ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

"CE AI FACE DACĂ BĂIATUL TĂU AR VENI ÎNTR-O ZI ȘI ȚI-AR SPUNE CĂ E HOMOSEXUAL?"

Bogdan Mateciuc

 

Întrebarea din titlu mi-a fost adresată de mai multe ori de-a lungul timpului. De asemenea, am întâlnit-o pusă și în discuțiile de pe internet, desigur, unor persoane care nu erau foarte "tolerante" față de homosexuali. Cei ce lansează această întrebare o fac cumva cu impresia sau dorința ca aceasta să fie o întrebare finală; o întrebare care ar trebui să-l lase mut pe "intolerantul" căruia i se pune.

Totuși, lucrurile nu stau chiar așa, iar cei ce lansează această dorită-de-ei provocare chiar primesc un răspuns. De fapt, am avut un răspuns încă de prima oară când mi-a fost adresată, iar acest răspuns am să-l formulez în cele de mai jos.

Deci, ce aș face dacă băiatul meu ar veni într-o bună zi acasă și mi-ar spune: "Tată... știi... sunt gay"?

Întâi de toate, i-aș spune că îmi pare rău pentru el. Așa cum mi-ar părea rău și m-aș întrista dacă aș sau am afla că doctorul i-a descoperit o anumită boală. Nu vreau să compar atracțiile homosexuale cu o boală în sensul strict al cuvântului, dar, ca și bolile trupului, homosexualitatea sau, mai bine zis, comportamentul homosexual, reprezintă o incapacitare a persoanei de a fi și a se dezvolta așa cum a fost menită ca om.

I-aș spune că îmi pare rău, că această veste nu poate să mă bucure și că sunt dispus să îl ajut să scape de această problemă, dacă vrea.

Acum, un băiat le poate mărturisi părinților că este homosexual în două feluri. Diferența constă în atitudinea sau spiritul în care o face. Cel mai adesea, băiatul care mărturisește aceasta deja a decis să adopte o identitate homo, subscriind la propaganda activiștilor homosexuali și a presei vulgare care trâmbițează că homosexualitatea ar fi înnăscută, că aceea este natura acelei persoane și că nu se poate schimba nimic. Băiatul care le mărturisește aceasta părinților a decis "să-și ia inima în dinți". Din perspectiva lui de homosexual auto-declarat, el consideră că face un act de curaj mărturisindu-le părinților aceasta. În limbajul homosexualilor, he's coming out. A doua zi se va vedea cu prietenii ce au înclinații similare și le va povesti fapta sa de curaj. "Le-am spus aseară. Mama a început să plângă, iar tata a devenit nervos."

Ei bine, nu știu dacă mama ar începe să plângă, dar cu siguranță tatăl nu ar deveni nervos.

I-aș spune că îmi pare rău pentru el și că, dacă dorește, putem discuta despre asta pentru a vedea ce se poate face. Foarte probabil, în contextul descris mai sus, el ar fi cel care s-ar enerva în fața unei asemenea atitudini din partea tatălui său, pentru că, potrivit sistemului de gândire prefabricat și împrumutat de la prietenii lui, nu este nimic în neregulă cu el.

Al doilea mod în care un fiu le-ar spune părinților despre atracțiile lui homosexuale ar fi unul de cerere de ajutor. Un mod nu mai ușor decât cel descris mai sus. Aici, băiatul are nevoie de curaj pentru a trece peste rușinea pe care o resimte din cauza acestor atracții în viața lui. Și, categoric, un tată nervos este tot ce are el nevoie mai puțin în acel moment.

"Tată, sunt homosexual", mărturisește un fiu care de ceva vreme se luptă singur cu niște porniri și sentimente pe care nu le poate înțelege, porniri care vin peste el cu putere și cărora cu greu le poate face față. În acest caz, el cere ajutor. Nu are nevoie să fie acuzat sau batjocorit pentru această slăbiciune a lui. Are nevoie însă de un braț puternic, de un sprijin, tocmai pentru că a ajuns la capătul puterilor și că nu știe ce să mai facă. Când nu știi cum să rezolvi singur o problemă, ceri ajutor.

I-aș acorda deci băiatului meu întregul ajutor de care sunt în stare. Aș lucra împreună cu el, aș petrece timp alături de el discutând despre această problemă și despre cum s-ar putea rezolva. Aș aplica tot ce am învățat în anii în care am lucrat pe proiectul Speranță și vindecare pentru homosexuali din cadrul Alianței Familiilor din România. (Câteva recomandări practice pentru părinții care se află în situația descrisă în acest articol pot fi găsite aici.)

Ce aș face însă dacă fiul meu ar fi genul descris în prima parte a articolului - genul care crede că așa s-a născut, că aceasta este firea lui care nu se poate schimba, și că tatăl lui e cel ce trebuie să se schimbe și să fie mai "deschis la minte"?

Dincolo de faptul că i-aș spune că îmi pare rău de el, i-aș spune că atât timp cât locuiește în casa părinților lui, trebuie să respecte regulile și normele locului și că orice comportament homosexual nu va fi tolerat; că este liber să facă ce vrea cu viața lui... acasă la el. I-aș spune că, în ultimă instanță, el este cel ce are ultimul cuvânt în ceea ce privește viața lui, dar că trebuie să fie și pregătit să-și asume consecințele pentru deciziile pe care le ia.

Iar dacă va persista în ideea că este normal ce face, dacă va adopta în mod neîngrădit un comportament homosexual, l-aș invita să se mute și din acel moment el ar fi "mort" pentru mine, întocmai cum fiul risipitor din Scriptură, care a plecat din casa părintească pentru a toca averea tatălui în desfrânări, a fost "mort" pentru tatăl său până în clipa în care i-a venit mintea la cap și s-a întors și acasă, și la o viață decentă.

pagină sus