ACASĂ

HOMOSEXUALITATEA

ÎNTREBĂRI

MĂRTURII

CREDINȚĂ

SOCIETATE

RESURSE

"AȘA M-A FĂCUT DUMNEZEU"

Bogdan Mateciuc

 

Activiștii homosexuali obișnuiesc să afirme că nu ei au ales să fie homosexuali. Homosexualitatea, spun ei, este înnăscută, probabil determinată genetic. În orice caz, este atât de adânc înrădăcinată, încât pentru ei este de nevindecat. Astfel, deduc ei, Biserica și societatea ar trebui să accepte homosexualitatea ca naturală și, în acest sens, normală. În mod cert, insistă ei, este incorect să acuzi niște oameni pentru ceva care nu depinde de ei.

Mulți homosexuali care doresc recunoaștere încearcă să interpreteze condiția lor într-o manieră teistă: "Dumnezeu m-a făcut așa." Cum ar putea deci un creștin să condamne o situație lăsată chiar de Dumnezeu?

Această întrebare apare și în alte domenii, nu doar legat de homosexualitate. Progresul rapid al geneticii a condus la discuții aprinse privind probabilitatea ca unele comportamente să fie înnăscute. Acum câțiva ani s-a descoperit că un procent ciudat de mare de băieți cu cromozomi Y dubli erau implicați în fapte antisociale și criminale. Arată oare această descoperire că criminalitatea este înnăscută și deci de nelecuit? Dacă nu, atunci ce demonstrează? Ar trebui avortați copii care au o asemenea combinație genetică? Ar trebui să-i testăm pe copii de la vârste fragede, și să-i educăm pe băieții xyy în direcții bune? Ar trebui să încercăm să modificăm caracteristicile genetice ale acestor copii?

Apoi a apărut o descoperire că ar exista o genă asociată cu alcoolismul. Un neurolog, Simon LeVay, el însuși homosexual, a publicat în revista Science (253:1034-1037) un material în care vorbea despre diferente minore, dar semnificative din punct de vedere statistic, între regiunea INAH3 din hipotalamusul bărbaților homosexuali și heterosexuali. Unii au comentat că această descoperire ar întări afirmația activiștilor homosexuali cum că homosexualitatea este ceva înnăscut, nu ales, că nu se poate face nimic și că deci ar trebui acceptată ca normală.1

Nu sunt în măsură să evaluez cercetarea întreprinsă de LeVay. Au făcut-o alții, într-o manieră mai obiectivă. Însă, putem remarca și noi, asemenea altora, că avem aici o problemă gen "ce a fost mai întâi, oul sau găina?" De unde știm că această diferență din cerebel este cauza și nu rezultatul comportamentului homosexual?

Trebuie să ne amintim că aceste descoperiri au avut loc în urma unor studii pe creierul unor oameni care erau exclusiv homosexuali, comparativ cu creierul unor oameni despre care se presupunea că sunt exclusiv heterosexuali.2 Există însă un amplu spectru între cele două extreme. Cei care sunt exclusiv homosexuali par să fie între 1% și 3% din populație (mitica cifră de 10% a lui Kinsey este descalificată astăzi de cercetători). Mulți oameni au însă înclinații bisexuale. Alții sunt heterosexuali, însă în anumite situații (curiozitate, închisoare, etc.) se dedau la un comportament homosexual. Există vreo bază genetică pentru aceste tipare comportamentale complexe? Nici LeVay și nici vreun alt cercetător nu a oferit vreun răspuns.

Să presupunem că ar exista o bază fizică înnăscută pentru homosexualitate și pentru alcoolism, precum și pentru criminalitate. Mă aștept ca în anii care vor urma genetica să se dezvolte și mai mult și să se descopere și mai multe legături între genetică și comportament. Ce concluzii etice ar trebui să tragem?

În mod cert, nu putem trage concluzia pe care o proclamă activiștii homosexuali, cum că "înnăscut" ar însemna natural și normal. Caracterul înnăscut nu are nici o legătură cu normalitatea. Multe afecțiuni, de pildă, sunt determinate genetic. Asta nu înseamnă că putem considera afecțiunile Tay-Sachs sau anemia celulară ca fiind "normale" sau de dorit și în nici un caz că ar implica și ceva virtuți. La fel, nu considerăm că alcoolismul sau comportamentul antisocial "xyy" ar fi normal și natural. Din contră, facem tot ce putem pentru a le combate. Descoperirile genetice oferă ele însele multe posibilități în această luptă. Unii au sugerat chiar că descoperirea unei "gene homosexuale" ne-ar da ocazia, prin avort sau manipulare genetică, să eliminăm homosexualitatea (sau cel puțin tendințele homosexuale) din societate. Presupun că activiștii homosexuali nici nu vor să audă așa ceva.

Apoi, trebuie să privim aceste descoperiri în perspectivă. Nu oricine are cromozomi xyy devine criminal, și nu oricine cu o predispoziție genetică pentru alcoolism chiar devine alcoolic. La fel, este puțin probabil ca o "genă homosexuală," dacă ar exista, să-i facă pe oameni să fie homosexuali. Deși unii afirmă că studiile pe gemeni ar indica o legătură între genetică și homosexualitate, jumătate dintre frații gemenilor homosexuali sunt heterosexuali. Aceste date nu sugerează un determinism genetic, ci indică faptul că un om se poate împotrivi tiparelor comportamentale la are este predispus genetic. Genele determină culoare ochilor, sexul, grupa sanguină și altele; însă tiparele comportamentale, deși sunt influențate de determinanții genetici, nu sunt controlate de acești. Diferentele tipice de comportament între bărbați și femei, de pildă, au o bază genetică, însă aceasta nu determină în mod exhaustiv felul în care reacționăm în diferite situații. Uneori femeile reacționează mai bărbătește, și invers. Genele sugerează, nu forțează.

Într-adevăr, există alte influente care sunt deseori mai determinante decât moștenirea genetică. Un editorial anonim din National Review (9 august 1993, pag. 17) arăta că "efectele brutalizării din copilărie poate limita libertatea unei persoane cu mult mai mult decât o face preferința fiziologică pentru dulciuri; multe impulsuri pur biologice pălesc în intensitate în fata nevoii unui fumător după o țigară." Deci, dacă scuzăm homosexualitatea pe baza unei predispoziții genetice, atunci ar trebui să scuzăm toate faptele care rezultă in influentele de mediu și din proastele alegeri din trecut. Dacă o acțiune are vreo bază genetică este irelevant din punct de vedere etic.

Nici în alte cazuri nu scuzăm anumite fapte în baza predispozițiilor genetice. Cel care are o înclinație genetică către alcoolism nu-și poate scuza alcoolism cu acest argument; bărbatul cu cromozomi xyy nu-și poate scuza gesturile criminale. Aceste predispoziții nu îi forțează pe oameni să facă ceva contrar dorințelor lor. În acest sens, acestea nu le limitează libertatea morală. Ele doar creează provocări morale. Însă și aceasta trebuie privită în perspectivă - toți avem puncte morale slabe, zone în care suntem vulnerabili la ispite. Aceste domenii de ispitire au multe surse, ereditatea fiind doar una dintre ele. Altele pot fi mediul, deprinderile anterioare, deciziile din trecut. Astfel, unii au o problemă cu ispita de a consuma alcool; alții, datorită educației, gusturilor personale sau mediului social, nu au asemenea probleme. Ei vor avea însă alte domenii de ispitire. Acest lucru este adevărat chiar și pentru cei înduhovniciți: înduhovnicirea deschide calea către ispitirea la mândrie sau către păcatul "căderii în sus." Astfel, persoana ale cărei provocări morale au o componentă genetică nu se află într-o situație chiar unică. Cu toții înfruntăm diferite provocări; acestea nu sunt niciodată complet sub controlul nostru. Pentru toți, această lume este deseori un loc periculos din punct de vedere spiritual. "Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (1 Pet. 5, 8). Însă mulțumită lui Dumnezeu, putem sta "împotrivă, tari în credință, știind că aceleași suferințe îndură și frații voștri în lume" (1 Pet. 5, 9).

O bază genetică a homosexualității ar elimina elementul "alegere?" Sigur că nu. O persoană cu o înclinație genetică pentru alcoolism ia o hotărâre atunci când decide să bea un pahar, apoi altul și încă altul. La fel și cu bărbatul xyy care decide să agreseze pe cineva. Dacă acceptăm existenta unei tendințe genetice către homosexualitate, este adevărat că cei care au o asemenea determinare genetică se confruntă cu o mai mare ispită în acest domeniu decât alții. Însă cei care cedează ispitei aleg ei înșiși aceasta, așa cum fiecare cedăm uneori ispitelor din fata noastră. Cu siguranță, homosexualii în mod conștient nu aleg castitatea atunci când aleg să aibă relații sexuale. Nici genele și nici vreun alt lucru contrar dorințelor lor nu îi forțează să facă acest lucru.

Se poate pocăi un homosexual de păcatul său și să devină heterosexual cu ajutorul lui Dumnezeu? Sunt mulți care afirmă că s-au schimbat. Nu ușor, dar s-au schimbat. Orientarea sexuală este ceva foarte înrădăcinat în personalitatea omului și este relativ greu pentru un om să coboare în sine însuși și să lase lumina lui Dumnezeu să intre acolo. Pe de altă parte, activiștii homosexuali pretind că schimbarea este imposibilă și contestă mărturiile celor care s-au schimbat. Într-adevăr, unii dintre cei care au mărturisit vindecarea de homosexualitate au recăzut în acest păcat. Mulți foști homosexuali recunosc că încă sunt ispitiți de atracții homosexuale. Propaganda homosexualilor afirmă că un astfel de om este tot homosexual atât timp cât are asemenea atracții.

Eu cred că Dumnezeu nu numai că poate, dar este și dornic să-i ajute pe homosexuali să se schimbe. Sfânta Scriptură învață că harul Său îi poate mântui pe oameni din orice păcat (1 Cor. 6, 9-11). Nu este nimic deosebit în faptul că cei care au biruit homosexualitatea încă au unele ispite. Cei care au fost dependenți de alcool sau tutun continuă să se confrunte cu ispite în acest domeniu, mult timp după ce au încetat să bea sau să fumeze. La fel, cei care au învins impulsurile mâniei sau ale desfrânării heterosexuale pot avea încă ispite în aceste privințe. Existenta ispitelor nu infirmă absolut deloc vindecarea acestor oameni. Ispita este un lucru prezent continuu în viața creștinului. Nu trebuie să evaluăm schimbarea persoanei după criterii perfecționiste, adică să pretindem că mântuirea de un păcat elimină și orice ispitire viitoare către acel păcat. Diavolul încearcă permanent să recâștige terenul pierdut.

Concluzia este aceea că elementul genetic al păcatului nu scuză păcatul. Pentru a vedea acest lucru, este important să punem problema dintr-o perspectivă mai amplă. Învățătura creștină ne îndeamnă să vedem lucrurile din perspectiva unui Dumnezeu transcendent și din perspectiva veșniciei. O asemenea perspectivă ne ajută să ne vedem încercările ca fiind "ușor și trecător" (2 Cor. 4, 17) și păcatele noastre mult mai grave decât tindem să recunoaștem. Potrivit învățăturii Bisericii lui Hristos, tot păcatul este moștenit. De la Adam ni se trag atât păcatul, cât și suferința. De la el moștenim natura noastră păcătoasă. Dacă predispoziția genetică scuză sodomia, atunci moștenirea noastră de la Adam scuză tot păcatul! Însă nu așa stau lucrurile. În Adam eram cu toții atunci când a căzut și doar în acest sens putem vorbi de un element genetic al păcatului uman.

Argumentul că un păcat ar trebui declarat normal pe baza componentei sale genetice sau din cauza unei oarecare "inevitabilități" este înșelător. Sfântul Apostol Pavel afirmă: "Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră; să vă feriți de desfrânare, ca să știe fiecare dintre voi să-și stăpâneascã vasul său în sfințenie și cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu. Și nimeni să nu întreacă măsura și să nu nedreptățească pe fratele său, în această privință" (1 Tes. 4, 3-6).

pagină sus