neurobiology of Recurrent Affective Disorder," American Journal of Psychiatry 148, no. 8 (1992), pag. 999-1010.

{9} Gabbard, "Psychodynamic Psychiatry."

{10} Reported in D. Gelman "Born or Bred?" Newsweek, 24 februarie 1992, pag. 46-53.

{11} J. Maddox, "Is Homosexuality Hardwired?" Nature 353 (Septembrie 1991), pag. 13.

{12} P. Billings și  J. Beckwith, "Born Gay?" Technology Review, iulie 1993, pag. 60. Paul Billings este fostul sef al Diviziei de Medicină Genetică de la California Pacific Medical Center din Palo Alto, California, în prezent seful secției de Medicină Internă de la Spitalul Veteranilor din Palo Alto; Jonathan Beckwith este profesor cercetător la Departamentul de Microbiologie și Genetică  Moleculară  de la Harvard Medical School.

{13} Ibid., pag. 60.

{14} Ibid., pag. 61.

{15} Vezi D. W. Whitehead, "Dan Quayle Was Right," The Atlantic Monthly 271, no. 4, pag. 47-84, pentru un excelent studiu privind această schimbare. Printre alții, Whitehead o citează pe Sara McLanahan, acum sociolog la Princeton: "Mergeam la scoală în perioada în care argumentul corect politic cum că familiile cu un singur părinte sunt doar un alt tip de familie și că totul e perfect." Ea recunoaște acum că "dovezile privind lipsurile inter-generații arată că într-adevăr copiii din familiile numai-mamă au o probabilitate mai mare să aibă parte de lipsuri și să formeze familii numai-mamă, decât copiii care locuiesc cu ambii părinți mare parte a copilăriei lor." (p. 62). Whitehead și McLanahan sunt numai doi (două) dintre cercetătorii, rareori de sex feminin, care au abandonat mentalitatea distructivă a anilor 1970. Probabil cea mai cunoscută este Judith Wallerstein, directoare a Centrului pentru Studierea Copiilor din Divorțuri. Cartea ei din 1989, scrisă împreună cu Sandra Blakeslee, Second Chances: Men, Women, and Children a Decade after Divorce (A doua șansă: bărbați, femei și copii la zece ani după divorț) a spulberat sloganul "divorțul ajută la împlinirea personală; copiii vor fi bine."

{16} E. Coleman et al., "Sexual and Intimacy Dysfunction Among Homosexual Men and Women," Psychiatric Medicine (United States) 10, no. 2 (1992), pag. 257-71.

{17} L. S. Doll et al., "Self-Reported Childhood and Adolescent Sexual Abuse Among Adult Homosexual Bisexual Men," Child Abuse and Neglect 16, no. 6 (1992), pag. 855-64.

{18} D. M. Greenberg, J. M. Bradford, and S. Curry, "A Comparison of Sexual Victimization in the Childhoods of Pedophiles and Hebephiles," Journal of Forensic Science (United States) 38, no. 2 (March 1993), pag. 432-36.

Sursa: www.narth.org

pagină sus