ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

HOMOSEXUALITATEA: STUDIU SOCIOLOGIC

Prof. Dr. Univ. Ilie Bădescu

 

1. Pentru o antropologie creștină a homosexualității

Pentru a măsura gradul solidarității sociale, sociologul se folosește de acele mărimi prin care poate determina nivelul mediu al „moralității publice" sau „generale" dintr-o societate și, evident, variația acestei moralități medii, în timp și spațiu, de la o zonă la alta. Sociologul apreciază că măsurătorile statistice referitoare la alcoolism, crime, violență, divorț, homosexualitate etc. reprezintă indicatori prin care putem măsura nivelul „imoralității medii” dintr-o societate ori, cu un termen mai neutru, al „demoralizării generale” (adică al slăbirii efectului de integrare generală al societății).

Societatea este indestructibilă și integratoare în ins. Când această unitate lăuntrică este afectată, forța demoralizării sociale se compune în individ sub forma răului care distruge sau care distruge (sinucidere, alcoolism, crimă, homosexualitate etc.). Pentru ca forța aceasta să devină eficientă, ea trebuie să distrugă stăvilarul sufletesc al individului și să permită manifestarea liberă de orice regulă a „pasiunilor oarbe”. Acest „stăvilar” este, în viziunea sociologiei solidariste, de aceeași natură cu conștiința colectivă sau comună a societății respective. De îndată ce a fost depășit pragul critic, de cedare a unității interioare, se declanșează fenomenul negativ (sinucidere, crimă, violență, inversiune sexuală etc.).

Din punct de vedere sociologic, homosexualitatea este un fenomen de răsturnare axială a orientalii sexuale a indivizilor, astfel că în locul orientării spre persoane de sex diferit (heterosexualitate), în individ se dezvoltă o atitudine de orientare spre persoane de același sex (homo = acelasi). Această răsturnare presupune o restructurare a întregii baze axiologice a personalității, iar lucrul acesta este posibil dacă societatea și-a pierdut puterea de reacție la acele curente care o pot dezorganiza. Lewis Mumfor apreciază că în secolul al XX-lea, de pildă, s-a declanșat un asemenea curent. El l-a denumit „revolta libidoului” (the uprising of libido). Societatea europeană n-a mai reușit după aceea să opună nimic acestui uriaș front de val al sexualității. Tot răul ei pare a-și avea rădăcinile în această debordare a libidoului peste puterea de rezistentă a „stăvilarului culturii tradiționale”.

În mod curios, Freud a explicat fenomenul prin „constrângerile culturii” și, oricum, l-a integrat în clasa „nevrozelor sexuale”. (Mai târziu, un alt psihanalist, Adler, a formulat o „teorie politică a nevrozei”, avertizând că, alături de rostogolirea valului sexualist, societatea europeană suferă de o altă mare energie anarhică, instinctul puterii). Spiritul devine, în viziunea lui Freud, dușmanul corpului și sursa răului. Aceasta este răsturnarea anticreștină a lui Freud.

În creștinism, lucrurile sunt oarecum pe dos: Duhul Sfânt, deci spiritul, este sursa de eliberare a corpului și de salvare sufletească. La Freud, dimpotrivă, libertatea este biologică și are rădăcini în corp. Spiritul este suspectat (denunțat) ca o forță care încercuiește omul.

Același lucru îl susține Marx. Eliberarea omului vine nu din procesele sufletești, ci din procesele de ordin material, astfel încât libertatea este echivalentă cu accesul la hrană, la clasele de plăceri și la bani. Așa se ajunge la concluzia paradoxală că tocmai clasa cea mai încercuită materialicește este considerată clasa eliberatoare cu condiția eliberării de religie și de orice alte considerații idealiste mai înalte, pentru a se concentra asupra revendicărilor pur materiale. Aceasta este marea eroare a lui Marx și popoarele au plătit-o scump. Toate „revoluțiile” ordinii materiale și biologice (de la cea economică la cea biologică sau sexuală, cum a fost denumită) s-au dovedit a fi încadrări prelungite ale crizei în forma ei acută. Adevărul eliberator al neamurilor și al omului a fost Iisus Hristos, nu Marx ori Lenin ori Freud, cei care au predicat eliberarea omului prin libertatea corpului. Adevărata libertate este aceea procurată de conversiunea dintre spirit și corp.

Miza unilaterală pe corp este o eroare catastrofală și a condus societățile moderne la cea mai adâncă înfundătură antropologică și ecosomatică dintre cele cunoscute în istorie. Adevăratul model de libertate este cel creștin, căci ne cere să înălțăm corporalitatea la puterea spiritului pentru a face din corp o punte către mântuire.

Cu acesta ieșim din tărâmul sociologiei spre acela al antropologiei. Problema sexualității nu poate fi lămurită prin mijlocirea exclusivă a sociologiei. Modelul mai complet pentru explicația acestui fenomen este acela al antroposociologiei creștine.

2. Homosexualitatea și legislația

Dreptul este „simbolul extern” al fenomenului de solidaritate socială. Cu cât legăturile sociale sunt mai comunitare, cu atât sancțiunile prevăzute de norma juridică sunt mai represive în raport cu cel ce provoacă rupturi ale respectivelor legături comunitare. Sunt societăți care acordă o importanță foarte mare comunității familiale și religioase. În acestea, homosexualitatea capătă și tratamentul cel mai aspru.

În Anglia, de pildă, până în anul 1861, homosexualitatea era pedepsită cu moartea, iar până în anul 1967, homosexualii erau sancționați cu închisoarea pe viață. În America, legile contra homosexualității erau de asemenea de tip represiv, putând merge până la pedeapsa capitală. Thomas Jefferson, președintea al S.U.A. și autorul „Declarației de Independentă" a ridicat pedeapsa capitală și a considerat că pedeapsa cea mai adecvată aplicată homosexualilor este castrarea (la bărbați) și operarea unei găuri în nas (pe jumătate de inch) la femei.

Din legislația S.U.A. în această problemă, trebuie reținut că douăzeci și patru de state (și districtul Columbia) au legi speciale contra sodomiei care merg până la douăzeci de ani închisoare contra practicilor sexuale „nefirești" (necrofilie, pederastie, raporturi anale ori orale etc.). Pentru aceste ultime raporturi sunt sancționate chiar și cuplurile căsătorite (legea se aplică indiferent de sex, stare civilă sau acordul părinților). În alte state (precum Oregon, Colorado, New Mexieo, Nebraska, Iowa etc.) nu există legi speciale cu privire Ia sodomie. În California, în schimb, există o teribilă toleranță față de homosexualitate, ca și în New York și Florida.

Prin urmare, în aria „civilizației occidentale”, cu cele două subtipuri ale ei — nord-americană și europeană (S.P. Huntington) — întâlnim întreaga scară a dreptului în chestiunea homosexualității. Nimeni în Texas, Arizona, Georgia și Rhode Island, unde homosexualitatea e pedepsită cu douăzeci de ani de închisoare, nu s-a gândit să pună eticheta de „neeuropean" sau de „neamerican" acestor state și tot astfel, excluzându-i poate pe homosexualii înșiși, nimeni de acolo nu consideră că această lege ar aduce încălcări ale drepturilor omului. Fiind o lege care protejează familia și religia, este considerat㠄natural㔠și „normală”. Este, de aceea, cu totul anormal ca cineva, o autoritate străină unei țări, să impună o altă legislație decât cea care derivă din conștiința comunitară a societății respective.

În al doilea rând, este absolut ciudat să consideri că legislația din cutare stat reflectă sau nu un punct de vedere științific, cum apreciază un sociolog român într-un studiu recent. A considera că există un punct de vedere științific diferit de cel religios, moral și comunitar (public), înseamnă a recunoaște că sociologia nu este o știință a societății, ci o știință pentru societate, aplicată de o instanță suprasocietală și emanată dintr-o autoritate mai înaltă decât autoritatea societătii însesi, și anume „autoritatea comunității științifice”. În felul acesta, comunitatea științifică este ridicată la rang religios și este acreditată ca sacerdoțiu și ca religie fără Dumnezeu, adică o parareligie.

Dar aceasta coboară societatea din autonomia și suveranitatea ei, la rang de „subiect tolerat” și promovează o falsă idee sociologică, conform căreia comunitatea științifică este o „suprasocietate”, adică un depozit de modele (rețete) pe care le poate oferi societății concrete (reale), așa cum ar face inginerul cu mașina care s-a defectat.

În realitate, societatea este autonomă, sociologic vorbind, adică își elaborează ea însăși modelele și deci normalitatea, iar la nivelul ei maximal de manifestare, legăturile sociale capătă caracter religios. Deci, dacă ar fi să căutăm un nivel de maximalizare a socialității omenești, atunci acesta ar avea caracter religios și dacă ar trebui să derivăm normalitatea din socialitatea cea mai intensă, ar trebui să o derivăm din religie, nu dintr-o așa-zis㠄știință”. Ce știință este aceea care îmi spune că homosexualitatea este „științifică”, când în practicarea ei sunt anihilate atât iubirea cât și socialitatea familială și cea religioasă? A iubi înseamnă a-l trăi pe Celălalt, pe Altul tău real (adică Bărbatul pe Femeie și Femeia pe Bărbat), deci pe cel ce se deosebește radical de tine.

Prin urmare, adevărata legislație „științific㔠este aceea conformă cu baza religioasă și familială a societății, nu cea care anihilează în ins, unitatea și indestructibilitatea ființei sale comunitare.

3. Homosexualitatea ca minoritate socială și ca stigmat

Homosexualitatea este o minoritate (având în vedere ponderea ei foarte mică). Care sunt caracteristicile acestei minorități? Ea este o „minoritate exclusiv㔠și „stigmatizată" (poartă un stigmat, de care nu poate scăpa, căci acesta cade automat asupra ei din „stampila public㔠pe care o aplică societatea însăși, nu o instituție sau un ins).

Din acest punct de vedere, această stigmatizare nu poate fi anulată de lege, tocmai pentru că este un fenomen social. Apărătorii homosexualității speră că acest stigmat ar putea fi eradicat prin intermediul scolii, al armatei și al Bisericii. De aceea, ei cer ca homosexualitatea să fie admisă în scoli, în armată și să fie admisă de Biserică. Și într-adevăr, homosexualitatea ar putea să iasă de sub stigmatul public, dacă nivelurile cele mai înalte ale „moralității publice", respectiv ale „conștiinței comune", adică Educația, spiritul militar și Biserica (instituția cea mai înaltă) ar admite-o și ar defini-o ca un „fenomen natural" (conform cu natura) și „obișnuit" (necontradictoriu cu norma și cu tradiția, cu moravurile și cu obiceiurile ei etc.). Deci, dacă legea ar sancționa pozitiv homosexualitatea, ea n-ar putea, prin aceasta, să eradicheze stigmatul public al acesteia, tocmai pentru că legea juridică nu are eficacitate dacă este contrară moravurilor și religiei, respectiv spiritului comunitar. Acolo unde populația respinge, în proporție de 90% homosexualitatea, legea n-o poate face acceptată și, ca atare, homosexualitatea va rămâne o „minoritate stigmatizată".

În universitățile americane se încearcă contracararea acestui fenomen de stigmatizare, promovându-se „teoria” că homosexualitatea este un „stil de viață alternativ”, care ar putea fi încercat oricând și de oricine. Mai mult chiar, se dezvoltă propaganda în favoarea „stilului alternativ de viață”, iar libertatea opțiunii pentru acest „stil” este prezentată ca expresie a unui maximum de libertate în acea societate și a unei „democrații perfecte”. La această poziție, Biserica și corpul Comunităților (în față cu familia) ripostează, considerând că democrația trebuie să reproducă în fundamentele sale „spiritul comunităților omenești”.

Sociologia, căutând o cale adecvată de a tălmăci fenomenul, consemnează o a doua caracteristică a acestei minorități, pornind de la distincția între „minoritățile inclusive” și „minoritățile exclusive”. „Minoritățile inclusive” sunt acele minorități care sunt comparabile cu toate comunitățile umane (de la familie la comunitatea de credincioși, adică la Biserică). „Minoritățile exclusive sunt acele minorități ale căror manifestări nu sunt compatibile cu una sau mai multe dintre comunitățile omenești (Familia, Biserica, Națiunea etc.). În acest fel, afirmarea acelei minorități aduce, implicit, daune afirmării comunității respective. Ele se află în raport de excludere. Minoritatea homosexualilor se află în raport de excludere totală cu Familia monogamă europeană și cu Biserica creștină.

O legislație în acest domeniu trebuie să rezolve problema „codificării unitare” a legilor, adică să pună în acord Codul familiei cu legea de protejare a homosexualității. Societățile europene au procedat în trei moduri:

a) au respins homosexualitatea;

b) n-au dat legi pozitive (au refuzat o legislație de discriminare pozitivă), chiar dacă n-au adoptat nici legi de sancționare represivă;

c) au dat legi de acceptare (de discriminare pozitivă), dar au modificat atât definiția familiei, cât și definiția omului (admițând că un cuplu de homosexuali este o „familie”, poate fi considerat o „familie”. În acest sens, au admis căsătoriile între homosexuali.).

Problema centrală și dificilă în această chestiune a minorităților exclusive este aceea că simpla lor existentă reclamă redefinirea și deci restructurarea axiomelor societăților europene, care, cu toată zguduirea secolului „luminilor”, a revoluției franceze și, la vârf, a revoluției comuniste, nu au renunțat să se considere monogame și creștine (n-au renunțat la axioma familiei monogame și la axioma caracterului creștin al omului și al civilizației europene).

Problema homosexualității pune în discuție tocmai familia monogamă și legile creștine, adică tocmai fundamentele societății europene. Sociologic, se poate admite că există societăți europene care și-au pierdut aceste fundamente și pot adopta legislații care nu preiau în spiritul lor aceste axiome. Dar tot sociologic, nu este admisibil ca o instanță suprasocială și transeuropeană să ceară altei societăți, în numele „europenității”, să adopte legi de discriminare pozitivă care contravin axiomelor europene și convingerii marii majorități a populației. Și aceasta tocmai pentru că problema minorităților exclusive nu este aceea a raportului cu majoritatea, ci aceea a unui raport de excludere a unor comunități esențiale.

Un alt argument sofistic al revendicărilor homosexuale este acela care susține că o lege represivă ar determina amplificarea fenomenului printr-o recrutare masivă a minorilor. Acest lucru ar fi posibil numai dacă respectiva societate n-ar adopta legi de protecție a minorilor și de întărire a familiei monogame și a educației creștine. Cu aceasta atingem, în fine, chestiunea evaluărilor cantitative ale homosexualității.

4. Sociologia cantitativă și homosexualitatea

Indicii cantitativi ai homosexualității sunt diferit interpretați. Sociologia comunităților vede în cifrele privind homosexualitatea indicatori ai „nivelului mediu al demoralizării societății omenești”. Sociologia homosexualistă prezintă cifrele privind homosexualitatea ca argument al revendicării drepturilor minorității homosexuale. De aceea, și unii și ceilalți admit supraestimările cantitative ale homosexualității. Unii pentru a avertiza asupra degradării societății civile occidentale, ceilalți pentru a-și întemeia pe norma statistică pretențiile. Estimările statistice care susțin că 10% din populația globului cuprinde „intervenții de ambele sexe”. (Aceasta înseamnă că, la un total de 5.351 miliarde de oameni în 1991, existau 540 de milioane de homosexuali de ambele sexe. La rândul său, Institutul American pentru Cercetarea Homosexualității „Alfred C. Kinsey”, estimează că 5-6% din populația adultă americană a avut practici homosexuale). Shirley Hyde apreciază că 25% dintre bărbații americani și 15% dintre femei au avut cel puțin o experiență homosexuală în viața lor (cf. ibidem). Alte statistici consideră că, în lume, raportul homosexualității la populația heterosexuală este de 1/30.000.

Ce înseamnă toate aceste cifre? E „mult”, e „puțin”? Problema nu se pune în acești termeni. Problema sociologiei cantitative este aceea de a stabili variația acestui raport în funcție de mediile sociale, școlare, culturale, rezidențiale etc., adică de factorii etiologici ai homosexualității. În S.U.A., de pildă, ponderea cea mai mare a homosexualilor este în California, iar centrul homosexualității americane și mondiale (în raport cu densitatea) este San Francisco.

Dacă examinăm condiția sociologică a acestei zone, vom observa că tot în California este și zona celei mai mari relaxări a axiomelor vieții creștine și numărul cel mai mare de grupări „scientologice” neoprotestante. California face parte din axul americano-japonez, pe care se distribuie și cele mai semnificative sincretisme euro-asiatice. San Francisco este, prin excelență, un mediu urban alexandrinist, adică mediul crizei provocate de declinul unei civilizații istorice, când axiomele culturale ale unor civilizații istorice se prăbușesc, când influențele străine sunt foarte puternice și capacitatea societății de a se auto-organiza și de a-și dezvolta fundamente consensuale este foarte scăzută.

5. Etiologia homosexualității

Cu această problemă, am ajuns, iată, la problema etiologiei homosexualității.

Teoriile etiologice invocă aspecte prin care adeseori se caută o justificare a conduitei homosexuale. Homosexualitatea e atribuită când mecanismelor genetice (absenta unor cromozomi, deficitele hormonale etc.), când unor mecanisme psihosociale (nerezolvarea complexelor oedipiene, experiențe timpurii din prima copilărie, socializarea homosexuală: contactul cu o „subcultur㔠homosexuală etc.).

„Pentru nici unul dintre elementele etiologice menționate nu există o evidentă empirică satisfăcătoare și nici modalități de testare adecvat㔠(cf. S. Rădulescu, în op., cit., p. 500). Toate încearcă să construiască ideea unei „personalități homosexuale”, care ar fi îndreptățită natural, așa cum, de pildă, în teoria lombrosiană s-a încercat acreditarea unei „personalități criminale” și deci al unui determinism ereditar. Nici una dintre clarificările acestea nu pot să demonstreze că există o relație directă între „înclinația” homosexuală și comportamentul homosexual. Și aceasta pentru că sexualitatea nu este o variabilă sintetică și integratoare a personalității, ci o dimensiune a persoanei, care, ca orice potențial biopsihic, este utilizată în deplină libertate morală de către individ, printr-un act de liber arbitru. Insul, deci, poate utiliza aceast㠄energie” fie într-o direcție care susține creșterea și împlinirea personalității comunitare în individ fie în direcția opusă, a proceselor care susțin criza și dimensiunea personalității comunitare în individ.

Problema homosexualității nu trebuie și nu poate fi discutată în afara și independent de problema onto-antropologică a societăților omenești. Cel ce-o scoate din contextul ei „natural” prelungește criza și contribuie la adâncirea ei. Sexualitatea nu este decât o „energie” somatică a omului și nu putem discuta problematica omului și a societăților pornind de la sex.

Consiliul Europei, scufundat de curentele hedoniste și de filosofiile materialist-biologiste ale internaționalelor de stânga, care au năzuit să-l „ucid㔠pe Dumnezeu, să distrugă Biserica, Familia și Neamurile, poate susține orice elucubrație cu privire la sex. Dar ca popoarele să fie somate să-și facă religii civile este prea mult și prea periculos pentru existenta neamurilor și pentru supraviețuirea Europei creștine și monogame.

pagină sus